Despre vraji si necazuri de la diavol. Povestea mea

[Catisma]

Am s-o numesc X., ca să nu dau nume.

Am să încerc să concentrez cât mai mult... nu stiu dacă o să reusesc.
Acum multi ani, lucram într-un proiect cu niste străini si ca multi care au făcut asa ceva, mi se întâmpla des să fac si organizare, nu numai traducere (căutat săli pentru seminarii, aranjamente cazare etc). Cu ocazia unui astfel de seminar, a trebuit să angajăm si doi interpreti. Am angajat două fete - una din ele era o fostă colegă de facultate, o cunosteam bine - iar cealaltă e această persoană de care spun.

Înainte de seminarul efectiv, a trebuit să ne întâlnim de câteva ori, noi trei, pentru că erau materiale de tradus (pentru prezentări etc). Ne-am înteles fără probleme si ne-am cunoscut un pic mai bine cu X.

În fine. A venit si vremea seminarului, care s-a tinut în altă localitate, nu în Bucuresti. La hotel, X. a stat în cameră cu fosta mea colegă de facultate.

După ce terminam lucrul, ne mai adunam la ele în cameră si mai trăncăneam, ca fetele. Până aici, toate bune si nimic deosebit. Desi, cu ocazia asta am constatat că X. avea un interes excesiv în ciudătenii si fenomenele paranormale, tot ce era misterios si ciudat; nu concepea să scape vreun episod din „Dosarele X.”, care rula pe vremea aceea, etc etc. Nu mai retin amănunte, însă stiu că mi-a făcut o impresie foarte puternică în sensul ăsta; avea ceva straniu si subtil ...întunecat. Si nu sunt chiar pe dinafară cu genul ăsta de literatură, citeam cărti de tipul ăsta pe vremea lui Ceausescu, gen OZN, etc, însă X. mi se părea deja prea mult. Cumva, nu era total „cu noi”.

Într-una din seri, fiind la masă, în hotel, cu toată lumea... eu eram la capătul mesei, vizavi de X. Practic, după fiecare din noi două nu mai stătea nimeni - fusese pusă o masă super-lungă pentru toti, iar după noi continua un spatiu bunicel, de vreo 5-6 scaune libere. În timp ce vorbeam si râdeam si etc, o văd pe X. că nu participa deloc (de fapt, mai întotdeauna părea un pic „altfel”, un pic plecată), nu gusta deloc ce se petrecea si parcă ceva era în neregulă. La un moment dat, o văd că-mi face semn si m-a rugat să ies un pic, că vrea să vorbească ceva cu mine.

Ne-am dus în cofetăria hotelului si ne-am asezat. Acolo, cu chiu cu vai, am reusit să pun cap la cap următoarea chestiune care, bineînteles, mi-a ridicat un pic părul măciucă (nu mai retin cum a curs exact dialogul, replică cu replică, dar asta e ideea): că cineva îi spusese lui X. să mă scoată afară din sală si să mă întrebe (ce avea ea de gând să mă întrebe, n-a mai apucat si sincer, nici nu vroiam să aflu!). Că din toate persoanele de la masă, cineva-ul ăla mă indicase pe mine. Practic, X. îmi sugera că acea „chestie” (vorbesc ca atunci, reactia mea de atunci) stătuse lângă mine, la acel capăt gol al mesei, unde ultimul scaun ocupat era al meu si mă arătase pe mine. „Cu mine” trebuia vorbit.

Bineînteles, eu am început să fac piruete si să o întreb, ti-a murit cineva, esti îndurerată după cineva... etc, etc. Nici nu vroiam să aud de vreo conversatie serioasă! X. era extrem de fermă si tot încerca să mă facă să înteleg că era vorba de cu totul altceva (desi n-a vorbit prea mult, însă era extrem de concentrată si decisă si cred stilul ei laconic era din cauză că nu reusea să-si dea seama cum să mă abordeze mai bine)... Când am început eu să o iau pe „arătură” si să încerc să abat discutia, reactia a fost foarte promptă: „Si tu mă crezi nebună!” Si am văzut că s-a supărat. Oricum, am refuzat orice „colaborare” si am văzut că nu mai îndrăzneste să insiste, indiferent ce-o fi fost. Si aici s-a încheiat toată discutia; ne-am întors înapoi la ceilalti.

Seminarul era de o săptămână. Către sfârsit, colega mea a trebuit să plece cu o zi mai devreme, asa că am rămas X. si cu mine să asigurăm traducerea pentru ziua de vineri. Deci X. a rămas singură în cameră.

