Vorbirea in limbi la penticostali...

În prealabil postat de Danut7

De ce crezi ca acest dar nu a mai existat de aproape 2000 si a lipsit aproape cu desavarsire?

Nu stiu sa raspund. Teologii penticostali dau cateva explicatii dar, in opinia mea, ele nu sunt suficient de viguroase. Caut inca raspunsul. Tu ai avea vreunul?

În prealabil postat de Danut7

La ce foloseste acest dar bisericii penticostale, si la ce foloseste acest dar individului, adica tie?

Vorbirea în limbi, la fel ca toate darurile lui Dumnezeu, este extraordinar de frumos. In momentul in care se practica asa cum este el descris si reglementat de Apostolul Pavel, este simtita prezenta lui Dumnezeu și toată biserica este zidita duhovniceste.
Din nefericire rar mi-a fost dat sa particip la astfel de momente macar ca frecventez cu regularitate biserica de mai mult de 22 de ani.

In ceea ce priveste folosirea darului la nivel personal, ea este mai des intalnita si foloasele le-am descris puțin la postarea #207: faptul ca crezi, ai certitudinea ca îi vorbesti lui Dumnezeu, ca te rogi ceva ce Duhul Sfant vrea si Dumnezeu te asculta, este o traire speciala care te intareste in omul interior.

Am specificat si in postarea #207 si vreau sa o spun mereu: nu exista nici un merit al omului in toata aceasta experienta. Cu atat mai putin un merit al vreunui penticostal. Pentru ca, dupa cum am mai menţionat, acest dar este de la Dumnezeu pentru creştini.

[Danut7]

În prealabil postat de penticostalulmantuit

Nu stiu sa raspund. Teologii penticostali dau cateva explicatii dar, in opinia mea, ele nu sunt suficient de viguroase. Caut inca raspunsul. Tu ai avea vreunul?


Vorbirea în limbi, la fel ca toate darurile lui Dumnezeu, este extraordinar de frumos. In momentul in care se practica asa cum este el descris si reglementat de Apostolul Pavel, este simtita prezenta lui Dumnezeu și toată biserica este zidita duhovniceste.
Din nefericire rar mi-a fost dat sa particip la astfel de momente macar ca frecventez cu regularitate biserica de mai mult de 22 de ani.

In ceea ce priveste folosirea darului la nivel personal, ea este mai des intalnita si foloasele le-am descris puțin la postarea #207: faptul ca crezi, ai certitudinea ca îi vorbesti lui Dumnezeu, ca te rogi ceva ce Duhul Sfant vrea si Dumnezeu te asculta, este o traire speciala care te intareste in omul interior.

Am specificat si in postarea #207 si vreau sa o spun mereu: nu exista nici un merit al omului in toata aceasta experienta. Cu atat mai putin un merit al vreunui penticostal. Pentru ca, dupa cum am mai menţionat, acest dar este de la Dumnezeu pentru creştini.

Ce zidere ofera adunarii?:).Nu ma lua cu vrajeli din alea de genu "nu stiu", ca atunci nu mai e nici o zidire.

Apoi tu de unde stii ca te rogi lui Dumnezeu cand vorbesti in limbi, ce se deruleaza la nivelul perceptiei in tine?

Eu am o explicatie, da.Vorbirea in limbi a fost data cu un scop la fel ca fiecare din darurile Duhului Sfant, nu pentru spectacol(apropo adunarile voastre arata ca niste sali de spectacol,teatre,concerte,etc.).A fost data mai ales cu scopul evanghelizarii,vezi in Fapte.O data ce evanghelizarea a avut loc acest dar a incetat,si nu mai este util, apare doar in cazuri izolate.

În prealabil postat de Danut7

Ce zidere ofera adunarii?:)

In Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 14: 3,4,5 sunt folosite expresiile „ spre zidirea Bisericii”, „zideşte Biserica”. La acest tip de zidire m-am referit

În prealabil postat de Danut7

Nu ma lua cu vrajeli din alea de genu "nu stiu"

Ce ar trebui sa spun cand nu stiu ceva? Sa inventez? Sa o sucesc, sa o invartesc, sa ma prefac ca stiu?
Eu cred ca orice om rational si corect cand nu stie ceva ar trebui sa spuna „nu stiu”, nu sa se invarta dupa coada. De aceea cand nu stiu ceva, recunosc. De ce ar fi asta o „vrajeala”?

În prealabil postat de Danut7

Apoi tu de unde stii ca te rogi lui Dumnezeu cand vorbesti in limbi,

Prin credinta stiu. Asta cred, ca ma rog lui Dumnezeu.

În prealabil postat de Danut7

ce se deruleaza la nivelul perceptiei in tine?

Am o stare de bucurie duhovniceasca.

În prealabil postat de Danut7

Vorbirea in limbi a fost data cu un scop la fel ca fiecare din darurile Duhului Sfant, nu pentru spectacol(apropo adunarile voastre arata ca niste sali de spectacol,teatre,concerte,etc.).A fost data mai ales cu scopul evanghelizarii,vezi in Fapte.

Am fost de acord cu tine in postarile mele si sunt si acum: atunci cand se face spectacol din darul vorbirii in limbi este ceva rau si condamnabil.
Nu sunt de acord ca vorbirea in limbi a fost data in scopul evanghelizarii. Argumentele aduse acestui punct de vedere nu sunt convingatoare. Nici macar in Fapte 2 nu se aplica in intregime. Apostolul Petru a facut evanghelizarea cu aceea ocazie si el a vorbit in limba evreiasca, nu a folosit darul vorbirii in limbi.
Dar chiar daca putem spune ca in Fapte 2 a fost evanghelizare prin darul vorbirii in limbi, in casa lui Cornelius in Fapte 10 nu se poate vorbi de evanghelizare, In Efes, Fapte 19, nu e evanghelizare, in Corint nu e evanghelizare.

A restringe scopul acestui dar exclusiv la evanghelizare este o interpretare pe care Biblia nu ne permite sa o dăm.

