Nevoia de a crede

[cristiboss56]

Părintele Profirie arăta într o carte a sa că pentru mulţi , însă, credinţa este o luptă, un chin şi o frământard. De aceea, ei îi socotesc pe mulţi dintre "credincioşi" nenorociţi, căci văd în ce hal se află. Şi de fapt aşa şi este. Pentru că, dacă cineva nu înţelege adâncimea credinţei şi nu o trăieşte, credinţa sfârşeşte prin a deveni boală , şi încă una înfricoşătoare. Atât de înfricoşătoare, încât omul îşi pierde stăpânirea proprilnr fapte, devine nehotărât şi slab, este plin de chinuri şi de frământări, şi este purtat de duhul cel rău. Face metanii, plânge, strigă, chipurile se smereşte, şi întregă această smerenie este o lucrare drăcească. Asemenea oameni trăiesc religia ca pe un fel de iad. În biserică fac metanii, cruci, zic " suntem păcătoşi şi nevrednici ", şi îndată ce ies afară încep să hulească cele dumnezeieşti dacă cineva îi necăjeşte puţin. Se vede limpede că la mijloc este un diavol. Mai sunt şi cei ce pun doar întrebări la întrebări, dar uită mai tot timpul de Sfintele Învăţături, aceştia au şansa reală de a "înebunii" din cauza credinţei , a falsei credinţe.

[cristiboss56]

"În realitate , religia creştină îl preschimbă şi îl tămăduieşte pe om. Întâia temelie pentru ca omul să desluşească şi să deosebească adevărul este smerenia. Egoismul întunecă mintea omului, îl încurcă, îl duce la înşelare, la erezie. Este important ca omul să cunoască adevărul ".

În prealabil postat de cristiboss56

Părintele Profirie arăta într o carte a sa că pentru mulţi , însă, credinţa este o luptă, un chin şi o frământard. De aceea, ei îi socotesc pe mulţi dintre "credincioşi" nenorociţi, căci văd în ce hal se află. Şi de fapt aşa şi este. Pentru că, dacă cineva nu înţelege adâncimea credinţei şi nu o trăieşte, credinţa sfârşeşte prin a deveni boală , şi încă una înfricoşătoare. Atât de înfricoşătoare, încât omul îşi pierde stăpânirea proprilnr fapte, devine nehotărât şi slab, este plin de chinuri şi de frământări, şi este purtat de duhul cel rău. Face metanii, plânge, strigă, chipurile se smereşte, şi întregă această smerenie este o lucrare drăcească. Asemenea oameni trăiesc religia ca pe un fel de iad. În biserică fac metanii, cruci, zic " suntem păcătoşi şi nevrednici ", şi îndată ce ies afară încep să hulească cele dumnezeieşti dacă cineva îi necăjeşte puţin. Se vede limpede că la mijloc este un diavol. Mai sunt şi cei ce pun doar întrebări la întrebări, dar uită mai tot timpul de Sfintele Învăţături, aceştia au şansa reală de a "înebunii" din cauza credinţei , a falsei credinţe.

Foarte interesantă postarea ta Cristi.Am deschis acest topic deoarece trebuie să scriu un material despre acest subiect şi am nevoie de câteva idei.Mulţumesc pentru ajutor şi aş ruga mult şi pe alţi forumişti să mă ajute.

[cristiboss56]

În prealabil postat de dorinastoica14

Foarte interesantă postarea ta Cristi.Am deschis acest topic deoarece trebuie să scriu un material despre acest subiect şi am nevoie de câteva idei.Mulţumesc pentru ajutor şi aş ruga mult şi pe alţi forumişti să mă ajute.

Era Dorina dragă, un topic chiar intitulat "Dacă Ortodoxia înebuneşte". Era un topic interesant, dar nu-l mai găsesc , momentan, dar am să-l caut şi am să-l readuc în prima pagină. De fapt sunt mai multe forme de "nebunii", ca să spun aşa! Să fi nebun după Hristos, e forma cea mai bună şi pe care dorim să o avem cu toţii, dar există în credinţă şi o formă rea a "nebuniei", când credinţa poate să-ţi facă mai mult rău decât bine, e credinţa falsă, haotică, nesprijinită de Sfintele Invăţături , o credinţă dusă mai mult după mintea răzvrătită şi nemulţumită a omului, combinată cu multe superstiţii, frământări şi întrebări inutile. Discernămânul, bată-l vina ! ! !

