Despre pacatele sau blestemele care se transmit peste generatii

[anna21]

În prealabil postat de topcat

Iubirea lui Hristos e un ideal, la care multi dintre noi incearca sa ajunga. E necesar insa sa ne cunoastem limitele fiziologice, sa nu le negam, sa nu le ignoram, pentru a stii cum sa profitam cel mai mult de pe urma lor.

Daca ai cunoaste un pic din puterea lui Dumnezeu (ca nici eu nu stiu multe), nu ti-ai mai pune problema asa (a limitelor fizice). Unde nu poate omul, poate Dumnezeu. Acum vreo doua saptamani citisem despre minuni din inchisorile comuniste, cand gasesc iar linkul, postez (asta ca sunt mai recente, poate le crezi adevarate).
Dumnezeu face lucruri exceptionale.
Si nu le face in mod exceptional, ci da cu generozitate oricand, celor care cred.
Chiar daca suntem nevrednici!
(Si chiar daca avem credinta putina. Cum a vindecat copilul demonizat, al carui tata a zis: "cred, Doamne. Ajuta necredintei mele")

În prealabil postat de anna21

Daca ai cunoaste un pic din puterea lui Dumnezeu (ca nici eu nu stiu multe), nu ti-ai mai pune problema asa (a limitelor fizice). Unde nu poate omul, poate Dumnezeu. Acum vreo doua saptamani citisem despre minuni din inchisorile comuniste, cand gasesc iar linkul, postez (asta ca sunt mai recente, poate le crezi adevarate).
Dumnezeu face lucruri exceptionale.
Si nu le face in mod exceptional, ci da cu generozitate oricand, celor care cred.
Chiar daca suntem nevrednici!
(Si chiar daca avem credinta putina. Cum a facut cu tatal copilului demonizat, care a zis: cred, Doamne. Ajuta necredintei mele")

Era o minune daca ieseau din inchisoare pe gaura cheii. Desigur, sint cinic.
Am mai discutat despre generozitatea dumnezeiasca, povesteste asta parintilor cu copii pe moarte.

[elizabeta]

În prealabil postat de topcat

Am mai discutat despre generozitatea dumnezeiasca, povesteste asta parintilor cu copii pe moarte.

Intr-adevar, este aproape imposibil sa consolezi un parinte in asemenea situatie...si cred ca este foarte foarte greu sa-ti pastrezi credinta. Dar am intalnit familii care sunt la biserica si cimitir in fiecare zi dupa ce-au pierdut un copil - ii vad, ne intalnim aproape de fiecare data cand merg si eu dimineata.
Si sunt calzi, prietenosi, te trateaza cu dragoste, desi este vizibil cat de mult sufera.

În prealabil postat de elizabeta

Si sunt calzi, prietenosi, te trateaza cu dragoste, desi este vizibil cat de mult sufera.

Pentru ca dragostea umana e reala

[cristiboss56]

În prealabil postat de elizabeta

Intr-adevar, este aproape imposibil sa consolezi un parinte in asemenea situatie...si cred ca este foarte foarte greu sa-ti pastrezi credinta. Dar am intalnit familii care sunt la biserica si cimitir in fiecare zi dupa ce-au pierdut un copil - ii vad, ne intalnim aproape de fiecare data cand merg si eu dimineata.
Si sunt calzi, prietenosi, te trateaza cu dragoste, desi este vizibil cat de mult sufera.

Pe unii , suferinţa, îi îmbunează, îi înţelepţeşte, îi schimbă radical în bine, dar tot atât de adevărat că unii devin de nerecunoscut . Fiecare om, fiecare suflet e un unicat , nu putem generaliza , la suferinţă răspundem diferit , după firea şi tăria omului , dar nu în ultimul rând , după legătura ce o are fiecare cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie Decapolitul , s-a rugat pentru a primi SUFERINŢA , şi după un an de boală cumplită, a plecat la Domnul. S-a întrecut pe sine , dar a fost sfânt , un mare Sfânt . Să ne dea Dumnezeu fiecăruia după puterea noastră , să ne putem duce CRUCEA cu demnitate şi credinţă până la sfârşit . Aşa să ne ajute Dumnezeu ! Amin ! +

[anna21]

În prealabil postat de topcat

Era o minune daca ieseau din inchisoare pe gaura cheii. Desigur, sint cinic.
Am mai discutat despre generozitatea dumnezeiasca, povesteste asta parintilor cu copii pe moarte.