În prealabil postat de Danut7

O data ce evanghelizarea a avut loc acest dar a incetat,si nu mai este util, apare doar in cazuri izolate.

Este parerea ta si a multor alti crestini. Eu o respect pentru ca va respect pe voi, dar nu o cred.
Eu cred ca evanghelizarea nu a incetat, darul nu a incetat, darul este util si apare oricand un crestin intelege din Biblie ca acesta este un dar al Duhului Sfant și îl dorește pentru el.

[Danut7]

În prealabil postat de penticostalulmantuit

In Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 14: 3,4,5 sunt folosite expresiile „ spre zidirea Bisericii”, „zideşte Biserica”. La acest tip de zidire m-am referit


Ce ar trebui sa spun cand nu stiu ceva? Sa inventez? Sa o sucesc, sa o invartesc, sa ma prefac ca stiu?
Eu cred ca orice om rational si corect cand nu stie ceva ar trebui sa spuna „nu stiu”, nu sa se invarta dupa coada. De aceea cand nu stiu ceva, recunosc. De ce ar fi asta o „vrajeala”?


Prin credinta stiu. Asta cred, ca ma rog lui Dumnezeu.

Am o stare de bucurie duhovniceasca.


Am fost de acord cu tine in postarile mele si sunt si acum: atunci cand se face spectacol din darul vorbirii in limbi este ceva rau si condamnabil.
Nu sunt de acord ca vorbirea in limbi a fost data in scopul evanghelizarii. Argumentele aduse acestui punct de vedere nu sunt convingatoare. Nici macar in Fapte 2 nu se aplica in intregime. Apostolul Petru a facut evanghelizarea cu aceea ocazie si el a vorbit in limba evreiasca, nu a folosit darul vorbirii in limbi.
Dar chiar daca putem spune ca in Fapte 2 a fost evanghelizare prin darul vorbirii in limbi, in casa lui Cornelius in Fapte 10 nu se poate vorbi de evanghelizare, In Efes, Fapte 19, nu e evanghelizare, in Corint nu e evanghelizare.

A restringe scopul acestui dar exclusiv la evanghelizare este o interpretare pe care Biblia nu ne permite sa o dăm.

Este parerea ta si a multor alti crestini. Eu o respect pentru ca va respect pe voi, dar nu o cred.
Eu cred ca evanghelizarea nu a incetat, darul nu a incetat, darul este util si apare oricand un crestin intelege din Biblie ca acesta este un dar al Duhului Sfant și îl dorește pentru el.

Daca nu stii la ce folosesti acest dar in biserica penticostala si tie, atunci de unde stii ca e de la Dumnezeu?Ai spus si tu ca nu stii daca e de la Dumnezeu, dar "asa crezi".Subscriu si eu la ce a scris ovidiu-s

În prealabil postat de ovidiu-s

In cazul sectelor penticostale este vorba de o bolborosire auto-impusă, repetarea spasmodică a unor anumite sunete şi cuvinte care să inducă o stare de transă. Acest lucru nu are nimic de-a face cu zidirea Bisericii, ci doar cu dorinţa voastră de a avea experienţe noi."

Si repet si eu ceea ce te-a intrebat el:

În prealabil postat de ovidiu-s

DE ce nu le dă Dumnezeu un adevărat dar secanţilor penticostali şi harismatici? De ce atunci când se duc în altă ţară trebuie să înveţe limba ţării respective?

De ce crezi ca nu se intampla lucrul acesta?

[Danut7]

