cum stii ca el/ea e alesul/a?

[casiana]

În prealabil postat de florinna01

M-am rugat la Dumnezeu pt o casatorie binecuvantata,a aparut un el dar nu corespunde deloc,de unde stiu ca e de la Dumnezeu sau nu?
Daca ce-mi doresc eu nu corespunde cu gandirea lui Dumnezeu?
Vreau pe cineva pe care sa-l iubesc sa simt ceva pt el..... chiar daca am o varsta(33) si se spune ca nu mai poate fi iubire,bine nu iubire dar ceva sentimente trebuie sa fie....nu?

Eu iti pot spun din proprie experienta ca nu e bine nici daca doar el te iubeste. Nimeni nu traieste viata ta, conteaza doar ce simti tu!
Sunt casatorita de un an de zile si mi se intampla foarte rar sa nu adorm plangand. Si asta nu pentru ca nu as avea un sot bun, dar pentru ca nu simt ce ar trebui sa simt si mai ales ca am ales sa ma casatoresc mai mult la indemnul celor apropiati, pentru ca eu nu eram pregatita pentru pasul asta. E baiat bun, credincios, are grija de mine, imi vorbeste frumos, ma ajuta in absolut toate ale casei…tin la el, dar nu-l iubesc. Nu stiu daca va puteti inchipui chinul meu prin care trec zilnic, pentru ca la prima vedere suntem un cuplu perfect, o familie perfecta…fara certuri, fara cuvinte urate..dar cu multe lacrimi. Amandoi suntem destul de retinuti in a ne impartasi sentimentele unul altuia, poate asa e si normal, dar asta ne va separa sau ne va instraina mult mai mult decat suntem acum. Suntem doi oameni care nu mai avem nimic in comun si chiar daca nu exista violenta de niciun fel asta nu inseamna ca exista linsite, fericire, implinire.
Eu sufar foarte mult, dar va inchipuiti ca si sotul meu simte asta si sufera la fel de mult desi ma iubeste si si-a dorit din toata inima sa se casatoreasca cu mine. Pentru mine casncia asta nu e decat un chin, un mare chin. In fiecare zi ma gandesc de ce m-am casatorit daca imi era bine inainte? Nu stiu daca sunt singura care trece prin asa ceva, dar cert este ca nu doresc nimanui asta si cand imi aud prietenele ca vor sa se casatoreasca primul impuls ar fi sa le opresc, sa le zic sa se gandeasca mai bine inainte de a face asta.. deci nu cred ca pentru toata lumea casatoria e o povara...pentru mine sigur este. De foarte multe ori simt ca suntem doi oameni care nu prea avem nimic in comun si ma gandesc cu teama ca daca acum la inceput e asa de greu,cum va fi pe viitor?Imi doresc sa-mi gasesc linistea, sa fiu eu insami, sa nu trebuiasca sa ma prefac ca-mi pasa ca a venit acasa, ca e ziua lui..as prefera singuratatea decat casnicia pe care o am. M-am tot intrebat cati din cei casatoriti trec prin asa ceva? Si ma refer aici si la soti si la sotii? Cati procedeaza ca mine stand la serviciu pestre program doar pentru a nu ajunge acasa? Ma apasa si ma oboseste foarte tare dependenta lui de mine si nu pot sa fac decat sa evit sa stam foarte mult timp impreuna... imi doresc sa fiu singura cat mai mult timp, singura ..eu si gandurile mele, atat.

Poate credeti ca exagerez, poate ati fi tentati sa-mi ziceti ca trebuie sa apreciez ce am langa mine, dar nu pot..pur si simplu nu pot... Desi multa lume uita, este f adevarat ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Nu stiu, poate noi suntem pentru barbati doar niste redute de cucerit si odata cu casatoria au impresia ca s-a terminat batalia pentru castigarea noastra.
Primele zile, saptamani dupa casatorie am trait doar cu gandul la divort, doar asa reuseam sa ma linistesc, stind ca exista o solutie ca acest chin sa nu dureze o viata intreaga. Nu am avut curaj sa divortez, imi este mila de el, stiu ca nu merita asta, dar ce sa fac daca prezenta lui langa mine imi provoaca atata suferinta?daca ma simt robita, impovarata si ravasita? Nu stiu ce e de facut.. Mai e ceva de facut?

Inchei prin a-ti spune ca ce simti tu e important, poti sa nu tii cont de ceea ce zic eu acum, eu sunt doar o fata care a trecut prin multa suferinta...atat. Prin suferinta provocata de faptul ca nu am cugetat suficient de mult inainte sa ma casatoresc. Stiu ca pentru multi casatoria este o mare implinire, pentru mine doar o povara

[ella87ella]