Nu esti cinic, esti lumesc.

Nu, o minune este tocmai experienta lor, viata lor in inchisoare.
Am gasit articole in care cei care au trecut prin astfel de experiente relatau un "dor" de inchisoare. De fapt este dorul dupa trairea duhovniceasca ce o aveau in acele momente si la care nu puteau ajunge intr-un trai linistit!

Cred ca majoritatea celor de pe forum pot sa-ti confirme ca au invatat credinta in suferinta.
La credinta nu cred ca se poate ajunge pe o cale intelectuala (cum faci tu).

Si acum, ca mi-esti drag, o sa-ti spun la ce concluzie am ajuns eu privitor la "frica de credinta".
Cred ca exista o frica de credinta care ne tine departe de Dumnezeu.
Si eu obisnuiam sa ma rog mai intens cand aveam probleme. Uneori primeam raspuns, chiar foarte repede. Alteori, Dumnezeu imi cerea staruinta si rabdare. Iar eu credeam ca primesc raspuns, dar credeam cu jumatate de inima (adica, ma gandeam: care este probabilitatea statistica sa mi se intample asta pur intamplator?). Adica lasam o portita deschisa intamplarii si-mi traiam viata in credinta confortabila.
Si iata ca intr-o zi se intampla ceva rau si eu m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si Domnului nostru Iisus Hristos. Si lucrurile se schimba in fata ochilor mei.
Este clar, am primit raspuns IMEDIAT.
Nu pot sa-ti spun ce neliniste m-a cuprins!
Ma gandeam: care este probabilitatea sa fie o intamplare... NICI UNA.
Care este explicatia stiintifica? NICI UNA, nu exista asa ceva!
Nici nu am stiut pana in acel moment ca eu intotdeauna m-am rugat cu jumatate de inima. De ce? Pentru ca imi era teama ca Dumnezeu este mai aproape de mine decat propriile mele ganduri.
Exista o teama de existenta lui Dumnezeu, am descoperit si eu. Pare un paradox, ca oricum eu credeam ca exista din moment ce ma rugam.
Dar exista si ne face bine.. de ce? Pentru ce suntem? Pentru ce am putea deveni?
Responsabilitatea iubirii este uriasa! Inspaimantatoare, chiar. Este un gand confortabil sa crezi ca Dumnezeu nu exista. Sau sa crezi ca nu asteapta nimic de la tine.

Un ateu mi-a spus odata cu naduf: "crezi ca eu nu m-am rugat niciodata?!"
Acum stiu ca da, s-a rugat. Dar isi dorea (inconstient, poate) sa nu i se raspunda la rugaciune. Deoarece este foarte, foarte greu sa dai ochii cu iubirea lui Dumnezeu.

În prealabil postat de anna21

Exista o teama de existenta lui Dumnezeu, ...

DA, exista aceasta teama de a recunoaste existenta lui Dumnezeu, pentru ca acceptand-o, ea ne te obliga sa ne schimbam. Din acel moment viata isi schimba cursul.

În prealabil postat de anna21

Nu esti cinic, esti lumesc.

Nu, o minune este tocmai experienta lor, viata lor in inchisoare.
Am gasit articole in care cei care au trecut prin astfel de experiente relatau un "dor" de inchisoare. De fapt este dorul dupa trairea duhovniceasca ce o aveau in acele momente si la care nu puteau ajunge intr-un trai linistit!

Astfel de "minuni" nu implica existenta supranaturalului

În prealabil postat de anna21

Cred ca majoritatea celor de pe forum pot sa-ti confirme ca au invatat credinta in suferinta.
La credinta nu cred ca se poate ajunge pe o cale intelectuala (cum faci tu).