...
cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul, acela este antihristul...Trei sunt Cei care mărturisesc în cer:Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh...Aceşti trei Una sunt...
(I Ioan 11, 22; 11 Ioan, 7)
MIŞCAREA FUNDAMENTALISTĂ ŞI PROZELITISMUL
„GLOSSOLAL”
Ca orice mişcare şi cea a fundamentaliştilor nu a apărut din senin. Ea are justificare în abaterile de la dreapta credinţă a Bisericilor Apusene. Are o tradiţie în practica ereziarhă a primelor veacuri şi mai ales o „experienţă” a puzderiilor denominaţionale religioase şi creştine, păgâne şi ancestrale ale continentului american. De aceea, „aleşii duhului, chinuiţi de amestecul limbilor Babilonului, încearcă disperaţi să iasă din criza religioasă prin justificarea Cicizecimii (Pentecostei), prin pretenţia vorbirii în limbi „necunoscute”, prin legături directe sau medium-uri, prin arătări „persistente” ale duhului. Mulţi dintre adepţi sunt practicanţi naturişti (yoga, consumatori de psihotrope) sau extaziaţi-provocaţi, obsedaţi sau deliranţi. Nu lipsesc nici căutătorii şi îndestulaţii „harismatici”.Nu este lipsit de importanţă nici faptul că abaterea de la practica spovedaniei tradiţionale a Bisericilor apusene a provocat conştiinţei creştine din Vest numeroase mişcări „fundamentaliste”. Acestea, folosind o terapie psihică, apelând la mijloace „parapsihice”, recomandând metode de psihanaliză-sugestie, tranşă, practici yoga şi chiar practici obscurantiste, au atras mulţi lipsiţi de asistenţă religioasă. În acelaşi timp, „fundamentaliştii” consideră „pogorârea sau posedarea duhului” o alegere a lor, o „descoperire” proprie a Duhului, dumnezeul vremii noastre, şi Cincizecimea Mileniului III.Cultul penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea apostolică este recunoscut şi de Statul român şi tolerat de Biserica naţională. Cultul penticostal este organizaţia cea mai reprezentativă a mişcării „fundamentaliştilor” moderni. Dacă baptiştii se deosebesc prin botezul la maturitate şi imitaţia botezului lui Iisus, dacă adventiştii „au fixat” şi „au calculat” – ca de fapt şi evangheliştii-pietişti – împărăţia de o mie de ani şi „venirea” Domnului, iar Creştinii după Evanghelie sau după Scriptură „au descoperit” alte ceruri şi judecăţi –
penticostalii
sau spiriţii, tremurătorii sau „posedaţii” de duh, vizionarii şi profeţii, „vorbitorii” în limbi şi „tâlcuitorii” acestora încep un ev nou, cu anul 1901, contrapunând „mişcării” harismatice, care a cuprins Biserica Apusului, concepţia lor de „chemaţi” ai duhului şi „împărţitori” de daruri glossolale.
1.ORIGINEA ŞI LIDERI „FUNDAMENTALIŞTI”
Numele de „penticostali” vine de la cuvântul
Pentecosta
(Cincizecime), susţinând că ei sunt botezaţi cu Duhul Sfânt şi cu foc, daruri primite de către Apostoli la Cincizecime sau la Pogorârea Duhului Sfânt. Li se zice de către unii „tremurători”, pentru că în momentele de pretinsă inspiraţie a Sfântului Duh, ei se cutremură, devin „spiriţi” (fără trup), fiindcă pretind a avea pe duhul în darul „vorbirii” în limbi.Originea sectei se află în America, datând abia de la începutul secolului al XX-lea, dar „istoricii” penticostali duc „naşterea Bisericii” în epoca apostolică… Această sectă apare din rândul baptiştilor, înfiinţată de predicatorul baptist
Carol Parham.
El a început, în ciuda aderenţei baptismale, să „profeţească”, în faţa adepţilor, că Sfântul Duh se va revărsa din nou, cu putere, la o apreciată „pogorâre” a Sa şi că el „a văzut” la
3 ianuarie 1901 când s-a şi pogorât peste 13 persoane…
În 1906, această rătăcire, propagată de Parham şi câţiva aderenţi ai săi, a început a prinde teren în California (SUA). În acelaşi an, a trecut şi în Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în Germania, unde a reuşit să convertească pe un pastor luteran,
I. Paul
, care a devenit conducătorul sectei în Germania.Pentru a atrage atenţia, se mai numeşte „creştinii Cincizecimii, posesorii duhului, inspiraţii, aleşii, medium-uri, quakeri, metodişti, pnevmatizaţii etc”. Toţi laolaltă sau fiecare în parte pretind că au „daruri” speciale, de aceea sunt cunoscuţi şi sub numirea de „vorbitori în limbi, tâlcuitori, deschizători, luminări, dascăli, profeţi, vindecări miraculoşi, vizionari, singurii creştini ai timpului, harismatici şi autentici”…Dintr-un asemenea amalgam s-au detaşat multe secte, ducând mai departe sau reactivând ereziile pnevmatomahe ale rătăciţilor din primele veacuri ale Bisericii Creştine. Totuşi, există în lume, ca şi în ţara noastră, unii credincioşi care sunt constituiţi în grupuri sau în culte recunoscute de către unele state ale lumii.Penticostalii susţin cu ardoare că îşi trag originea de la Cincizecime şi că s-au perindat de-a lungul istoriei prin acei vorbitori în limbi.În România, „penticostalii” au înţeles să-şi depună la forurile în drept „Mărturisirea de credinţă” şi statutul lor de organizare şi funcţionare pe baza cărora au primit autorizaţia de a-şi desfăşura liber cultul, fiind apărat acest cult de către stat prin organele sale.Şi
pentru penticostali „istoria este învăţătoarea vieţii”.
– Dacă cercetăm din punct de vedere istoric acest fenomen, vom găsi
o vorbire în limbi biblice
, ca lucrare a Duhului Sfânt, numită şi „Glossolalia rusalină”, şi vom găsi şi o farsă vorbire în limbi, la penticostali, care se deosebeşte fundamental de cea a Cincizecimii şi care nu e decât o imitaţie şi o influenţă păgână.
Irineu
(202) este singurul dintre scriitorii bisericeşti care aminteşte existenţa acestui dar în Biserică. În cartea sa Împotriva ereziilor
, spune: „Mai avem câţiva fraţi în Biserică, care au daruri profetice şi prin duhul lor vorbesc tot felul de limbaje”…
Când Ioan Gură de Aur (407) explică capitolul 14 din I Corinteni
, precizează că „acest dar descris de Apostolul Pavel este necunoscut în Biserică” în zilele noastre…
Fericitul Augustin
(430), comentând textul din I Ioan III, 24, a scris: „Acestea au fost semnele cerute de împrejurările timpului de atunci. Căci a fost necesar să se recurgă la acea exprimare a Duhului Sfânt în toate limbile, pentru ca să se arate că Evanghelia lui Dumnezeu trebuie să fie propovăduită în toate limbile pe întreg pământul. Lucrul acesta s-a făcut ca un fapt al trecutului”.
„Despre vorbirea în limbi” aminteşte mai precis
Tertulian, dar e sigur că el s-a referit la „practica” ereticilor montanişti de care a fost puternic influenţat, devenind el însuşi o vreme adept al acestei secte. În cartea sa, De anima stă scris: „Există astăzi între noi o soră, care are, în parte, darul descoperirilor; ea le primeşte în Biserică în cursul solemnităţilor duminicale, în extaz, sub influenţa Duhului”. Tertulian s-a referit la Maximilian, care a supravieţuit lui Montanus şi Priscilei. Aşadar, se cunoaşte, cu excepţia penticostalilor, numele lui Montanus, care a făcut vâlvă în perioada de vârf (secolul al II-lea), în problema vorbirii în limbi.Luând aminte la datele ce le avem despre Montanus, precum şi felul cum a „vorbit” în limbi, putem socoti această practică a lui ca o farsă vorbire în limbi, în contrast cu cea rusaliană.