În prealabil postat de casiana

Eu iti pot spun din proprie experienta ca nu e bine nici daca doar el te iubeste. Nimeni nu traieste viata ta, conteaza doar ce simti tu!
Sunt casatorita de un an de zile si mi se intampla foarte rar sa nu adorm plangand. Si asta nu pentru ca nu as avea un sot bun, dar pentru ca nu simt ce ar trebui sa simt si mai ales ca am ales sa ma casatoresc mai mult la indemnul celor apropiati, pentru ca eu nu eram pregatita pentru pasul asta. E baiat bun, credincios, are grija de mine, imi vorbeste frumos, ma ajuta in absolut toate ale casei…tin la el, dar nu-l iubesc. Nu stiu daca va puteti inchipui chinul meu prin care trec zilnic, pentru ca la prima vedere suntem un cuplu perfect, o familie perfecta…fara certuri, fara cuvinte urate..dar cu multe lacrimi. Amandoi suntem destul de retinuti in a ne impartasi sentimentele unul altuia, poate asa e si normal, dar asta ne va separa sau ne va instraina mult mai mult decat suntem acum. Suntem doi oameni care nu mai avem nimic in comun si chiar daca nu exista violenta de niciun fel asta nu inseamna ca exista linsite, fericire, implinire.
Eu sufar foarte mult, dar va inchipuiti ca si sotul meu simte asta si sufera la fel de mult desi ma iubeste si si-a dorit din toata inima sa se casatoreasca cu mine. Pentru mine casncia asta nu e decat un chin, un mare chin. In fiecare zi ma gandesc de ce m-am casatorit daca imi era bine inainte? Nu stiu daca sunt singura care trece prin asa ceva, dar cert este ca nu doresc nimanui asta si cand imi aud prietenele ca vor sa se casatoreasca primul impuls ar fi sa le opresc, sa le zic sa se gandeasca mai bine inainte de a face asta.. deci nu cred ca pentru toata lumea casatoria e o povara...pentru mine sigur este. De foarte multe ori simt ca suntem doi oameni care nu prea avem nimic in comun si ma gandesc cu teama ca daca acum la inceput e asa de greu,cum va fi pe viitor?Imi doresc sa-mi gasesc linistea, sa fiu eu insami, sa nu trebuiasca sa ma prefac ca-mi pasa ca a venit acasa, ca e ziua lui..as prefera singuratatea decat casnicia pe care o am. M-am tot intrebat cati din cei casatoriti trec prin asa ceva? Si ma refer aici si la soti si la sotii? Cati procedeaza ca mine stand la serviciu pestre program doar pentru a nu ajunge acasa? Ma apasa si ma oboseste foarte tare dependenta lui de mine si nu pot sa fac decat sa evit sa stam foarte mult timp impreuna... imi doresc sa fiu singura cat mai mult timp, singura ..eu si gandurile mele, atat.

Poate credeti ca exagerez, poate ati fi tentati sa-mi ziceti ca trebuie sa apreciez ce am langa mine, dar nu pot..pur si simplu nu pot... Desi multa lume uita, este f adevarat ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Nu stiu, poate noi suntem pentru barbati doar niste redute de cucerit si odata cu casatoria au impresia ca s-a terminat batalia pentru castigarea noastra.
Primele zile, saptamani dupa casatorie am trait doar cu gandul la divort, doar asa reuseam sa ma linistesc, stind ca exista o solutie ca acest chin sa nu dureze o viata intreaga. Nu am avut curaj sa divortez, imi este mila de el, stiu ca nu merita asta, dar ce sa fac daca prezenta lui langa mine imi provoaca atata suferinta?daca ma simt robita, impovarata si ravasita? Nu stiu ce e de facut.. Mai e ceva de facut?

Inchei prin a-ti spune ca ce simti tu e important, poti sa nu tii cont de ceea ce zic eu acum, eu sunt doar o fata care a trecut prin multa suferinta...atat. Prin suferinta provocata de faptul ca nu am cugetat suficient de mult inainte sa ma casatoresc. Stiu ca pentru multi casatoria este o mare implinire, pentru mine doar o povara

Imi pare rau Casiana,m-a impresionat mult mesajul tau si sinceritatea ta si curajul de a povesti prin ceea ce treci.
Chiar nu stiu ce sfat ti-as putea da .
Ai grija de tine!

[AlinB]

Casiana,

In mod clar nu esti obisnuita sa oferi dragoste dar ai fost obisnuita sa primesti.
Nu atat dragoste cat atentie.
Nu vrei sa fii iubita cat vrei sa fii sedusa.

Toate aceste lucruri tin de carente de maturitate afectiva si mai ales spirituala care deriva fara doar si poate dintr-o lipsa de experienta afectiva efectiva (adica aici nu intra romane de dragoste, telenovele, filme cu romante comerciale, etc).

Da, cred ca mai sunt cazuri ca ale tale, am cunoscut si eu o astfel de persoane pentru care nu era suficient sa cunoasca un om de treaba, nu puteau sa-l aprecieze pentru ceea ce este pentru ca nu era vorba despre celalat, era vorba despre propria persoana, despre propriul orgoliu care trebuia asaltat cu dovezi de dragoste, cucerit, impresionat.

Si ghici ce, nicioata nu era suficient ce primea, insatisfactia ramanea aceeasi ba chiar crestea o data ce relatia avansa.

Si treceau din relatie in relatie, cautand in afara ceea ce de fapt ceea ce le lipsea in interior.

Una din ele nu e casatorita nici acum din cate stiu iar alta desi e casatorita a facut-o cumva fortata de imprejurari si am convingerea intima ca zambetul ei este doar de fatzada.
Alte cazuri s-au terminat poate mai fericit, persoanele in cauza au inteles in timp util ca e mai important sa ai alaturi de tine un om pe care te poti baza o viata decat unul care sa faca impresie cateva luni sau ani.

Am avut ocazia sa cunosc si cazuri in care desi au o relatie foarte ok (si nu doar de suprafata) unul din cei doi are o "neliniste" care se observa din gesturi, vorbe, priviri. Si s-a vazut mai tarziu cand relatia s-a rupt din motive aparent ridicole, insa substratul era altul - lipsa unei afectiuni autentice, in care celalat este un OM nu o cantitate de satisfactie emotionala sau instrument de (auto??)satisfacere emotionala.

Intr-adevar, daca nu te-ai fi casatorit acum si ai fi avut ocazia sa gasesti un barbat care sa te asalteze cu atentia pe care ti-o doresti pana cand ai ajunge sa nu mai stii de tine iar pe urma toata relatia sa se termine in certuri de durata, injuraturi si poate si lovituri cum am mai cunoscut cazuri, ai fi fost extrem de fericita cu barbatul care il ai acum.