Sint de acord cu ambele afirmatii, cu corectia ca eu nu imi propun sa ajung la credinta.

În prealabil postat de anna21

Si acum, ca mi-esti drag, o sa-ti spun la ce concluzie am ajuns eu privitor la "frica de credinta".
Cred ca exista o frica de credinta care ne tine departe de Dumnezeu.
Si eu obisnuiam sa ma rog mai intens cand aveam probleme. Uneori primeam raspuns, chiar foarte repede. Alteori, Dumnezeu imi cerea staruinta si rabdare. Iar eu credeam ca primesc raspuns, dar credeam cu jumatate de inima (adica, ma gandeam: care este probabilitatea statistica sa mi se intample asta pur intamplator?). Adica lasam o portita deschisa intamplarii si-mi traiam viata in credinta confortabila.
Si iata ca intr-o zi se intampla ceva rau si eu m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si Domnului nostru Iisus Hristos. Si lucrurile se schimba in fata ochilor mei.
Este clar, am primit raspuns IMEDIAT.
Nu pot sa-ti spun ce neliniste m-a cuprins!
Ma gandeam: care este probabilitatea sa fie o intamplare... NICI UNA.
Care este explicatia stiintifica? NICI UNA, nu exista asa ceva!
Nici nu am stiut pana in acel moment ca eu intotdeauna m-am rugat cu jumatate de inima. De ce? Pentru ca imi era teama ca Dumnezeu este mai aproape de mine decat propriile mele ganduri.
Exista o teama de existenta lui Dumnezeu, am descoperit si eu. Pare un paradox, ca oricum eu credeam ca exista din moment ce ma rugam.
Dar exista si ne face bine.. de ce? Pentru ce suntem? Pentru ce am putea deveni?
Responsabilitatea iubirii este uriasa! Inspaimantatoare, chiar. Este un gand confortabil sa crezi ca Dumnezeu nu exista. Sau sa crezi ca nu asteapta nimic de la tine.

Un ateu mi-a spus odata cu naduf: "crezi ca eu nu m-am rugat niciodata?!"
Acum stiu ca da, s-a rugat. Dar isi dorea (inconstient, poate) sa nu i se raspunda la rugaciune. Deoarece este foarte, foarte greu sa dai ochii cu iubirea lui Dumnezeu.

Nu am nici o frica de credinta, nici o teama de existenta lui Dzeu, consider doar ca sint inutile, cel putin pentru unii dintre noi.
Spui ca e confortabil ca crezi ca nu exista? Nu, e mai confortabil sa crezi ca exista un Dzeu omnibenevolent.
Oricum, va multumesc la toti pentru marturisirile de prietenie, inseamna mult mai mult decit existenta lui Dzeu.

[Marimira]

În prealabil postat de topcat

Astfel de "minuni" nu implica existenta supranaturalului

Sint de acord cu ambele afirmatii, cu corectia ca eu nu imi propun sa ajung la credinta.

Nu am nici o frica de credinta, nici o teama de existenta lui Dzeu, consider doar ca sint inutile, cel putin pentru unii dintre noi.
Spui ca e confortabil ca crezi ca nu exista? Nu, e mai confortabil sa crezi ca exista un Dzeu omnibenevolent.
Oricum, va multumesc la toti pentru marturisirile de prietenie, inseamna mult mai mult decit existenta lui Dzeu.

topcat marturisirile de prietenie vin tocmai din iubirea pe care ne-a descoperit-o Hristos prin semenii nostri..sa-i vedem ca pe niste frati cu adevarat.

În prealabil postat de Marimira

topcat marturisirile de prietenie vin tocmai din iubirea pe care ne-a descoperit-o Hristos prin semenii nostri..sa-i vedem ca pe niste frati cu adevarat.

Nu vine de acolo, vine numai din faptul ca ne exteriorizam foarte asemanator. Cine se aseamana se aduna.