[Danut7]

Înainte de „convertire” la creştinism, Montanus a fost slujitor la temple păgâne, în special în cultul Cybelei, avea un temperament coleric de nestăpânit. Predispoziţiile temperamentul său au fost accentuate în experienţele sale în ceremonia păgână.Montanus, după „încreştinare”, a atras atenţia prin extaz şi transa manifestată… şi în acele stări ţinea cuvântări „în limbi” diferite. În acele momente dădea impresia credulilor săi că nu mai era el acela care vorbea, ci „divinitatea”, Duhul…După moartea lui Montanus, grupul „Vorbirea în limbi” a dispărut, deşi curentul montanist a rămas, fără practicarea „glossolaliei”, până în secolul al IV-lea.În
Cartagina
a existat, până în secolul al IV-lea, o sectă care se numea „tertulianistă” şi păstra unele influenţe montaniste, iar numele şi-l avea de la Tertulian. După ce vorbirea în limbi s-a stins la montanişti, nu mai întâlnim grupuri de creştini „posedaţi” de această practică. A dispărut erezia, dar nu şi urmările ei. Şi iată că istoria reţine anul 1700, când apare la
cominarzi
pretenţia vorbirii şi tâlcuirii în limbi.Cu un secol mai târziu, „vorbirea” în limbi o practicau „irvingienii”. Numele lor vine de la pastorul
Irving Eduard Godet.
În „spusa” lui asupra Epistolei către Corinteni face o descriere a felului cum irvingienii vorbeau în limbi: „Înainte de începerea predicii, acela care mergea să vorbească se concentra adânc în sine însuşi, se izola de cei ce-l înconjurau, închidea ochii şi-i acoperea cu mâinile sale, şi deodată, ca şi cum ar fi fost atins de o lovitură de trăznet, suferea convulsiuni care-i cuprindeau tot corpul, din gură scăpa un torent vibrant de sunete străine, puternic accentuate”… Vai, câţi dintre pastori şi chiar preoţi (dacă mai pot fi numiţi aşa) recurg la asemenea „teatru” şi încă din faţă Sf. Altar!Vorbirea în limbi la irvingi nu dura mai mult de cinci minute, câteodată erau doar câteva sunete, vorbirea era însoţită de gălăgie, suspin şi plânsete, adeseori de veselie, de râsete (ventrilogi şi nătărăi, bogomili şi duhovorţi). Practica irvingienilor s-a transmis şi altor secte „glossolale”: quakeri şi mormoni, până la vorbirea în limbi în zilele noastre, tehnică sub alte aspecte preluată de mişcarea pietist-fundamentalistă: auzirea „vocilor”!…Scriitorul francez René Poche, în „studiile” biblice şi mai ales în cartea sa:
Lucrarea Duhului Sfânt
, descrie vorbirea în limbi astfel: „Cerinţele unor dovezi vizibile de primire a Duhului Sfânt au făcut să apară uimitoare demonstraţii fizice: lătrături, smucituri violente, ţipete şi strigăte, dansuri sălbatice, leşinuri şi altele de felul acesta, atât la weshnieni, şi de la montanişti la quakeri”.„Toate aceste apucături şi încă unele mai exagerate – se spune în dicţionare şi enciclopedii asupra sectelor – le-au moştenit vorbitorii în limbi din zilele noastre, deşi vor să se intituleze urmaşii credincioşilor de la Rusalii şi, deşi vor să susţină că lucrarea «rusaliană» a Duhului Sfânt continuă prin ei, totuşi, prin concepţii eretice şi practici schismatice, sunt departe de spiritul rusalin”.
B. ORGANIZAREA CULTULUI, EXTINDEREA ŞI RĂSPÂNDIREA LUI
1. Mişcarea penticostală pe glob. –
Dacă nu putem spune că Mişcarea penticostală mondială are un întemeietor, atunci nici nu putem spune că s-a dezvoltat într-un anumit centru.Mişcarea penticostală mondială s-a dezvoltat şi extins în secolul al XX-lea, având mai multe centre de propagare. Acest lucru a făcut ca azi să existe zeci şi sute de organizaţii penticostale. Din punct de vedere doctrinar, diferenţele nu sunt prea mari. Putem aminti unele mai însemnate, fie datorită trecutului lor istoric, fie numărului de membri, astfel:
1. Credinţa Apostolică; 2. Adunările lui Dumnezeu; 3. Biserica lui Dumnezeu; 4. Biserica Penticostală a Sfinţilor; 5. Biserica Elim; 6: Biserica Evangheliei depline
etc.În momentul de faţă există mii de comunităţi penticostale cu concepţii proprii în toată lumea. Un număr mare de membri au centre în America Latină şi Africa, Europa, Asia, Australia ş.a., cu alte „arătări” ale Duhului faţă de SUA.Multe organizaţii penticostale dispun de locaşuri de cult moderne, de şcoli proprii, nu numai pentru „misiune”, ci şi pentru educaţie publică (de la grădiniţă până la liceu). Alte organizaţii penticostale, preluând obligaţiile sociale ale unor state, au înfiinţat orfelinate, case de bătrâni, instituţii de reeducare, pentru dezalcoolizare, antidrog (antitabac) etc.Aşa-zisele Biserici penticostale dispun de şcoli speciale atât pentru cultură generală, cât şi pentru pastori. Au un număr sporit de case de publicitate unde se tipăresc milioane de cărţi şi reviste, au loc emisii radio, tv etc.Mişcarea penticostală, la început, nebăgată în seamă, mai apoi ponegrită din cauza unor excese de zel, se bucură astăzi de aprecierea sociologilor şi politicienilor ca „cea mai importantă mişcare religioasă” din secolul al XX-lea. În acest sens, penticostalismul nu mai este considerat o biserică aparte, ci o mişcare religioasă în sânul creştinismului apusean, cu violente tendinţe prozelitiste asupra Bisericii Ortodoxe.