Fara doar si poate nici acum nu e tarziu, poti sa divortezi, sa o iei pe drumul asta dar nu e nici o garantie ce vei mai reusi sa te intorci vreodata acolo unde esti acum.

E adevarat ca poate sotul tau te iubeste si cu o nota de infantilitate sau cel putin asa par lucrurile prin prisma unei femei care nu s-a maturizat afectiv suficient de mult incat sa ajunga din postura de fetita la cea de mama.
Si stiu ca asta deranjeaza genul asta de femei pentru ca pe langa atentia excesiva simt si nevoia de a fi dominate si tratate cu o oarecare indiferenta si superioritate.
Este pe scurt, daca vrei, sado-masochismul imaturitatii afective.

Si cum ziceam, o solutie ar fi sa o iei pe un drum care s-ar putea ca la 40 ani sa te gaseasca tot singura si fara o familie.

Sau sa incepi sa-ti tratezi problemele cu seriozitate, sa incerci sa vezi ca ca rezolvarea lor tine de tine in primul rand.
Este vorba de o maturitate care poate oricum s-ar fi instalat mai devreme sau mai tarziu, dar de ce sa treci prin niste experiente neplacute ca sa ajungi acolo si sa cauti ceea ce de fapt ai ACUM?

Si da, mai sunt cazuri similare ca ale tale dar care se instaleaza altfel, dupa cativa ani de casatorie cand vraja "iubirii" care tine de necunoscut si excesul de hormoni dispare si omul ramane gol cu lipsurile lui: lipsa de dragoste autentica pentru celalatl, lipsa de respect, lipsa de interes pentru altceva decat satisfactia personala.
Si atunci oamenii incep sa se minta, sa insele..

Binenteles ca se poate evita sa se ajunga aici daca oamenii au o viata spirituala si se nevoiesc sa-L cunoasca pe Dumnezeu.
Atunci, ceva din iubirea Lui se reasfrange si in inima ta iar oamenii din jur apar intr-o alta lumine.
Adevarata dragoste este cea care se jertfeste pe sine pentru celalalt, nu care umbla dupa lucrurile superficiale.

Iar ca sa rezum lucrurile, tragedia ta sta in faptul ca nu poti sa iubesti. Si totusi nu intelegi ca tu esti de vina, ci intr-un fel - celalalt. Aici este problema.
O data ce vei accepta ca ai o problema, poti sa comunici cu cel de langa tine, sa-i explici, sa-i ceri sa te inteleaga, sa te ajute.

Faptul ca te-ai casatorit in biserica, ca ai facut niste promisiuni, ca s-au spus anumite lucruri cand ai fost acolo de fata, se pare nu inseamna mai nimic pentru tine.

Lucrurile astea nu-ti dau deloc de gandit, tot ceea ce poti sa te gandesti este ca esti nesatisfacuta afectiv din motive care in cea mai mare masura tin doar de tine, de imaturitatea ta afectiva.

Cei care s-au casatorit cu gandul la Dumnezeu si au reusit sa inteleaga ca adevarata afectiune, profunda si de durata din casnicie este ceva complet diferit de exaltarea afectiva/sentimentala, pot sa-ti spuna ca doar Dumnezeu este cel care poate oferi acest lucru. Si asta nu doar in baza prezentei la cununie ci printr-o viata de credinta traita cat mai intens de ambii soti.
Daca lucrul asta lipseste, nimic nu-l poate suplini. Dar desigur poti cauta iluzorii alternative care mai niciodata nu sfarsesc fericit. Nu in lipsa unei maturizari afective.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de AlinB

Casiana,

In mod clar nu esti obisnuita sa oferi dragoste dar ai fost obisnuita sa primesti.
Nu atat dragoste cat atentie.
Nu vrei sa fii iubita cat vrei sa fii sedusa.

Toate aceste lucruri tin de carente de maturitate afectiva si mai ales spirituala care deriva fara doar si poate dintr-o lipsa de experienta afectiva efectiva (adica aici nu intra romane de dragoste, telenovele, filme cu romante comerciale, etc).

Da, cred ca mai sunt cazuri ca ale tale, am cunoscut si eu o astfel de persoane pentru care nu era suficient sa cunoasca un om de treaba, nu puteau sa-l aprecieze pentru ceea ce este pentru ca nu era vorba despre celalat, era vorba despre propria persoana, despre propriul orgoliu care trebuia asaltat cu dovezi de dragoste, cucerit, impresionat.

Si ghici ce, nicioata nu era suficient ce primea, insatisfactia ramanea aceeasi ba chiar crestea o data ce relatia avansa.

Si treceau din relatie in relatie, cautand in afara ceea ce de fapt ceea ce le lipsea in interior.

Una din ele nu e casatorita nici acum din cate stiu iar alta desi e casatorita a facut-o cumva fortata de imprejurari si am convingerea intima ca zambetul ei este doar de fatzada.
Alte cazuri s-au terminat poate mai fericit, persoanele in cauza au inteles in timp util ca e mai important sa ai alaturi de tine un om pe care te poti baza o viata decat unul care sa faca impresie cateva luni sau ani.

Am avut ocazia sa cunosc si cazuri in care desi au o relatie foarte ok (si nu doar de suprafata) unul din cei doi are o "neliniste" care se observa din gesturi, vorbe, priviri. Si s-a vazut mai tarziu cand relatia s-a rupt din motive aparent ridicole, insa substratul era altul - lipsa unei afectiuni autentice, in care celalat este un OM nu o cantitate de satisfactie emotionala sau instrument de (auto??)satisfacere emotionala.

Intr-adevar, daca nu te-ai fi casatorit acum si ai fi avut ocazia sa gasesti un barbat care sa te asalteze cu atentia pe care ti-o doresti pana cand ai ajunge sa nu mai stii de tine iar pe urma toata relatia sa se termine in certuri de durata, injuraturi si poate si lovituri cum am mai cunoscut cazuri, ai fi fost extrem de fericita cu barbatul care il ai acum.

