Orfan de tata sau de mama

[ory]

Multe lucruri pot deveni relative in timp, pe unii ii marcheaza lipsa tatalui, insa pe unii tocmai prezenta acestuia atunci cand se dovedeste a nu fi vrednic de aceasta paternitate, si asa ne ducem neputintele si bucuriile impreuna cu propriile sentimente si trairi .
Asa este viata, trebuie sa o acceptam tocmai pentru a putea merge mai departe fiindca, asa cum noi avem sau am avut nevoie de parintele nostru, asa are nevoie si alcineva de noi si trebuie sa fim puternici pentru sensul pe care-l dam celorlalti, dar si pentru noi insine.
Dumnezeu sa-i ierte pe toti parintii nostri trecuti in cele vesnice si sa le dea sanatate celor care mai sunt cu noi.

[sophia]

Si eu mi-am pierdut parintii, zic eu mult prea devreme si nu-mi pot reveni.
De parinti avem nevoie toata viata si este greu sa te desparti indiferent la ce varsta.
Pe tata l-am pierdut chiar de doua ori si este mult mai greu:
- o data in frageda copilarie, cand n-am mai trait cu el, si de f.curand l-am pierdut definitiv, prin deces (abia ne reunisem).
Traumele astea lasa urme adanci in sufletul nostru.
Parintii ne fac si mult bine, dar mai si gresesc...si trebuie sa le ducem asa cum vin si sa-i iertam.

Majoritatea problemelor psihice apar din copilarie, de la parinti si educatie, dar si de la pierderea lor.

si eu am crescut fara tata si mereu cautam acea dragoste de tata in fostii mei prieteni care bineinteles nu doreau sa se transforme in asa ceva si considerau ca sunt imatura dar nu ii pot judeca. sunt mii de oameni in situatia ta chiar daca nu este o consolare in asta e foarte greu sa nu ai ambii parinti. eu m-am multumit cu dzeu tatal spiritual si mi-a fost mult mai bine.

[Seraphim7]

Daca imi permiteti sa intervin si eu, pot sa va spun ca l-am pierdut pe tatal meu la varsta de 15 ani ,a decedat la Adormirea Maicii Domnului .Totul a inceput cu niste dureri acute de cap parca din senin,si apoi un calvar de 2 saptamani internat in spital la Cluj ,si apoi deznodamantul...tocmai cand plecam cu cativa memebri ai familiei la el ,caci eu nu-l vazusem de cand a plecat,pe drum suna telefonul si toti il priveam cu teama apoi il deschidem si doctorul ne anunta ca tatal meu a decedat in noaptea aceea...De atunci pot sa spun ca viata mea s-a schimbat fundamental,un timp eram socat de cand am auzit acel telefon care anunta moartea tatalui meu.La putin timp dupa aceea mama mea a adus acasa TREI CARTI de la cineva acestea erau:,,Ne vb Parintele Cleopa vol X'', ,,Parintele Porfirie"'si ,,Urmarea lui Hristos''(fenomenala carte,de o profunzime uimitoare),ei odata ce am citit aceste carti s-a aprins in mine o mare dragoste pt Hristos,prima data dupa preotie si acum mai la urma dupa monahism.

[cherub]

Si tatal meu s-a dus din lume, a raposat la numai 34 sau 35 de ani, intr-un accident de masina (a fost lovit mortal, intr-o seara). Eu aveam aproape 13 ani (de fapt, 12 si jumatate, ceva de genul), iar fratele meu, care este cu 5 ani mai mic, avea numai vreo 8 anisori. Moartea lui a survenit pe-atunci atat de brusc si imprevizibil, pe neasteptate, ca un adevarat soc traumatic pentru noi (fratele cazuse-ntr-o stare asemanatoare cu epilepsia, sau ceva de genul; mai ales dupa ce cosciugul a fost acoperit si pus in groapa, fratele a constientizat, cu perceptia lui specifica acelei varste, ce petrecea cu adevarat, si a-nceput sa urle spasmodic si incerca sa sara si el in groapa, abia de il tineau oamenii etc. Apoi a refuzat sa mai vb/manance, pt. o perioada de timp s.a.m.d.).