2. Începutul şi dezvoltarea adunărilorpenticostale în România.
– Am văzut că originea acestei secte „moderne” se află în America, de la începutul secolului al XX-lea.În părţile noastre, penticostalii au pătruns prin
Pavel Budeanu
, plecat din Arad în SUA, înainte de 1910. A întâlnit propagandişti penticostali şi a aderat la sectă, în loc de muncă. Revenit în ţară „convertit”, cu ajutor bănesc american şi cu sprijinul unor maghiari înstăriţi, înjghebează secta în Banat şi Transilvania. El vine înarmat cu câteva reviste „Vestitorul Evangheliei” (editată la Akron, statul Ohio) pentru a adeveri „noua credinţă”.Alt naiv, comerciant ambulant,
Ion Bododea
, pescar din Brăiliţa, fost pastor baptist, părăseşte „credinţa” veche pentru „gustul” vorbirii în limbi. Destui creduli s-au ataşat acestora. De fapt, Ion Bododea s-a şi grăbit să se intituleze „Şeful Bisericii lui Dumnezeu cea Apocaliptică”, fapt care nu a deranjat pe intervorbitorul său pe calea firelor „glossolaliei”.Pe seama lui Pavel Budeanu se pune şi traducerea în limba română a „mărturisirii” de credinţă penticostală:
Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu
. De asemenea, s-a încercat, fără prea mult succes, tipărirea a două reviste: „Glasul adevărului” şi „Ştiinţa sfinţilor”….În România se poate considera deschisă prima casă de adunare penticostală, cea din casa soţilor Bradin la 10 septembrie 1922. În 1923, s-a organizat a doua adunare în comuna Cuvin. Siguranţa statului de atunci, aflând de existenţa acestei secte, a interzis-o.Văzându-se la strâmtoare, cei 50 de penticostali existenţi la data respectivă au întocmit prima petiţie prin care au cerut recunoaşterea legală. La cererea depusă au anexat şi mărturisirea de credinţă intitulată: „Declararea fundamentului adevărat”, 1924. după această declaraţie – în mii de variante- astăzi, toate sectele, cultele şi dizidentele penticostale se numesc „fundamentalişti” sau fundamentaliste.La 29 ianuarie 1925, Ministerele Cultelor şi Artelor, prin Decizia 5734, a inclus în rândul sectelor interzise şi pe aderenţii penticostali. Această decizie, fiind publicată în ziare, opinia publicată a fost interesată să cunoască natura şi credinţa acestei secte. Luând adresa din decizie, prin scrisori şi vizite personale, fratele Gh.Bradin a fost solicitat să dea unele lămuriri. Mulţi sectanţi desprinşi din cultele neoprotestante ale vremii sau nemulţumiţi de pastorii lor s-au unit cu penticostalii.Pentru faptul că erau eretici, pentru rezerva penticostalilor faţă de neamul românesc, pentru practica religioasă bolnăvicioasă, pentru atitudinea neloială faţă de Statul român, pentru refuzul de a contribui la propăşirea ţării şi pentru opoziţia faţă de instituţiile de drept ale statului – refuzul serviciului militar, jurământ etc. -, secta a fost interzisă prin cunoscutul şi dreptul
Decret-Lege 927/1942
pentru salvarea neamului.O dată cu schimbarea climatului politic din ţara noastră, la 23 August 1944, penticostalii au ieşit din ilegalitate, bolşevicii le-au dat toate drepturile, iar comuniştii, umilind o Biserică strămoşească – mama neamului românesc -, i-a declarat pe penticostali egali cu Biserica Ortodoxă Română. Pentru obţinerea unei recunoaşteri legale, penticostalii din România au început să-şi strângă rândurile. În momentul acela se aflau două direcţii: a)
Unii penticostali funcţionaseră câţiva ani înainte de cel de al doilea război mondial în cadrul cultului baptist
; b) Alţii, care refuzaseră orice „compromis”, îşi desfăşurau activitatea în ilegalitate, ţinând adunările noaptea prin fel de fel de ascunzişuri.În 1945, au început să funcţioneze pe faţă, fiind gata să suporte orice pedeapsă din partea instanţelor.La 20 mai 1945, în oraşul Arad, a avut loc o conferinţă foarte restrânsă, în cadrul căreia s-a discutat reorganizarea Asociaţiei religioase penticostale şi reeditarea unei reviste intitulate „Vestitorul Evangheliei”. Gheorghe Bradin a fost în fruntea acestei organizaţii, ca preşedinte.Au mai avut loc şi alte două încercări de reorganizare în Bucureşti, sub denumirea: 1. „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi 2. „Ucenicii Domnului Iisus Hristos”.În 1949, au început să funcţioneze pe faţă, fiind gata să suporte orice pedeapsă din partea instanţelor.La 20 mai 1945, în oraşul Arad, a avut loc o conferinţă foarte restrânsă, în cadrul căreia s-a discutat reorganizarea Asociaţiei religioase penticostale şi reeditarea unei reviste intitulate „Vestitorul Evangheliei”. Gheorghe Bradin a fost în fruntea acestei organizaţii, ca preşedinte.Au mai avut loc şi alte două încercări de reorganizare în Bucureşti, sub denumirea: 1. „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi 2. „Ucenicii Domnului Iisus Hristos”.În 1949, cele trei organizaţii penticostale se prezentau astfel: 1. Asociaţia „Biserica lui Dumnezeu Apocaliptică-Penticostală”; 2. Asociaţia „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi 3. Asociaţia „Ucenicii Domnului Iisus Hristos”.