Fara doar si poate nici acum nu e tarziu, poti sa divortezi, sa o iei pe drumul asta dar nu e nici o garantie ce vei mai reusi sa te intorci vreodata acolo unde esti acum.

E adevarat ca poate sotul tau te iubeste si cu o nota de infantilitate sau cel putin asa par lucrurile prin prisma unei femei care nu s-a maturizat afectiv suficient de mult incat sa ajunga din postura de fetita la cea de mama.
Si stiu ca asta deranjeaza genul asta de femei pentru ca pe langa atentia excesiva simt si nevoia de a fi dominate si tratate cu o oarecare indiferenta si superioritate.
Este pe scurt, daca vrei, sado-masochismul imaturitatii afective.

Si cum ziceam, o solutie ar fi sa o iei pe un drum care s-ar putea ca la 40 ani sa te gaseasca tot singura si fara o familie.

Sau sa incepi sa-ti tratezi problemele cu seriozitate, sa incerci sa vezi ca ca rezolvarea lor tine de tine in primul rand.
Este vorba de o maturitate care poate oricum s-ar fi instalat mai devreme sau mai tarziu, dar de ce sa treci prin niste experiente neplacute ca sa ajungi acolo si sa cauti ceea ce de fapt ai ACUM?

Si da, mai sunt cazuri similare ca ale tale dar care se instaleaza altfel, dupa cativa ani de casatorie cand vraja "iubirii" care tine de necunoscut si excesul de hormoni dispare si omul ramane gol cu lipsurile lui: lipsa de dragoste autentica pentru celalatl, lipsa de respect, lipsa de interes pentru altceva decat satisfactia personala.
Si atunci oamenii incep sa se minta, sa insele..

Binenteles ca se poate evita sa se ajunga aici daca oamenii au o viata spirituala si se nevoiesc sa-L cunoasca pe Dumnezeu.
Atunci, ceva din iubirea Lui se reasfrange si in inima ta iar oamenii din jur apar intr-o alta lumine.
Adevarata dragoste este cea care se jertfeste pe sine pentru celalalt, nu care umbla dupa lucrurile superficiale.

Iar ca sa rezum lucrurile, tragedia ta sta in faptul ca nu poti sa iubesti. Si totusi nu intelegi ca tu esti de vina, ci intr-un fel - celalalt. Aici este problema.
O data ce vei accepta ca ai o problema, poti sa comunici cu cel de langa tine, sa-i explici, sa-i ceri sa te inteleaga, sa te ajute.

Faptul ca te-ai casatorit in biserica, ca ai facut niste promisiuni, ca s-au spus anumite lucruri cand ai fost acolo de fata, se pare nu inseamna mai nimic pentru tine.

Lucrurile astea nu-ti dau deloc de gandit, tot ceea ce poti sa te gandesti este ca esti nesatisfacuta afectiv din motive care in cea mai mare masura tin doar de tine, de imaturitatea ta afectiva.

Cei care s-au casatorit cu gandul la Dumnezeu si au reusit sa inteleaga ca adevarata afectiune, profunda si de durata din casnicie este ceva complet diferit de exaltarea afectiva/sentimentala, pot sa-ti spuna ca doar Dumnezeu este cel care poate oferi acest lucru. Si asta nu doar in baza prezentei la cununie ci printr-o viata de credinta traita cat mai intens de ambii soti.
Daca lucrul asta lipseste, nimic nu-l poate suplini. Dar desigur poti cauta iluzorii alternative care mai niciodata nu sfarsesc fericit. Nu in lipsa unei maturizari afective.

...imi plac foarte mult sfaturile date de tine....

[casiana]