Intre timp lucrurile au reintrat in normal, dupa ce impactul tragediei a mai trecut, viata urmandu-si cursul ei firesc, dar golul provocat de lipsa tatalui l-am resimtzit mereu (mai ales in perioada Sarbatorilor, sau la evenimente scolare gen serbari de sfarsit de an sau/si trimestru etc, atunci cand toti ceilalti colegi aveau ambii parinti acolo, prezenti, si pe cine sa 'puna ochii' etc).

Mama, saraca, Dumnezeu s-o ierte, nu a avut o viata deloc fericita. S-a dus si ea anul trecut, rapusa de boli si de atata suferinta si singuratate, prin ianuarie (la 14 ani dupa tata - ce 'ironie a sortii': 14 ani de casnicie a avut, si alti 14 ani de vaduvie, dupa care a plecat din aceasta lume)... Tot singura s-a zbatut si chinuit sa ne creasca si sa ne intretina, desi era bolnava s.a.m.d... Iar noi, copiii adica, nu prea i-am adus cam nici o satisfactie, de-a lungul vietii, ci dimpotriva, de indata ce-am crescut, am abandonat-o cu raceala si am uitat de ea aproape cu desavarsire (cel putin eu, spre marea mea rusine!... nu i-am trimis macar o data, o amarata de felicitare macar de Sarbatori sau de ziua ei - nici macar nu stiam cand era ziua ei! sau vreun telefon, macar! nu mai vbesc de vreo floare, ca deja ar fi fost prea mult venind din partea mea, de persoana extrem de narcisista si egoista, care nu obisnuia sa vada dincolo de propria persoana!...), am lasat-o mai mult singura si neajutorata, ne-am purtat urat cu ea (cel putin eu, tot spre marea mea rusine - am fost un copil cam 'imposibil', un 'drac de copil', cum ar spune unele batrane etc), si cu indiferentza, am fost neascultatori, nemultumitori/nerecunoscatori pt. cate a facut pt. noi, i-am tot creat felurite probleme si griji s.a.m.d... Acum regret sincer, F. mult, si ma doare, dar e deja cam tarziu... trebuia sa ma fi trezit mult mai devreme...

Abia acum, desi e destul de tarziu (mai bine totusi, decat niciodata), s-ar parea ca a-nceput, in sfarsit, sa-mi mai 'vina mintea la cap' si sa invatz cate ceva din multitudinea/enormitatea de greseli (monstruoase, cele mai multe) ale trecutului, sa imi mai (re)vin 'in simtziri', sa-mi fac introspectii mai serioase si sa ma spovedesc etc - altfel spus, sa incerc sa-ndrept ce se mai poate si ce ar mai fi de intreptat din viata mea traita intr-un mod atat de iresponsabil (sa 'dreg borsul', vba zicalei populare) s.a.m.d...

Vestea mortii mamei mi-a 'picat' ca o lovitura de traznet si m-a miscat sufleteste (m-a 'zguduit' si trezit la realitate), incredibil de tare si in mod neasteptat (pe mine, care nu prea aveam cine-stie-ce sentimente pt. ea, ci mai mult raceala, repulsie si indiferentza dublate de o rautate dusa pana la cruzime tiranica, si o ura, toate complet nejustificate). Ma obisnuisem cu faptul ca 'era acolo', undeva, pur si simplu, ca exista etc, dar atat. Nu am gandit deloc 'in perspectiva', uitasem de moarte si de eventualitatea si iminentza ei s.a.m.d...

Dar macar 'in al 12-lea (sau al 13-lea, mai degraba) ceas' m-am mai 'desteptat', cat de cat, din inconstientza crasa in care zaceam si-mi taraiam existentza zilnica, din somnul nesimtirii si prostiei (dar mai ales, egoismului dus pana la extrem), care ma acaparase (pusese stapanire pe mine) cu desavarsire, si incerc sa ma revansez, intr-un fel (nadajduiesc), prin randuielile pe care le fac pt. parinti si respectiv bunici (si ei raposati), dupa puteri si in masura posibilitatilor - platind pomeniri, pomelnice, sarindare, 40 de Liturghii sau mai daruind cate ceva de pomana (ori mai miluind cate o pers. mai nevoiasa, cand mi se iveste ocazia si am posibilitate) etc. Oricum, fie ca Dumnezeu sa ii ierte si sa odihneasca in pace sufletele lor, si ale tuturor celor adormiti din familiile si neamurile noastre, in general!...