[Danut7]

La 23 decembrie 1946, se obţine recunoaşterea provizorie a Asociaţiei „Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală”, iar celelalte două, la care rămăseseră puţini membri, s-au încadrat în grupul asociaţiei recunoscute provizoriu.La 14 noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203, s-a primit recunoaşterea juridică sub titulatura:
Cultul Penticostal sau „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”.

CÂTEVA CONCEPŢII SPECIFICE PENTICOSTALILOR
Ca orice sectă religioasă şi cult creştin, fundamentaliştii au câteva puncte doctrinare ce îi identifică. Astfel:1.
Dumnezeu
Duhul Sfânt
este locţiitorul Domnului Iisus pe acest pământ, coborându-se din cer, de la Tatăl, în ziua Cincizecimii.2.
Îngerii
sunt făpturi duhovniceşti create de Dumnezeu, fără păcat, şi pune în slujba Sa.
Diavolul sau satana
, sau „Lucifer”, mândrindu-se că este căpetenia îngerilor care şi-au părăsit locul, a căzut. El înşeală întreaga lume, este ucigător, ispititor, mândru, pârâtor şi mincinos. „El a fost biruit prin jertfa Domnului Iisus Hristos, iar moartea Lui şi a îngerilor săi (spiriduşii) este aruncarea în iazul cel de foc şi chinuirea lor în veci” (Isaia XIV, 12, 14; Iuda 6; Apoc. XIII, 9; Evr. II, 14; Matei XXV, 41; Apoc. XX, 10).3
. Crearea omului
şi căderea în păcat. – Omul a fost creat de Dumnezeu, bun, drept şi liber. El a fost înşelat de satana şi a căzut în păcat. Omul a fost salvat de Hristos în mod benevol…De aici avem:
a) Harul lui Dumnezeu
. Harul este bunătatea şi dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, pe care a arătat-o Tatăl prin Domnul nostru Iisus Hristos, faţă de cei păcătoşi. Nimeni nu se poate mântui prin „propriile sale fapte sau binefaceri” şi nici prin „faptele Legii” Vechiului Testament,
ci numai prin harul lui Dumnezeu
(subl. n). b)Credinţa
este o încredere neclintită în Dumnezeu… şi este de obârşie divină. Ea se primeşte de la Dumnezeu prin dreptatea Lui şi nu prin concepţiile şi închipuirile omeneşti.
c)Pocăinţa
este un ordin al Domnului Iisus. Ea înseamnă întoarcerea la Dumnezeu de la căile rătăcite, căinţa pentru viaţa trăită în păcat şi necunoştinţă de Dumnezeu şi ruperea cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti.
d)Naşterea din nou…
Numele acelora care sunt născuţi din nou (penticostalii) sunt scrise în Cartea Vieţii.
e) Iertarea
este un atribut dumnezeiesc prin care se dovedeşte bunătatea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi, dar care s-au întors la El. Pentru ca cel păcătos să poată primi iertarea, trebuie să mărturisească, să părăsească păcatul şi să roage pe Dumnezeu să-l ierte. O dată păcatul iertat, păcătosul se simte fericit şi uşurat.
f) „Sfinţenia”
(lepădarea, dăruirea, eliberarea,
predarea
) înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi acţionarea numai pentru Dumnezeu.
g) Rugăciunea
(care întreţine sfinţenia) este legătura directă a omului cu Dumnezeu; şi cea mai adâncă expresie a dorinţei după El.
Simbolismul cultic şi raportul cu lumea
. Avându-se în vedere „copilul minune” al Cincizecimii secolului al XX-lea, cum le place fundamentaliştilor să se prezintă, să vedem ce „creştere” sau handicap „creştin” are acest hibrid la sfârşitul mileniului II. Să ne convingem, după „maestrul” cabalist modern, Alvin Toffler, în ce val se află „fundamentalismul” creştin (a nu se confunda însă cu tot atât de periculoşii fundamentalişti
islamici
sau
iudaici
, budişti sau confucianişti, şintoişti sau tibetani etc.) şi cum putem să-i aruncăm un colac ( nu de pomană) de salvare!…
Simbolismul mistagogic
:
Botezul şi Cina Domnului
. Sunt, de fapt, cele două laturi reţinute din fărâmituri sacramentale romano-catolice şi protestante puse, de această dată, pe seama Sf. Duh, nu a sacerdotului.
1). Botezul
sau ceremonia filială este oficială este oficiat de păstor şi are dublu aspect cu multiple efecte;
a)
Botezul cu apa
este poruncit de Domnul Hristos. Acest botez îl oficiază pastorii pentru cei care acceptă „credinţa” nouă. El este un simbol al morţii fără de păcat şi al învierii la o viaţă nouă. Oricine crede în Domnul Iisus, potrivit Evangheliei depline, urmează a fi botezat în apă, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Botezul în apă se poate accepta înainte şi după primirea botezului cu Duhul Sfânt. El seoficiază prin
scufundare
în apă
o singură dată,
iar în cazul când prima dată nu s-a oficiat după Cuvântul lui Dumnezeu, se poate administra a doua oară sau chiar de mai multe ori!…Copiii adepţilor se botează la Vârsta când aceştia pot să înţeleagă singuri că Domnului Iisus Hristos este Mântuitorul lor personal. Ei sunt totuşi admişi la casa de rugăciuni spre a fi binecuvântaţi.b)
Botezul Duhului Sfânt
este îmbrăcarea celor născuţi din nou cu putere de sus, pentru ca ei să poată rezista ispitelor şi încercărilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, să poată mărturisi Evanghelia prin puterea lui Dumnezeu.Botezul cu Duhul Sfânt se poate primi atât prin punerea mâinilor, cât şi fără această practică, atât înainte de botezul în apă, cât şi după primirea lui. Acest „botez” oferă
puterea darurilor!
2.
Cina Domnului
este al doilea aşezământ, după penticostali, ca formă exterioară, în Biserica lui Dumnezeu. Cina este instituită de însuşi Domnul Iisus Hristos, prin întemeierea Legământului nou. Cina Domnului se oficiază cu
pâine nedospită
(azimă) şi rodul viţei,
nefermentat
. Celor ce se „împărtăşesc” din această Cină a Domnului li se cere ca mai înainte să-şi facă o amănunţită cercetare de sine, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie mănâncă şi bea pentru condamnarea sa. Ea reprezintă jertfa trupului şi vărsarea sângelui Domnului Iisus Hristos, pentru păcatele noastre.
Cina Domnului se săvârşeşte
ori de câte ori este posibil,
fără deosebire de zi sau dată.
2.Alte practici şi ceremonii
a) După Cina Domnului urmează curăţirea sau
spălarea picioarelor
unul altuia (Matei XXVI, 28; I Corinteni XI, 23-29; Ioan XIII, 13-17), un obicei pe care unii pastori îl leagă de ceremonia Cinei, alţii îl separă.b)
Căsătoria
este legătura dintre un bărbat şi o femeie, prin care cei doi devin un singur trup. Ei primesc binecuvântarea bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu opreşte legarea în căsătorie a unui credincios cu un necredincios (adică nepenticostal).Se poate dezlega căsătoria când cealaltă parte a căzut în adulter dovedit. Recăsătoria este permisă de Cuvântul lui Dumnezeu şi atunci când unul din cei doi a încetat din viaţă.c) Manifestări de
binecuvântare
. După cele de mai sus se observă căutarea minimului haric şi sacramental al Bisericii primelor veacuri. Este firesc aceasta, după două mii de ani de bâjbâire în Apus. Şi afară de botez, cină, căsătorie, pocăinţă-umilinţă (spălarea picioarelor) etc., în ultima vreme se accentuează
alegerea şi ordinaţia pastorilor
(în unele comunităţi şi femei) cu punerea mâinilor. Iată un ecou căutat de penticostali şi mulţi alţii, dar copleşitor în viaţa ortodoxiei şi taină (
hirotonie
) din
Slujirea Arhierească a lui Hristos
.De asemenea, se accentuează
puterea Duhului
(Taina Mirungerii) în Biserica primară şi originară, în comunitatea ierusalimiteană şi universală, în Biserica tradiţională şi neabătută de la adevăr şi practica apostolică: Biserica Ortodoxă – cu specificul local sau naţional.În sfârşit, şi în
„Epoca” Duhului Sfânt
, fundamentaliştii câştigă adepţi şi au intensificat prozelitismul prin pretenţia
vindecării oricărei boli…
tămăduirii de suferinţe şi afecţiuni incurabile, după cuvântul Domnului!… Oare ortodoxia nu are
Taina Vindecării
(Maslu) spre iertarea păcatelor şi spre prelungirea vieţii şi nicidecum spre o eutanasie în practica eclezială (Extrema unctio)?Aşadar: prin căutarea şi cercetarea se poate păşi spre luminare şi plinire (Matei VII, 7).