Scuza-ma, am confundat numele..Alin, nu Andrei

In mare sunt de acord cu ce ai scris, cu toate astea ai tras unele concluzii fara sa ma cunosti...doar din postarea mea nu stiu daca e corect sa ma incadrezi intr-o anumita categorie (a celor care nu sunt obisnuiti sa ofere afectiune, ci doar sa primeasca). Gandeste-te ca am stat multi ani impreuna cu sotul meu (adica cat am fost prieteni, nu am locuit impreuna) si i-am oferit suficienta atentie, afectiune, iubire atat cat sa-si doreasca sa fie cu mine pentru toata viata. Daca langa mine i-ar fi lipsit toate astea, cu siguranta nu-si mai dorea cu orice chip sa ne casatorim, sa-i fiu sotie. Au fost cativa ani in care l-am iubit, l-am iubit din tot sufletul (asa cum puteam sa iubesc la varsta aia) ma refer la perioada de la inceputul relatiei, dar porblema e ca iubirea a disparut.. asa in timp..pana am inceput sa nu-l mai vad decat ca pe un prieten chiar ca pe un frate.
Poate nu m-am maturizat suficient, poate unele probleme sunt din cauza ca mi-as fi dorit sa mai copilaresc (desi sunt departe de perioada aceea), dar dupa 11 luni eu nu ma pot obisnui cu gandul ca sunt casatorita. Uneori chiar mi-e rusine sa zic asta celor care nu ma cunosc. Simt ca sunt alergica si nu ma pot obisnui cu noul statut, acela de sotie, si nu poate nimeni sa ma convinga ca asta inseamna ceva, altceva. N-am fost niciodata o fire exuberanta, dar cu toate astea tot o povara simt faptul ca trebuie sa stau cu cineva in aceeasi casa, camera, in acelasi pat. Mi-am dorit f mult copii, inca din liceu visam la o casa plina de copiii.. la o familie mare..bunici, parinti, nepoti..dar toate astea vor ramane la stadiul de vis.. nici macar asta nu pot face. Patrand proportiile cred ca as trai vesnic cu un sentiment de viol...va puteti imagina cata durere ar trebui sa indur daca nu as gasi macar putina intelegere?
Sunt perfect de acord ca ar fi fost mai sanatos sa ma scutur de toate aceste ganduri si sa am mintea ceva mai coapta inainte de a ma casatori...pentru ca atunci cand ajungi in fata altarului trebuie sa fii senin si increzator, si nu asteptand ca numai Binecuvantarea lui Dumnezeu sa vindece aceste lucruri, fara ca tu sa depui eforturi raportate la gravitatea lor, dar daca tot s- a intamplat... ce mai pot face acum?
Si in plus, nu-l acuz pe el de nimic, nu-l acuz ca eu din cauza lui sufar, si sunt perfect constienta ca principala problema vine de la mine, dar povesteam prin ce trec cu regretul ca nu am stat sa analizez mai bine situatia, nu am fost suficient de hotarata sa zic NU si sa mai astept si poate altcineva are de invatat din greseala mea sau din chinul vietii mele. Am vorbit cu sotul meu, stie ce simt, e si el constient ca poate ar fi trebuit sa mai asteptam o perioada, dar imi este alaturi si incearca sa ma ajute asa cum poate (desi uneori mare lucru nu poate face pentru mine in noptile cand se trezeste din cauza plansetelor si suspinelor mele...ii e imposibil sa ma linisteasca in vreun fel la cat de daramata si nefericita ma simt in acele momente).
Si nu de asta am nevoie, nu sa fiu curtata, apreciata, iubita, sedusa… simt nevoia acuta de LIBERTATE. Atat. Nimic mai mult. Eu sunt cat se poate de sincera si am scris cu lacrimi in ochi totul, ba chiar a trebuit sa ma opresc pentru ca m-au podidit lacrimile...poate ajuta pe cineva sau chiar pe initiatoarea acestui topic.
A nu se intelege ca sunt impotriva familiei, impotriva casatoriei, ideea principala la tot ce vreau sa spun este ca inainte de a face un astfel de pas trebuie sa te gandesti foarte bine, sa fii convins/a ca poti, vrei, simti.

[AlinB]

Casiana,

ce am scris eu au fost niste concluzii care le-am tras in baza a ceea ce ai scris prima data si acum vad ca ai omis totusi anumite lucruri care m-ar fi ajutat sa-mi fac o imagine mai exacta despre ceea ce se intampla cu tine.

Afectiunea a disparut inainte de casatorie, sau imediat dupa?
Ce iti lipseste practic din partea lui?

Iar motivul..din cate vad singurul pe care l-ai putut enuntat este ca "am vrut sa mai copilaresc".
Asa ca te intreb, ce ai fi putut face inainte si nu mai poti face acum, astfel incat sa devina o tragedie atat de mare situatia din prezent?


Cu atat mai mare cu cat spui ca iti doreste o familie, copii - dorinta care daca este sincera si profunda, cred eu, ar putea eclipsa orice alte ambitii care pe langa asta sunt fara doar si poate marunte.

Daca "ai mai fi asteptat o perioada", ce ai fi facut in acest timp?
Ce te-ai fi asteptat sa se intample efectiv in acest timp?

Cum intelegi tu libertatea asta de care spui ca ai nevoie, practic?
Iti este de fapt teama de responsabilitati? De ceea ce implica ideea de familie?
Si inca o data: este ceva care inainte puteai sa faci iar acum nu mai poti?
Ai un serviciu stresant?
A gresit grav sotul tau fata de tine in toata perioada asta?
Te tenteaza ideea de a cunoaste alti barbati?

Pentru ca daca nu poti raspunde in mod consistent la intrebarile astea, sau in raspunsuri nu gasesti cauza exacta la problema ta, trebuie sa fie o problema de ordin psihologic, un traumatism poate din copilarie, ceva care n-ar trece in nici un caz de la sine, cu timpul.

Ati putea dormi separat o vreme, sau chiar locui separat o perioada ca sa-ti pui ordine in idei, pentru ca ceea ce se intampla este destul de dramatic si nu trebuie lasate lucrurile la voia intamplarii.

Este nevoie sa pui degetul pe rana si sa vezi cum se pot indrepta efectiv lucrurile.
Daca nu poti singura, sa ceri ajutorul cuiva: sot, prieten, psiholog, nu in ultimul rand preot..
Din ce ai scris ultima data inteleg ca este mai mult decat un capriciu sau o lipsa oarecare de maturitate afectiva , este o boala sufleteasca, o trauma cu cauze nu tocmai vizibile si una deloc minora si trebuie sa cauti vindecare.

Mergi cat mai des la Sf. Maslu, spovedeste-te si te impartaseste.
Eu sunt convins ca Dumnezeu te poate lumina si iti poate oferi vindecare, important este sa nu te lasi in voia acestor stari si sa te rogi mult, mult..

Casiana,mutumesc pentru sinceritate ,e impresionant ce ai spus,cat de mult suferi,nu stiu ce sfat sa-ti dau,Alin B a spus in mare parte ce era de spus.

Nu mai sunt cu baiatul acela,nu ma simteam in regula langa el,noi suntem niste entitati care simtim daca ceva nu e in regula cu noi,cu cei din jur,asa ma simteam si eu.......mi-e teama ca voi ramane singura insa mai bine asa decat sa nu ma simt bine.

