am o propunere:

[Florin-Ionut]

In volumul III al Filocaliei (http://www.scribd.com/doc/32620/Filocalia-vol-3), Sfantul Maxim Marturisitorul ne explica in duh pilda smochinului neroditor:

Intrebarea 20
Ce înseamnă smochinul din Evanghelie, care e
blestemat să se usuce fără nici un motiv întemeiat la
aparentă? Şi ce înseamnă acea neînfrânată foame, care
cere înainte de vreme roadă. Ce rost are, în sfârşit, blestemul
unui lucru fără simţire?

Răspuns
Dumnezeu Cuvântul, care toate le chiverniseşte
cu înţelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povăţuit
mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuvinţa o
slujire mai trupească a lui Dumnezeu. Căci nu putea firea să
primească atunci Adevărul gol, fără acoperămintele
tipurilor, din pricina neştiinţei şi a înstrăinării ce s-a născut
în ea faţă de originalul lucrurilor dumnezeieşti. Pe urmă a
venit la noi în chip descoperit El însuşi făcându-se om prin
imbrăcarea trupului străbătut de suflet mintal şi raţional, şi a
strămutat firea la slujirea imaterială prin cunoştinţa în duh.
Arătându-se deci Adevărul în viaţă, Dumnezeu Cuvântul n-a
mai voit să aibă stăpânire umbra, al cărei chip era
smochinul. De aceea zice: "Venind iarăşi din Betania la
Ierusalim", adică după ce-şi dăruise lumii prezenţa ascunsă
în chipul şi umbra legii, a venit încă o dată la firea omenească
prin trup. Aşa trebuie înţeles cuvântul: "venind
şi ca sfârşit, ţinta spre care tind şi la care ajung toate prin împlinirea
a toată legea şi rânduiala. Din El, în El şi spre El sunt toate. Cuvântul
cel sălăşluit în toţi ca Raţiunea cea mare (Logos) grăieşte tuturor prin
raţiunea lor, chiar şi celor ce se află în starea naturală.
iarăşi, a văzut un smochin în cale, neavând decât frunze".
Adică a văzut slujirea trupească a legii, cea în umbre şi
chipuri, susţinută de o predanie nestătătoare şi vremelnică,
aşezată aşa zicând "în cale", constând numai din chipuri şi
rânduieli trecătoare. Şi văzând-o pe aceasta Cuvântul,
împodobită pompos şi strălucitor de învelişurile din afară ale
formelor trupeşti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, şi
neaflând roadă dreptăţii care să hrănească Cuvântul, a
blestemat-o. Mai bine zis a rânduit să nu mai acopere
adevărul, înăbuşindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce-a urmat
s-a arătat în fapt, uscându-se cu totul frumuseţea legalistă
ce-şi avea fiinţa numai în chipuri şi prin aceasta stingându-se
fala Iudeilor în legătură cu ea. Căci nu era lucru
îndreptăţit, nici potrivit, ca, după ce s-a arătat pe faţă
Adevărul roadelor dreptăţii, să mai fie atraşi în chip
amăgitor de frunze cei ce trec prin această viaţă ca pe un
drum, încât să lase roadă cea bună a Cuvântului. De aceea
zice: "Nu era vremea smochinelor", adică timpul în care a
stăpânit peste firea omenească legea nu era vremea roadelor
dreptăţii, ci vremea în care se preînchipuiau roadele
dreptăţii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc şi
negrăit ce avea să vină în viitor ca să-i mântuiască pe toţi,
har la care neajungând poporul cel vechi s-a pierdut prin
necredinţă. Căci "Israel zice dumnezeiescul Apostol,
urmărind legea dreptăţii, adică pe cea în umbre şi chipuri, n-a
ajuns la legea dă îndreptare, adică la cea desăvârşită în duh
după Hristos". Sau alt înţeles: deoarece mulţimea
preoţilor şi a cărturarilor, a legiuitorilor şi a fariseilor, care
pătimea de slava deşartă prin păzirea pentru văzul lumii a
unor moravuri plăsmuite, zice-se, în duh de evlavie, dând
aparenţa că împlineşte dreptatea, hrănea trufia părerii de
sine, Cuvântul declară această părere de sine a celor
pomeniţi smochin neroditor, împodobit numai cu frunze. Şi
această părere de sine, Doritorul mântuirii tuturor
oamenilor, care flămânzeşte după îndumnezeirea lor, o
usucă blestemând-o întrucât, este neroditoare. Iar aceasta o
face pentru ca oamenii, în loc să dea aparenţa că sunt drepţi,
să caute mai bine să fie drepţi cu adevărat, dezbrăcând
cămaşa moralităţii făţarnice şi îmbrăcând fără prefăcătorie pe
cea virtuoasă cum vrea Cuvântul dumnezeiesc, ca în felul
acesta să petreacă viata în evlavie, arătând mai bine lui
Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor
făţarnica înfăţişare din afară a purtării morale.
Iar dacă suntem şi vreunii dintre creştini astfel,
prefăcându-ne evlavioşi în purtările noastre, fără ca să fim
drepţi cu adevărat, să aşteptăm Cuvântul ca pe un iubitor de
oameni, ca aceasta, flămânzind după mântuirea noastră, să
ne usuce părerea de sine a sufletului, care e sămânţa
păcatului, ca să nu mai ducă drept roadă dorinţa de a plăcea
oamenilor. Aceasta este tâlcuirea locului după puţina mea
putere. Tâlcuirea dată arată pe Domnul flămânzind spre
binele nostru, blestemând smochinul cu folos şi uscându-l
la vreme, ca pe unul ce împiedică Adevărul, fie că se
înţelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie
părerea de sine a fariseilor care se mândreau cu păzirea
moravurilor.