Cu o seară înainte, stând si „socializând” cu totii, pe hol, chiar lângă camere - care asezati pe cele 2-3 fotolii (cele care sunt de obicei la fiecare etaj, lângă o măsută etc, lângă camere, la fiecare etaj, stiti cum e), care pe jos, care cu o bere etc, o vedem pe X. că iese din cameră, cu perna în brate si în pijamale - vroia să se ducă să doarmă în cameră cu o doamnă, una din participantele la seminar, pentru că după ce plecase colega mea, era clar că ceva nu era în regulă - îi era frică să stea singură în cameră. Avea un aer absolut bântuit. Stiu că mă uitam la ea - cum eram noi asezati în holul acela, pe jos etc, si ne uitam la X. ca la spectacol - cum iese si se duce în camera doamnei respective, iar apoi se întoarce, tot cu perna în brate; ceva nu îi convenise, probabil.

Vineri, a doua zi, ne-am văzut de muncă în ultima zi de seminar. X. avea aerul că traduce cumva „în aer”, fără legătură cu ceea ce se spunea, de fapt, iar în ziua aia chiar a prestat extrem de slab. Mă uitam la ea si nu-mi venea să cred. Vorbea de parcă însira niste cuvinte, ca în vis, fără noimă. Adică, aveau noimă, însă frazele pe care le însira ea nu aveau nici o legătură cu ce se spunea, „pluteau” pe deasupra mesajelor concrete. Pentru cei care nu stiu limba străină (cum erau multi români atunci, si mai sunt si acum), nu era sesizabil si „păcăleala” poate merge. Am stat ce-am stat si apoi n-am mai putut să o las, pur si simplu m-am gândit că-mi face praf seminarul si că nu puteam să stau cu mâinile încrucisate. Asa că m-am dus la organizatori si le-am spus, iar ei au oprit-o si m-au pus pe mine să traduc, evident...

În tren, spre casă, era foarte bosumflată - explicabil. Am încercat eu să mai fac conversatie cu ea si să-i arăt că nu e nimic personal (chiar am întrebat-o dacă mai e disponibilă altă dată; m-am gândit si eu, poate s-o fi simtit rău de data asta; data viitoare o merge mai bine! - si eu nebună; că era evident că ceva era în neregulă), dar nu era prea dispusă să stea de vorbă.

În fine. Seminarul ăsta avusese loc în martie. Prestatia ei mi-a lăsat o impresie foarte proastă si asa sustin si la ora actuală. De ce, de ne ce, îmi pare rău, dar n-a fost bine deloc. Stiu că am si comentat mai târziu, cu colega care plecase atunci mai devreme. De atât îmi aduc aminte. O singură dată. (Să-i fi spus ea ceva lui X.? Dar erau cunostinte noi, ele două, fată de noi, foste colege, care ne cunosteam de câtiva ani bunicei... În fine.) În iulie, mă trezesc cu un telefon si o voce foarte dură (as zice paranoiacă de-a binelea):

- Bună, sunt X.
- Care X.? (Nici nu mai stiam cine e...)
- X. Cutare. Si apoi a început direct: cât ai de gând să mă mai harasezi? etc etc... Am rămas interzisă si după ce am văzut că ridica tonul si era convinsă că eu o vorbesc pe ea de rău în fata lumii întregi - nu exista absolut nici un pic de loc pentru dialog - , pur si simplu i-am spus să nu mă mai sune si i-am închis telefonul.

Iarăsi, nu mai retin fiecare cuvânt, însă conversatia asta a fost foarte scurtă si pur si simplu înfricosătoare. Am sperat din tot sufletul să nu mă mai sune (si nu m-a mai sunat), iar apoi am lăsat povestea asta urâtă, în spate.

(continui în postarea următoare)

[Catisma]

Mai târziu m-am întâlnit cu o prietenă bună de-a ei, pe care, tot asa, o mai angajasem noi la niste traduceri, si mi-a spus că X. era în spital. Nu era prima dată. Îmi amintesc vag că mai auzisem lucrul ăsta, cred că tot de la ea (această prietenă). Că „aude voci”... Că se referise la noi, exprimându-se la modul: „ce-i făcusem noi” (adică noi, ăstia, care organizasem seminarul - ulterior, unul din străini mi-a spus că a început să o chestioneze/încurce/testeze pe X. în timp ce traducea, pentru că pur si simplu „s-a prins” că nu mergea traducerea si că X. bâiguia nonsensuri - atunci am înteles de ce fusese atât de pornită; pe lângă mine, o mai taxase si străinul, care îsi dăduse seama că „plutea” deasupra seminarului si nu transmitea mesajele deloc).

Deci, „întâlnirea” mea cu X., fata cea bântuită, s-a terminat pe o notă foarte urâtă, de conflict acut.