[Danialex]

În prealabil postat de casiana

[/b]
In mare sunt de acord cu ce ai scris, cu toate astea ai tras unele concluzii fara sa ma cunosti...doar din postarea mea nu stiu daca e corect sa ma incadrezi intr-o anumita categorie (a celor care nu sunt obisnuiti sa ofere afectiune, ci doar sa primeasca). Gandeste-te ca am stat multi ani impreuna cu sotul meu (adica cat am fost prieteni, nu am locuit impreuna) si i-am oferit suficienta atentie, afectiune, iubire atat cat sa-si doreasca sa fie cu mine pentru toata viata. Daca langa mine i-ar fi lipsit toate astea, cu siguranta nu-si mai dorea cu orice chip sa ne casatorim, sa-i fiu sotie. Au fost cativa ani in care l-am iubit, l-am iubit din tot sufletul (asa cum puteam sa iubesc la varsta aia) ma refer la perioada de la inceputul relatiei, dar porblema e ca iubirea a disparut.. asa in timp..pana am inceput sa nu-l mai vad decat ca pe un prieten chiar ca pe un frate.
Poate nu m-am maturizat suficient, poate unele probleme sunt din cauza ca mi-as fi dorit sa mai copilaresc (desi sunt departe de perioada aceea), dar dupa 11 luni eu nu ma pot obisnui cu gandul ca sunt casatorita. Uneori chiar mi-e rusine sa zic asta celor care nu ma cunosc. Simt ca sunt alergica si nu ma pot obisnui cu noul statut, acela de sotie, si nu poate nimeni sa ma convinga ca asta inseamna ceva, altceva. N-am fost niciodata o fire exuberanta, dar cu toate astea tot o povara simt faptul ca trebuie sa stau cu cineva in aceeasi casa, camera, in acelasi pat. Mi-am dorit f mult copii, inca din liceu visam la o casa plina de copiii.. la o familie mare..bunici, parinti, nepoti..dar toate astea vor ramane la stadiul de vis.. nici macar asta nu pot face. Patrand proportiile cred ca as trai vesnic cu un sentiment de viol...va puteti imagina cata durere ar trebui sa indur daca nu as gasi macar putina intelegere?
Sunt perfect de acord ca ar fi fost mai sanatos sa ma scutur de toate aceste ganduri si sa am mintea ceva mai coapta inainte de a ma casatori...pentru ca atunci cand ajungi in fata altarului trebuie sa fii senin si increzator, si nu asteptand ca numai Binecuvantarea lui Dumnezeu sa vindece aceste lucruri, fara ca tu sa depui eforturi raportate la gravitatea lor, dar daca tot s- a intamplat... ce mai pot face acum?
Si in plus, nu-l acuz pe el de nimic, nu-l acuz ca eu din cauza lui sufar, si sunt perfect constienta ca principala problema vine de la mine, dar povesteam prin ce trec cu regretul ca nu am stat sa analizez mai bine situatia, nu am fost suficient de hotarata sa zic NU si sa mai astept si poate altcineva are de invatat din greseala mea sau din chinul vietii mele. Am vorbit cu sotul meu, stie ce simt, e si el constient ca poate ar fi trebuit sa mai asteptam o perioada, dar imi este alaturi si incearca sa ma ajute asa cum poate (desi uneori mare lucru nu poate face pentru mine in noptile cand se trezeste din cauza plansetelor si suspinelor mele...ii e imposibil sa ma linisteasca in vreun fel la cat de daramata si nefericita ma simt in acele momente).
Si nu de asta am nevoie, nu sa fiu curtata, apreciata, iubita, sedusa… simt nevoia acuta de LIBERTATE. Atat. Nimic mai mult. Eu sunt cat se poate de sincera si am scris cu lacrimi in ochi totul, ba chiar a trebuit sa ma opresc pentru ca m-au podidit lacrimile...poate ajuta pe cineva sau chiar pe initiatoarea acestui topic.
A nu se intelege ca sunt impotriva familiei, impotriva casatoriei, ideea principala la tot ce vreau sa spun este ca inainte de a face un astfel de pas trebuie sa te gandesti foarte bine, sa fii convins/a ca poti, vrei, simti.