[Danut7]

În prealabil postat de Danut7

...
cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul, acela este antihristul...Trei sunt Cei care mărturisesc în cer:Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh...Aceşti trei Una sunt...
(I Ioan 11, 22; 11 Ioan, 7)
MIŞCAREA FUNDAMENTALISTĂ ŞI PROZELITISMUL
„GLOSSOLAL”
Ca orice mişcare şi cea a fundamentaliştilor nu a apărut din senin. Ea are justificare în abaterile de la dreapta credinţă a Bisericilor Apusene. Are o tradiţie în practica ereziarhă a primelor veacuri şi mai ales o „experienţă” a puzderiilor denominaţionale religioase şi creştine, păgâne şi ancestrale ale continentului american. De aceea, „aleşii duhului, chinuiţi de amestecul limbilor Babilonului, încearcă disperaţi să iasă din criza religioasă prin justificarea Cicizecimii (Pentecostei), prin pretenţia vorbirii în limbi „necunoscute”, prin legături directe sau medium-uri, prin arătări „persistente” ale duhului. Mulţi dintre adepţi sunt practicanţi naturişti (yoga, consumatori de psihotrope) sau extaziaţi-provocaţi, obsedaţi sau deliranţi. Nu lipsesc nici căutătorii şi îndestulaţii „harismatici”.Nu este lipsit de importanţă nici faptul că abaterea de la practica spovedaniei tradiţionale a Bisericilor apusene a provocat conştiinţei creştine din Vest numeroase mişcări „fundamentaliste”. Acestea, folosind o terapie psihică, apelând la mijloace „parapsihice”, recomandând metode de psihanaliză-sugestie, tranşă, practici yoga şi chiar practici obscurantiste, au atras mulţi lipsiţi de asistenţă religioasă. În acelaşi timp, „fundamentaliştii” consideră „pogorârea sau posedarea duhului” o alegere a lor, o „descoperire” proprie a Duhului, dumnezeul vremii noastre, şi Cincizecimea Mileniului III.Cultul penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea apostolică este recunoscut şi de Statul român şi tolerat de Biserica naţională. Cultul penticostal este organizaţia cea mai reprezentativă a mişcării „fundamentaliştilor” moderni. Dacă baptiştii se deosebesc prin botezul la maturitate şi imitaţia botezului lui Iisus, dacă adventiştii „au fixat” şi „au calculat” – ca de fapt şi evangheliştii-pietişti – împărăţia de o mie de ani şi „venirea” Domnului, iar Creştinii după Evanghelie sau după Scriptură „au descoperit” alte ceruri şi judecăţi –
penticostalii
sau spiriţii, tremurătorii sau „posedaţii” de duh, vizionarii şi profeţii, „vorbitorii” în limbi şi „tâlcuitorii” acestora încep un ev nou, cu anul 1901, contrapunând „mişcării” harismatice, care a cuprins Biserica Apusului, concepţia lor de „chemaţi” ai duhului şi „împărţitori” de daruri glossolale.
1.ORIGINEA ŞI LIDERI „FUNDAMENTALIŞTI”
Numele de „penticostali” vine de la cuvântul
Pentecosta
(Cincizecime), susţinând că ei sunt botezaţi cu Duhul Sfânt şi cu foc, daruri primite de către Apostoli la Cincizecime sau la Pogorârea Duhului Sfânt. Li se zice de către unii „tremurători”, pentru că în momentele de pretinsă inspiraţie a Sfântului Duh, ei se cutremură, devin „spiriţi” (fără trup), fiindcă pretind a avea pe duhul în darul „vorbirii” în limbi.Originea sectei se află în America, datând abia de la începutul secolului al XX-lea, dar „istoricii” penticostali duc „naşterea Bisericii” în epoca apostolică… Această sectă apare din rândul baptiştilor, înfiinţată de predicatorul baptist
Carol Parham.
El a început, în ciuda aderenţei baptismale, să „profeţească”, în faţa adepţilor, că Sfântul Duh se va revărsa din nou, cu putere, la o apreciată „pogorâre” a Sa şi că el „a văzut” la
3 ianuarie 1901 când s-a şi pogorât peste 13 persoane…
În 1906, această rătăcire, propagată de Parham şi câţiva aderenţi ai săi, a început a prinde teren în California (SUA). În acelaşi an, a trecut şi în Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în Germania, unde a reuşit să convertească pe un pastor luteran,
I. Paul
, care a devenit conducătorul sectei în Germania.Pentru a atrage atenţia, se mai numeşte „creştinii Cincizecimii, posesorii duhului, inspiraţii, aleşii, medium-uri, quakeri, metodişti, pnevmatizaţii etc”. Toţi laolaltă sau fiecare în parte pretind că au „daruri” speciale, de aceea sunt cunoscuţi şi sub numirea de „vorbitori în limbi, tâlcuitori, deschizători, luminări, dascăli, profeţi, vindecări miraculoşi, vizionari, singurii creştini ai timpului, harismatici şi autentici”…Dintr-un asemenea amalgam s-au detaşat multe secte, ducând mai departe sau reactivând ereziile pnevmatomahe ale rătăciţilor din primele veacuri ale Bisericii Creştine. Totuşi, există în lume, ca şi în ţara noastră, unii credincioşi care sunt constituiţi în grupuri sau în culte recunoscute de către unele state ale lumii.Penticostalii susţin cu ardoare că îşi trag originea de la Cincizecime şi că s-au perindat de-a lungul istoriei prin acei vorbitori în limbi.În România, „penticostalii” au înţeles să-şi depună la forurile în drept „Mărturisirea de credinţă” şi statutul lor de organizare şi funcţionare pe baza cărora au primit autorizaţia de a-şi desfăşura liber cultul, fiind apărat acest cult de către stat prin organele sale.Şi
pentru penticostali „istoria este învăţătoarea vieţii”.
– Dacă cercetăm din punct de vedere istoric acest fenomen, vom găsi
o vorbire în limbi biblice
, ca lucrare a Duhului Sfânt, numită şi „Glossolalia rusalină”, şi vom găsi şi o farsă vorbire în limbi, la penticostali, care se deosebeşte fundamental de cea a Cincizecimii şi care nu e decât o imitaţie şi o influenţă păgână.
Irineu
(202) este singurul dintre scriitorii bisericeşti care aminteşte existenţa acestui dar în Biserică. În cartea sa Împotriva ereziilor
, spune: „Mai avem câţiva fraţi în Biserică, care au daruri profetice şi prin duhul lor vorbesc tot felul de limbaje”…
Când Ioan Gură de Aur (407) explică capitolul 14 din I Corinteni
, precizează că „acest dar descris de Apostolul Pavel este necunoscut în Biserică” în zilele noastre…
Fericitul Augustin
(430), comentând textul din I Ioan III, 24, a scris: „Acestea au fost semnele cerute de împrejurările timpului de atunci. Căci a fost necesar să se recurgă la acea exprimare a Duhului Sfânt în toate limbile, pentru ca să se arate că Evanghelia lui Dumnezeu trebuie să fie propovăduită în toate limbile pe întreg pământul. Lucrul acesta s-a făcut ca un fapt al trecutului”.
„Despre vorbirea în limbi” aminteşte mai precis
Tertulian, dar e sigur că el s-a referit la „practica” ereticilor montanişti de care a fost puternic influenţat, devenind el însuşi o vreme adept al acestei secte. În cartea sa, De anima stă scris: „Există astăzi între noi o soră, care are, în parte, darul descoperirilor; ea le primeşte în Biserică în cursul solemnităţilor duminicale, în extaz, sub influenţa Duhului”. Tertulian s-a referit la Maximilian, care a supravieţuit lui Montanus şi Priscilei. Aşadar, se cunoaşte, cu excepţia penticostalilor, numele lui Montanus, care a făcut vâlvă în perioada de vârf (secolul al II-lea), în problema vorbirii în limbi.Luând aminte la datele ce le avem despre Montanus, precum şi felul cum a „vorbit” în limbi, putem socoti această practică a lui ca o farsă vorbire în limbi, în contrast cu cea rusaliană.