Nu stiu dacă X. avea (doar) cosmaruri sau vise neplăcute. X. auzea lucruri pe trezie. Nu stiu dacă ajunsese să si vadă lucruri. Evident, habar n-am cum ajunsese să fie într-atât de „avansată” (în sensul rău, desigur) în asemenea invazii demonice, însă stiu că si la ora respectivă, m-am mirat - si mă mir si acum, foarte mult - cum de nu s-a gândit să apeleze la un preot. Pentru că sunt destul de sigură că nu a făcut-o; X. nu avea nici în clin, nici în mânecă, cu credinta. Românii, de fapt, nici nu erau încă foarte înclinati spre linia asta, în anii aceia. Chiar dacă nu eram atei si stiam noi, în general, cam de ce tinem, ca natie (respectiv, credinta ortodoxă), mediul din Bucuresti de la ora aceea, cel putin, era preocupat de găsirea unui loc de muncă si de a face bani; aveam „griji”, nu ne stătea mintea la biserică.

Deci, ultima oară când am văzut-o, X. deja nu mai putea presta normal. Ultima oară când am auzit de ea, era în spital (pentru a nu stiu câta oară), pe sedative si ce i-or mai fi dat. O legumă. Auzea voci în continuare, îmi închipui că somnul era la fel de dat peste cap. Oricum, scoasă din sistem. Scoasă din societate si din munca productivă.

Am uitat să spun că X. avea permanent cearcăne si avea aerul unui om obosit. O vorbă a ei, spusă ca-ntr-o doară, când mai stăteam noi de vorbă, si prin care ea poate credea că nu dezvăluie nimic, dar care capătă greutate în context, a fost: „am renuntat să mai lupt”. Era un om care depusese armele, însă foarte alertă la tot ce însemna stranietate si „semnale” din afară. Mă întreb si acum cum n-a văzut legătura - că îi era rău tocmai din cauza asta. Dar era mult prea receptivă la „ce i se spunea”. Nici nu vreau să-mi imaginez în ce lume ajunsese să trăiască si cât de înlăntuită era de grozăviile astea. Cum îi numea Părintele Cleopa, parcă... dacă-mi amintesc bine... „înselătorii acestui veac”, sau ceva în genul ăsta.

Deja, la ora respectivă, eram uluită de cum putea să persiste atât de mult în fascinatia si pasiunea ei pentru niste „energii”, „entităti”, în sfârsit, un „domeniu” care erau clar ceva straniu, obscur si nu avea legătură cu viata. Repet, citisem si eu „la viata mea” multă literatură ozn etc, însă nu mi-a plăcut să amestec lucrurile niciodată, iar să merg până într-atât de departe încât să mă domine concret această „zonă” de interes, nici nu-mi trecea prin cap. Simplificând, întotdeauna tineam la deviza „Mortii cu mortii, vii cu vii”. Două planuri diferite, care nu trebuie amestecate. Si asa consider si acum. Dacă mâine ar dispărea necazurile mele, as fi cea mai fericită. Nu cred că sunt nici amuzante, nici fascinante, nici interesante, ba chiar sunt plictisitoare. Mai mult: sunt o pacoste! si nu le doresc nimănui. La câte necazuri si ciondăneli avem la serviciu, câte vrăji ar trebui să trimitem...?!

Revenirea la ortodoxie a însemnat, printre altele, o bucurie si o confirmare si din acest punct de vedere. Încercând să „scormon” împreună cu un prieten si să găsesc explicatii pentru episoadele bizare care începuseră să mi se întâmple des în 2005, am ajuns să aflu de Pr. Seraphim Rose, de exemplu si de un text extraordinar al lui, cât se poate de revelator si care mi-a edificat o dată pentru totdeauna acest capitol tentant al literaturii ozenistice/paranormale si în care destui adolescenti ne-am legănat imaginatia pe timpul lui Ceausescu.

În fine, revenind la X., de-a lungul anilor, constat că am ajuns în acelasi stadiu. Încet-încet, m-am confruntat cu forme - mai atenuate, ce-i drept -, ale fenomenelor pe care le avea ea. Nu vreau să se înteleagă că am stat si am urmărit lucrul ăsta. Cum spuneam, după telefonul ăla, abia asteptam să nu mai aud de ea. Iar pentru lucrurile care au urmat, foarte rarefiat, mai întâi, iar apoi cu frecventă din ce în ce mai mare, mi-a luat foarte mult timp să le iau în serios. Practic, in 97 până în 2005. Mi-a trebuit o îngrijorare zdravănă ca să mă dezmeticesc, în sfârsit, si să mă spovedesc pentru prima oară, în 2006.

Personal, cred că lucrul care m-a tinut până acum să nu repet „pattern”-ul lui X. si să ajung în spital a fost faptul că am trecut „macazul” imediat pe ortodoxie. N-am nici o îndoială.

Închei aici, pentru că e târziu. Doamne-ajută.