Hristos a inviat!
Casiana, am citit cu interes tot ce ai scris despre situatia ta si sper sa te pot ajuta macar cu un cuvant... pentru ca in rest depinde de tine ce vei alege sa faci.
Cred ca sfaturile lui Alin sunt foarte mature si intelepte. Poate a fost putin dur in unele afirmatii, dar eu cred ca are dreptate si cateodata mai avem nevoie si de un dus rece ca sa ne revenim din anumite stari.
Tu spui ca iubirea voastra nu mai e cum era in timpul prieteniei... dar ca sunteti casatoriti de mai putin de un an. Te-ai gandit ca poate e un moment de tranzitie, de adaptare? Spun asta pentru ca si eu am avut un oarecare moment de genul asta la inceputul casatoriei... dar sunt sigura ca a fost o ispita ca sa ne departeze unul de altul. Mi s-a parut ca nu mai e nici pe departe asa frumos ca inainte si ca sotul era mult mai atent cu mine inainte sa ne casatorim, dar recunosc ca a fost la mijloc mandria mea si orgoliul acela feminin de a fi curtata. Incearca sa vezi dincolo de starea asa aparenta... mai ales ca sotul tau este atent cu tine si te iubeste. Lasa-te iubita si incearca sa-i oferi si tu dragoste, cat de putin.
Statutul de sotie inseamna in primul rand sa fii sotia barbatului tau, cu care ai ales sa te casatoresti pentru ca va iubiti si ati primit binecuvantarea lui Dumnezeu. Deci cel cu care sa imparti viata, cu bune si rele, cu bucurii si incercari. Gandeste-te ce dar minunat este sa ai langa tine un om care te iubeste, care se gandeste la tine, care te suna sa te intrebe ce faci si care te ajuta cand esti suparata sau obosita de grijile vietii... incearca sa primesti toate astea ca pe un dar. In sufletul tau tu ti-ai dorit si iti doresti o familie, dar acum cand ai toate conditiile pentru a-ti implini visul, gandurile ti s-au intunecat si nu mai vezi decat piedici. Mie mi se pare ca este mai mult o mare ispita care a venit la tine pentru ca probabil tu esti mai sensibila, dar e un moment critic pe care trebuie sa-l depasesti.
Ai spus ca vrei LIBERTATE... dar de ce nu te simti libera langa barbatul care-ti este sot? Cu ce te constrange si de ce crezi ca el ti-a rapit aceasta libertate cand s-a casatorit cu tine? Incearca sa-ti raspunzi foarte sincer la aceste intrebari, altfel nu vei gasi adevarata problema.
Casatoria este intr-adevar o cruce, adica o cale cu greutati si incercari, dar si cu bucurii si cea mai mare bucurie este ca esti alaturi de un om care te iubeste si te ajuta. Si din cate ai spus tu, sotul tau te iubeste si vrea sa-ti fie alaturi. Dar trebuie sa oferi si tu iubire, intelegere si cateodata sa ai rabdare cu celalalt, altfel risti sa ramai in egoism si mandrie si sa ajungi sa te vezi mereu nedreptatita, chinuita si lipsita de iubire... cum a spus si Alin, trebuie sa fim maturi si sa nu ne comportam ca niste copii rasfatati care pretind sa primeasca tot fara sa faca nimic. Dumnezeu ne da har la cununie, adica ajutorul Sau, dar depinde de noi cum il folosim.
Roaga-te Maicii Domnului, parintele meu spune ca Maica Domnului ajuta foarte mult in orice probleme de familie. Si mergi sa te spovedesti sincer, sa spui tot ce ai pe suflet pentru ca povara ta este mare, dar trebuie marturisita si duhovnicul (daca nu ai unul, cauta pentru ca de mare folos iti va fi) te va indruma si te va ajuta.
Doamne-ajuta!

[casiana]

Relatia noastra a inceput sa semene cu o relatie dintre un frate si o sora inainte de casatorie si in ciuda eforturilor mele de a-mi convinge parintii, de a-l convinge pe el ca poate ar trebui sa mai asteptam si apoi sa luam o decizie de a ne casatori sau nu, tot nu am reusit sa-i conving. E adevarat ca nu am fost suficient de hotarata pentru ca m-am temut ca o sa raman cu sentimentul de vinovatie ca ii fac rau, ca ii distrug viata daca ne despartim dupa o relatie de cativa ani buni. Imi tot promitea ca o sa schimbam ceva in relatia noatra, ca lucrurile se vor indrepta dupa casatorie, dar nu a fost deloc asa.
Toata lupta mea a fost in zadar nu am gasit intelegere asa ca m-am lasat in voia sortii si m-am casatorit. Am facut nunta plina de ezitari si indoieli si de obositoare contradictii. Poate daca am mai fi asteptat o perioada m-as fi putut obisnui cel putin cu gandul de a locui cu altcineva.

Sunt momente cand mi se pare ca am pierdut totul. Imi vreau inapoi viata mea cea dinainte de a fi casatorita... cand aveam alt nume, cand eram puiul mamei si fata tatei, cand dupa orele de serviciu imi faceam programul zilnic fara sa tin cont de nimeni, cand nu eram intrebata de cunoscuti si necunoscuti cand vin copiii si multe altele..
As fi putut locui in continuare singura asa cum am facut in ultimii aproape zece ani. Mi-as fi putut face programul zlinic fara sa tin cont de nimeni (poate o zic din egosim), dar nu ma pot obisnui nici cu faptul ca trebuie sa-l gasesc acasa seara, ca ma aduce la serviciu dimineata si ma asteapta in fiecare seara dupa program, ca trebuie sa mergem doar impreuna la cumparaturi, acasa la parinti, in vizita la prieteni...(sotul meu are mul mai mult timp liber decat mine, iar timpul meu liber il petrecem doar impreuna...stiu ca am mai zis faptul ca tocmai aceasta dependenta a lui de mine ma oboseste si ma necajeste mult de tot).

Ziceam mai sus ca relatia noastra semana cu o relatie intre frati... ma refeream mai mult dpdv fizic pentru ca nu puteam accepta si nici acum nu pot sa-l las sa se apropie de mine. De multe ori mi se intampla sa- mi cada lacrimi, sa incep sa tremur doar cand simt ca vrea sa se apropie de mine, sa ma atinga sau sa ma ia in brate..pur si simplu nu pot sa suport asta...nu stiu daca intelegi ce spun, dar imi e din ce in ce mai greu si chiar nu stiu care e solutia..sau solutia de moment. Am reusit sa-i vorbesc despre unele dintre aceste probleme, dar cu toate astea tot traiesc cu teama ca intelegerea lui s-ar putea sa aiba o limita. Imi doresc copii, mi-i doresc din toata inima, dar nu pot sa fac nimic in aceasta privinta si ma tem ca trecerea timpului va ingreuna si mai mult lucrurile.
Imi lipsteste linistea pe care ar trebuie sa o gasesc langa el, linistea si pacea pe care trebuie sa ti-o ofere familia..eu nu am asa ceva, asta imi lipseste. Am avut o relatie de prietenie frumosa si linistita, poate prea linisitita uneori, dar cred ca ruptura s-a produs asa in timp pentru ca am inceput sa simt ca nu sunt pe primul loc pentru el. Si incet, incet, relatia noastra a inceput sa nu mai semene decat cu o relatie dintre un frate si o sora. Daca la inceputul relatiei, parintele nostru duhovnic pe care il aveam atunci ne sfatuia sa nu ramanem f mult timp singuri, sau sa nu dormim noaptea impreuna pentru ca ar putea aparea tot felul de ispite, la un moment dat am inceput sa fiu imuna la asa ceva...ma obisnuisem asa mult langa el fara sa am vreo altfel de pornire (trupeasca) incat ajunsesem sa mi se para ceva cu totul anormal de a ma apropia de el sau el de mine.