Uite aici citatul lui Augustin si in engleza :

[COLOR=blue]"It was a sign appropriate to that era. It was meant to announce the coming of the Holy Spirit on people of all tongues, to demonstrate that the Gospel was to be announced to every language on earth. This happened to announce something, then disappeared".[/COLOR]

[danyel]

Asi avea o intrebare pentru "penticostalulmantuit"
s-a intamplat vreodata in adunare ca cineva sa primeasca darul vorbirii in limbi staruind in liniste in rugaciune si nu rugandu-se galagios si cu o fregventa ridicata?
deoarece cand mai multi oameni urla si repeta niste cuvinte creeand o atmosfera de genu celor din adunarile penticostale, s-ar putea sa nu fie vorba de Duhul Sfant ci de o inducere a unor actiuni asupra creirului prin anumite metode ceea ce e foarte posibil din punct de vedere psihologic sa-ti creeze o stare de exaltare, euforie sau chiar transa

În prealabil postat de Danut7

Daca nu stii la ce folosesti acest dar in biserica penticostala si tie, atunci de unde stii ca e de la Dumnezeu?

Te rog citeste mai atent postarile mele. Eu pun suflet in ele. Am scris la ce foloseste acest dar in biserica penticostala si mie: mesajul #219 partea a doua.

În prealabil postat de Danut7

Ai spus si tu ca nu stii daca e de la Dumnezeu, dar "asa crezi".

Asa am invatat ca se exprima orice crestin umil.
„Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte. Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască.” spune Sfântul Apostol Pavel.
In postarile mele m-am ferit sa ma arat ca cel ce le știe pe toate si m-am ferit sa fac afirmatii fara acoperire. Ce e gresit in asta?

În prealabil postat de Danut7

DE ce nu le dă Dumnezeu un adevărat dar secanţilor penticostali şi harismatici? De ce atunci când se duc în altă ţară trebuie să înveţe limba ţării respective?
De ce crezi ca nu se intampla lucrul acesta?

Pentru ca ca nu s-a intamplat niciodata sau, cel putin, nu avem marturii. Nu avem dovezi consistente conform carora apostolii cand au plecat in tari straine n-ar mai fi trebuit sa invete o limba noua pentru ca ar fi avut darul vorbirii in limbi.

Nu imi plac copy/paste mai lungi de cinci randuri. Eu as vrea sa comunic cu tine nu sa citesc articole interminabile ale mai stiu eu cui.