Romanul si Injuratul

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de almaris

Eu nu zic sa ne bagam in certuri si discutii cu toti dubiosii si sa riscam inutil, dar macar in cercul nostru cred ca putem face o "reforma" in acest domeniu pornind macar de la exemplul propriu sau pornind chiar cu noi insine daca ne stim slobozi la gura.

Degeaba: până ce omul nu se trasnformă înăuntrul lui, golindu-se de cele ale lui ca să îl lase să crească pe Cristos în inima lui, nu se va îndrepta. Eu însumi înjuram ca un birjar şi nu am renunţat la acest obicei decât când am realizat că înjurătura este păcat, iar înjurătura de cele sfinte este păcatul grav al sacrilegiului şi luării lui Dumnezeu în deşert, încât printr-o singură înjurătură de acest fel poţi să-ţi pierzi starea de graţie, fără de care mântuirea nu este cu putinţă.
Chiar şi a înjura folosind numele diavolului este imprudenţă spirituală şi nu mai sufăr să aud invocat numele lui.
S-a ajuns şi aici să avem o cultură şi un cult al răului. Avem o cultură şi un cult a înjurăturii, cam tot aşa cum avem o cultură şi un cult al beţivănelii sau curviei. "Mamă, ce mişto înjură ăsta!" Aud des că este lăudată imaginaţia şi forţa evocatoare a înjurăturii. Nu îmi amintesc să fi auzit "Mamă, ce mişto se roagă ăsta!". Înjurătura a ajuns valorizată social, încât un bărbat adevărat nu trebuie numai să bea zdravăn şi să "posede" un număr cât mai mare de fete şi femei, dar mai trebuie să şi înjure gros, buruienos şi apăsat. Răul a ajuns apreciat, lăudat, valorizat. Spurcatul la gură ne e simpatic, aşa cum beţivanul care nu se mai ţine pe picioare ne e simpatic, glumim cu el şi glumim de el.

Poate că o să vi se pară hilar, dar e o legătură între faptul că nu mai sufăr înjurătura şi acela că îmi doresc mult un guvernământ monarhic. Cred eu că unul din avantajele monarhiei este oferirea unui model de comportament, a unui stil. Cu politicieni precum matelotul sau fotbalistul, greu ne vom despărţi de înjurături, fiindcă astea ne sunt modelele.

[Marius22]

Injuratul spune mult despre pornirile noastre launtrice caci gura rosteste cele ale mintii si ale inimii. De aceea nu e de dorit ca altcineva sa ne cunoasca, sau noi sa cunoastem pe ceilalti dupa injuraturi. Atunci cand injuram, nu scoatem la iveala decat necuratia din noi.

Ne inselam, crezand ca ne putem folosi de injuraturi ca de niste arme prin care sa-i ranim pe ceilalti. De fiecare data cand injuram, cuvantul devenit sabie pe propriile buze, ne raneste mai intai pe noi. E o dovada a faptului ca inca nu am invatat sa manuim cu rost cuvintele...

În prealabil postat de Marius22

Injuratul spune mult despre pornirile noastre launtrice caci gura rosteste cele ale mintii si ale inimii. De aceea nu e de dorit ca altcineva sa ne cunoasca, sau noi sa cunoastem pe ceilalti dupa injuraturi. Atunci cand injuram, nu scoatem la iveala decat necuratia din noi.

Asa e, mare lucru e sa ai un limbaj adecvat. Multi spun, pai m-a enervat domne si i-am zis vreo doua si de mama, si de tata, de sfinti, de Paste, de defuncti etc. Eehh, si ce daca te enerveaza unu', macar stii ca ai nervii buni.

Ar fi bine sa putem sa ne tinem limba in frau dupa cum zice Cuvantul, cine face asa isi tine in stapanire tot trupul. In alta parte intr-un limbaj metaforic se spune despre limbaj ca fiind un foc mic, dar ce padure mare aprinde.

[ciprian22]

injuraturile cred ca sunt la baza nevoia omului de asi elibera stresul..in timp..ele au devenit si alt-ceva..in anumite cercuri din zilele noastre..daca nu injuri pari un pic nesigur pe tine..sau de-a dreptul prost..ce ironie..chiar si injuraturile care se refereau la sfinti si..Dumnezeu.au devenit "demodate"..pentru ca au devenit atat de comune incat nu mai au nici un efect asupra celui care le "incaseaza"..un adevar foarte trist...dar oare a cui este vina?avand in vedere ca parintii nostri nu erau atat de obsceni ?nu putem da vina pe tigani..pentru ca nu au obligat pe nimeni sa injure..desi cred ca mai toate injuraturile moderne sunt"inventate" de ei..de unde nevoia majoritatii romanilor de a se exprima asa?