Nu-mi doresc sa cunosc alti barbati cu atat mai putin sa daruiesc o bucata din sufletul meu altuia sau sa gasesc un umar care sa ma sprijine sau ceva de care sa ma agat pentru ca nu imi e frica de singuratate, vreau doar sa ma simt libera pentru ca am credinta ca as avea doar de castigat.

Poate ar trebui sa ne mutam separat si sa stau asa o perioada, dar daca nu ma mai pot intoarce niciodata la el? Daca plec, stau singura o vreme si pentru ca o sa simt asta ca o usurare nu o sa mai am puterea sa incerc niciodata altceva pentru ca imi doresc mult sa raman doar eu cu mine.

M-au obosit stresul, tristetea si dezamagirile....Stiu ca nu imi face bine aceasta stare si afectez si starea oamenilor din jurul meu. Incerc sa tin capu' sus..dar nu stiu cat o sa mai rezist ca nu am nicio speranta ca voi reusi sa-mi vindec sufletul sau sa ma scutur de toate problemele astea vreodata. Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.

Sper ca am reusit sa ma fac inteleasca pentru ca sunt asa trista si obosita ca nu ştiu a-ti spune mai multe şi mai concrete despre mine acum.

[laura_84]

În prealabil postat de casiana

Scuza-ma, am confundat numele..Alin, nu Andrei

In mare sunt de acord cu ce ai scris, cu toate astea ai tras unele concluzii fara sa ma cunosti...doar din postarea mea nu stiu daca e corect sa ma incadrezi intr-o anumita categorie (a celor care nu sunt obisnuiti sa ofere afectiune, ci doar sa primeasca). Gandeste-te ca am stat multi ani impreuna cu sotul meu (adica cat am fost prieteni, nu am locuit impreuna) si i-am oferit suficienta atentie, afectiune, iubire atat cat sa-si doreasca sa fie cu mine pentru toata viata. Daca langa mine i-ar fi lipsit toate astea, cu siguranta nu-si mai dorea cu orice chip sa ne casatorim, sa-i fiu sotie. Au fost cativa ani in care l-am iubit, l-am iubit din tot sufletul (asa cum puteam sa iubesc la varsta aia) ma refer la perioada de la inceputul relatiei, dar porblema e ca iubirea a disparut.. asa in timp..pana am inceput sa nu-l mai vad decat ca pe un prieten chiar ca pe un frate.
Poate nu m-am maturizat suficient, poate unele probleme sunt din cauza ca mi-as fi dorit sa mai copilaresc (desi sunt departe de perioada aceea), dar dupa 11 luni eu nu ma pot obisnui cu gandul ca sunt casatorita. Uneori chiar mi-e rusine sa zic asta celor care nu ma cunosc. Simt ca sunt alergica si nu ma pot obisnui cu noul statut, acela de sotie, si nu poate nimeni sa ma convinga ca asta inseamna ceva, altceva. N-am fost niciodata o fire exuberanta, dar cu toate astea tot o povara simt faptul ca trebuie sa stau cu cineva in aceeasi casa, camera, in acelasi pat. Mi-am dorit f mult copii, inca din liceu visam la o casa plina de copiii.. la o familie mare..bunici, parinti, nepoti..dar toate astea vor ramane la stadiul de vis.. nici macar asta nu pot face. Patrand proportiile cred ca as trai vesnic cu un sentiment de viol...va puteti imagina cata durere ar trebui sa indur daca nu as gasi macar putina intelegere?
Sunt perfect de acord ca ar fi fost mai sanatos sa ma scutur de toate aceste ganduri si sa am mintea ceva mai coapta inainte de a ma casatori...pentru ca atunci cand ajungi in fata altarului trebuie sa fii senin si increzator, si nu asteptand ca numai Binecuvantarea lui Dumnezeu sa vindece aceste lucruri, fara ca tu sa depui eforturi raportate la gravitatea lor, dar daca tot s- a intamplat... ce mai pot face acum?
Si in plus, nu-l acuz pe el de nimic, nu-l acuz ca eu din cauza lui sufar, si sunt perfect constienta ca principala problema vine de la mine, dar povesteam prin ce trec cu regretul ca nu am stat sa analizez mai bine situatia, nu am fost suficient de hotarata sa zic NU si sa mai astept si poate altcineva are de invatat din greseala mea sau din chinul vietii mele. Am vorbit cu sotul meu, stie ce simt, e si el constient ca poate ar fi trebuit sa mai asteptam o perioada, dar imi este alaturi si incearca sa ma ajute asa cum poate (desi uneori mare lucru nu poate face pentru mine in noptile cand se trezeste din cauza plansetelor si suspinelor mele...ii e imposibil sa ma linisteasca in vreun fel la cat de daramata si nefericita ma simt in acele momente).
Si nu de asta am nevoie, nu sa fiu curtata, apreciata, iubita, sedusa… simt nevoia acuta de LIBERTATE. Atat. Nimic mai mult. Eu sunt cat se poate de sincera si am scris cu lacrimi in ochi totul, ba chiar a trebuit sa ma opresc pentru ca m-au podidit lacrimile...poate ajuta pe cineva sau chiar pe initiatoarea acestui topic.
A nu se intelege ca sunt impotriva familiei, impotriva casatoriei, ideea principala la tot ce vreau sa spun este ca inainte de a face un astfel de pas trebuie sa te gandesti foarte bine, sa fii convins/a ca poti, vrei, simti.

sincer cred ca tu ai o problema