Aş dori tare mult să mai aflu opinii legate de acest subiect,Vă rog tare mult să mă ajutaţi.

[anna21]

Nu cred ca exista o nevoie de a crede.

(Un ateu imi spunea sapt. trecuta ca a crede in Dumnezeu este semn de slabiciune: adica oamenii doresc diverse lucruri pe care nu pot sa le atinga singuri deoarece sunt prea prosti/lenesi/incompetenti/fricosi/lasi si atunci este mai simplu sa creada in Dumnezeu si intr-o "justitie divina" care le-ar da un iluzoriu castig de cauza. El opunea credintei in Dumnezeu, credinta in propria persoana si responsabilitatea pt propria existenta).

Mai degraba cred ca exista o dorinta de aflare a Adevarului care ne impinge pe calea credintei (cred ca omul simte cumva ca nu poate trai in minciuna). Chiar si un ateu care spune gandesc, deci exist (stiu, Descartes nu era ateu..dar enuntul acesta este fara Dumnezeu) nu va accepta ca materialul gandirii lui sa fie o minciuna. Cautarea adevarului este importanta pt oricine si daca este un demers serios, va duce la credinta.

De aceea, nu intamplator, de mult timp se incearca "relativizarea" adevarului.. Asa este atacat drumul spre credinta, in opinia mea.
Ca daca oamenii ar intelege ca adevarul NU este relativ, ca este absolut si indivizibil (daca ai doar jumatati de adevar, nu ai nimic, de fapt), ca exista independent de mintea si vointa noastra, atunci pasii i-ar purta catre crestinism.

[costel]

Am ajuns sa cred nu citind diverse carti despre Dumnezeu, ci mergand la Liturghie. Asa m-am indragostit eu de Dumnezeu, nu din paginile unei carti, ci stand impreuna "intr-un gand" cu alti oameni in biserica.

[anna21]

În prealabil postat de costel

Am ajuns sa cred nu citind diverse carti despre Dumnezeu, ci mergand la Liturghie. Asa m-am indragostit eu de Dumnezeu, nu din paginile unei carti, ci stand impreuna "intr-un gand" cu alti oameni in biserica.

Dar cumva ai ajuns in biserica, nu? Multi nu ajung!
Am niste cunostinte care au o casa langa o manastire.. nu au calcat niciodata acolo (si sunt oameni in varsta, ar fi firesc sa se gandeasca la astfel de lucruri).

Vă mulţumesc din suflet sunt idei foarte interesante.
Nu ştiu cât este de credincios fiecare (aceasta doar Dumnezeu ştie şi poate într-o oarecare măsură duhovnicul).
De un lucru sunt foarte sigură:toţi căutăm răspunsuri...
Eu personal gândesc aşa: a crede înseamnă a umple un gol care există în suflet iar Dumnezeu ."..Plinul ce umple golul din mine"

De fapt noi oamenii suntem traiste goale..Ne umplem gura cu hrană sau cu vorbe,ne umplem capul cu ştiinţă şi cu înformaţii ne umplem...mereu ne umplem şi devenim până la urmă plini...cu păcate.
Este cam acelaşi lucru pe care l-a scris Luchian dar cu alte cuvinte.

Atunci când descoperi pe Dumnezeu a cred devine o necesitate.Nu mai poţi trăi altfel pentru că ţi-ai ancorat viaţa pe valorile creştine.

Analizandu-ma pe mine am observat ca mereu am cate o "sete" (neimplinire). Sete pe care am incercat sa o sting cu cate ceva material... dar surpriza, setea revenea mai tare si mai acuta. Tot timpul incercam sa-mi satisfac setea cu lucruri materiale, dar materia fiind sortita mortii din start, era mistuita de sete. E ca si cum ai da morfina unui bolnav de cancer, ii alina suferinta pe moment dar boala avanseaza si sfarsitul se stie.

Deci, omul nu se naste cu "nevoia de a crede" ci cu dorinta de desavarsire. Credinta e o parghie pe care tot omul o are la dispozitie, fie ca e crestin, hindus sau ateu, el tot crede in ceva. Chiar si daca crezi ca doar tu ai dreptate , tot credinta se numeste si te deosebeste de animale.

Sunt doua varinte din care poti sa alegi: materia si spiritualitatea sau moarte si nemurire. Iar fiecare va alege in functie de trairea interioara, dupa cum vad sau simt. Adica cel ce vede mai mult alege materia , iar cel ce simte mai mult alege nemurirea.