Ce inseamna pentru voi a trai in strainatate?

nicole50 · #1 18.06.2009, 14:26:15

Am plecat pentru ca imi era frica mereu,am plecat fara sa mai detin nimic material in nadejdea ca le voi face la loc,am plecat doar cu Iisus in inima si bucuria ca suntem toata familia la un loc,am plecat pentru ca ma saturasem sa tin geanta de gat la piata,ochii pe portofel cat scoteam banii sa platesc ce cumparasem,sa ascult tufisurile cand ma intorceam mai tarziu acasa,sa am grija in fiecare seara sa incui bine usa,sa port grija copiilor cat sunt pe afara,sa pasesc peste sacosele de gunoi lasate pe alei,sa privesc in toate partile cand ma urc in autobuz,sa fiu refuzata si amanata la nesfarsit pentru vre-un nenorocit de serviciu public,sa intervin ,sa ma interesez unde si cu cine sa " discut"ca sa nu raman cu problema nerezolvata,sa urasc saracia din neputinta de a face mai mult pentru saraci..si mai ales sa scap de ipocrizie..de falsul cult al ortodoxului pentru familie,pentru aproapele..stim cu totii de stirile de la ora 5.."viata la sat"...oameni din comunitati mici unde se intampla cele mai neauzite cazuri de violenta domestica,abuzuri de tot felul,copii chinuiti,persoane care au fost duse la spital ca ultima masura pentru ca deja intrasera in putrefactie de vii,mancate de viermi,,asta sub privirile nepasatoare incepand cu cele ale vecinilor pana la cei care au o "calificare" in domeniul social,calificare care este privita ca un mod de viata particular nu in slujba obstii,la fel cum s-a intamplat si cu profesoarele de religie din scoli care aveau convingerea ca religia se preda in cuvinte si se rasplateste cu note si ca poti ramane CORIGENT la aceasta materie....nu am auzit de cazuri in care un profesor de religie sa se declare un fin ascultator si subtil consilier al sufletelor ratacite....am plecat din cauza a toate acestea..m-a durut "zicala " despre Romania..."frumoasa tara...pacat ca este locuita".....am plecat si plang zilnic dupa ce a ramas si stiu ca va ramane vesnic ,mai ales in Romania...mirosul acela de icoane,tamaie,batai de toaca,,locuri sfintite de asceti,,Ion Creanga..Amintirile lui....lumea din amintirile lui,simpla,taraneasca,asezata,respectuasa..cu balciuri,cu nunti cu familii numeroase ,cu copii invatati ,cu dascali care isi scot ei primii palaria si te saluta,cu madame care se lauda la porti cu dulceturi fine si apa de la beci,cu taifasuri de poeti in taverne,cu polemici de piata si polemica academica....astea vor dura vesnic..si sunt ale noastre ,ale romanilor,,,,,sa ne intoarcem de unde vom fi,cu privirea catre "acest" suflet si sa ne educam copii in aceleasi valori....macar atat..sper sa nu fi suparat pe nimeni...sunt doar simtiri traite departe de tot ce are romanul si inca nu stie ca le are.....

Iulia11 · #2 18.06.2009, 15:05:14

Nicole...ai dreptate in ceea ce spui...e greu departe de tara si aici ma refer la traditia noastra pe care acolo ai ocazia sa o simti doar intr-o biserica romaneasca...dar...sa fim seriosi ca nimeni nu pleaca in afara cu buzunarele goale si nici fara sa aiba pe cineva acolo pentru ca pur si simplu este imposibil sa supravietuiasca (lipsa dreptului de munca, locuintei etc)....iar pungile de gunoaie, ciorditorii si nesimtii din serviciile publice mai nou colcaie si pe acolo.

Principalul motiv pentru care se pleaca e un trai material nu foarte bun ci oleaca mai bun ca cel din tara si aspecte legate de societate, in special a castigurilor injuste pentru diferite clase de munca.

nicole50 · #3 18.06.2009, 16:09:10

am plecat chiar cu buzunarele goale si cu o idee de ce putem face aici....ne-am bazat pe calificari si cunostinta de limba engleza...bani pentru o luna de chirie nu inseamna buzunar plin...asta conteaza mai putin in discutia noastra...ce este important ....Dumnezeu a ingaduit sa nu raman fara duhovnic si mi l-a dat dupa rugaciune,,,traitor cu adevarat in spiritul ortodox romanesc,cu har,cu viata curata si smerita...incercam si speram sa reusim sa pastram vie atmosfera de casa,sa ne bucuram ca vorbim romaneste si ce este mai important un loc in care sa alergi cand simti ca deznadejdea te copleseste..pentru ca se intampla..nu-i asa?..in rest despre relatia emigrant-locuitor al tarii de adoptie va trimit ceva de Mircea Cartarescu...el spune mai bine decat asi face-o eu
[SIZE=3][COLOR=navy][COLOR=navy]Sentimentul romanesc al isteriei - de Mircea Cartarescu[/COLOR][/COLOR][/SIZE][COLOR=navy][COLOR=navy]

"N-am crezut niciodată în specificul naţional, în "sentimentul românesc al fiinţei", în tot ceea ce filozofii culturii şi psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare.

Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alţii, mai harnici sau mai hoţi.
Nu-mi pare nici bine, nici rău că sunt român. Uneori regret că nu m-am născut elveţian, dar imediat îmi aduc aminte că aş fi putut să mă nasc ugandez. Suntem şi noi, românii, undeva "la mijloc
de rău şi bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prăbuşit peste noapte, ne-am apucat, cuminţi, a doua zi să-l ridicam la loc, şi tot e ceva. Am fi putut, în definitiv,
să-l lăsăm în plata Domnului de zid şi să ne cărăm cu toţii în alta parte...

Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adanc în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încat m-aş hazarda să spun că este însăşi esenţa "românismului" în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres şi al stresului provocat de isterie. Daţi-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit.

Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme indelungată în ţară, e cu neputinţa să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură.
Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: "We agree to disagree" ("am căzut de acord că nu suntem de acord"). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze.[/COLOR][/COLOR]

[SIZE=3][COLOR=navy][COLOR=navy]O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi este esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.[/COLOR][/COLOR][/SIZE][COLOR=navy][COLOR=navy]

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai draguţă şi mai serviabilă cu clienţii.[/COLOR][/COLOR]

[SIZE=2][COLOR=#1f497d][COLOR=#1f497d]
[/COLOR][/COLOR][/SIZE][COLOR=navy][COLOR=navy] Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vanzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.[/COLOR][/COLOR][COLOR=navy][COLOR=navy]

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii draguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei inşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.

Sadismul nostru rabufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele, securiştii şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată."[/COLOR][/COLOR]

[SIZE=2][/SIZE]

...

MarinaAlca · #4 19.06.2009, 14:36:56

Citat: