Povesti de divort

[CalmDown]

„10. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat!
11. Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia.
12. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase.
13. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul.
14. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi.
15. Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace.
16. Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?” (Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul VII)

Nu cred că există un motiv necesar și suficient pentru a divorța în afara motivului de adulter. Și când spun adulter (adică, încălcarea fidelității conjugale) am în vedere nu doar experiența extraconjugală cu o altă femeie / bărbat, ci orice experiență care înșeală grav iubirea celei / celui cu care te-ai căsătorit (de ex.: violență, beții prelungite). În cazul bătăilor, bețiilor, minciunilor, opinia mea este că aș fi pentru divorț cu condiția ca victima să fi iertat și să fi încercat de mai multe ori (șapte ori șaptezeci și șapte!) îndreptarea celuilalt (încercări pe cale duhovnicească și împărtășind valorile autentic creștine, nu încercări pe cale judecătorească și polițienească sau tentativa de a găsi un substitut relației conjugale în beție sau adulter).
Există motive invocate pentru desfacerea căsătoriei cu duiumul:
* părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal imputată pârâtului;
* incompatibilitate fiziologică;
* boala incurabilă gravă a unuia dintre soţi ascunsă celuilalt soţ la încheierea căsătoriei;
* lipsa nejustificată a consimţământului la raportul sexual;
* destrămarea vieţii de familie dovedit de manifestări imorale;
* separaţia în fapt imputabilă pârâtului etc.
Motivele de mai sus sunt pentru un bun creștin (ă) tot atâtea încercări de-a destrăma familia din dorința „de a-și reîncepe viața”. Fraților / surorilor, odată ce v-ați căsătorit, căsătoria este făcută să fie pentru totdeauna. Dorința de recăsătorire demonstrează ... pofta acerbă de sexualitate și tot arsenalul de „valori” care însoțește o atare dorință. (nu exagerez deși ar părea astfel, fiindcă sexualitate înseamnă și etalarea picioarelor de după o fustă minusculă și dorința gospodinei de a-și pierde vremea cu noile tendițe în moda vestimentară ) Când vom înțelege că scopul căsătoriei e nașterea de prunci și creșterea acestora? Când vom înțelege că soțul / soția violent(ă) poate fi adus(ă) pe calea cea bună cu răbdare și iubire? Fiindcă Dumnezeu este de partea celor care împărtășesc ideea că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Epistola către Galateni, 5, 22) Când vom înțelege că nu ne căsătorim doar pentru egoismul nostru funciar și că celălalt este mai important decât noi înșine? Nu există nici o umilință în tentativa de a încerca să-l aduci pe celălalt pe calea cea bună! Dar ce vorbesc eu... Când valorile noastre sunt sticla de bere, meciurile de fotbal, fustele scurte (chiar și în biserici), când fetele de 5-10 ani sunt învățate de mămicile lor creștine să se machieze etc., ce să mai așteptăm de la încheierea unei căsătorii?
Problema noastră e să-l iubim mai mult pe celălalt și nu imaginea pe care ne-am construit-o despre el, fiindcă ea, imaginea, este iluzorie și dispare destul de repede și descoperim defecte. Și în acest moment se probează dragostea autentică. Așadar, să ne iubim soțiile / soții tocmai pentru că au o mulțime de defecte, înseamnă că Dumnezeu ne oferă șansa să dăruim noi mai mult. Și dăruind vei dobândi (N. Steinhardt). Iar calea întru Hristos este aspră, presupune înfrânare, chiar și în căsnicie, nu m-aștept să înțeleagă ceva vreo persoană tributară valorilor perisabile ale societății de astăzi. Doamne ajută!

[CalmDown]

În prealabil postat de mirunar

Buna ziua,

@Costel: Am dat intamplator peste postul dvs. si m-am vazut citata.
Si as avea niste precizari de facut: eu am prezentat doua cazuri de femei cu acelasi background educational si care au divortat la aceeasi varsta. Cauzele divorturilor nu conteaza. Nu am generalizat/universalizat.
Dvs. cunoasteti un caz, eu insa cunosc infinit mai multe, din moment ce asta mi-e meseria. Motiv pentru care ma simt mai indreptatita decat dvs. sa discut fenomenul din punct de vedere stiintific. Daca dvs. ati avut o vecina, nu inseamna ca toate vecinele divortate au fost tratate in acelasi mod.

Eu nu am emis judecati de valoare si nu am ridicat in slavi / hulit divortul. Parerea mea nu reiese de nicaieri din articol, dupa cum nu mi-o voi exprima nici aici.
Dar voi face o precizare- in articol discut despre schimbarea perspectivei - daca femeia in perioada comunista era cea responsabila de familie - deci a ei era vina daca lucrurile nu functionau, astazi se merge catre responsabilitate impartasita si de cele mai multe ori barbatul este invinovatit de esecul unui mariaj, astfel ca femeia ajunge sa fie compatimita. Discut despre prejudecati, nu spun ca au si un fundament real.

Simabilă doamnă, fie-mi permis să vă informez că nu e nimic științific în a discuta despre divorțuri. Sunt doar experiențe personale, văzute de ceilalți din perspective social - culturale diferite. A propos, ce înseamnă "background educational"? De ce nu "underground educațional"? Sau limba română nu este suficient de expresivă să vă redea ideile științifice? Mă iertați, vă rog, dar "știința" de a discuta despre divorțuri nu onorează, ci incriminează, din punctul meu de vedere, dovedește un spirit anticreștin. Dorința unora de-a trăi (și încă mult prea bine, "materialicește" vorbind) din nefericirea altora (pleiada asta de avocați, psihologi etc.) nu pare, mai degrabă, o tentativă de a da mâna cu Diavolul?
Nu știu și nu mă interesează de pe ce poziții aveți legătură cu divorțurile, dar, dacă nu puteți da un bun sfat creștin, o recomandare sau o apreciere pozitivă, măcar nu vă arătați suficiența și atotcunoașterea: "Dvs. cunoasteti un caz, eu insa cunosc infinit mai multe, din moment ce asta mi-e meseria." Infinitatea și atotcunoașterea sunt calități intrinsec divine și doar Lucifer s-a mai mărit în halul ăsta! Meseria de a cunoaște și intermedia divorțuri!? "Creștinească" meserie! Sau nu sunteți creștină? Atunci, încă o dată, mă iertați... Fiindcă creștinii trebuie să fie specialiști, în mod "științific", în împăcări, nu în divorțuri, stimată doamnă.
Dacă am reușit să vă supăr, îmi pare rău. Doamne ajută!