Judecata de Apoi - de ce abia atunci?

[anna21]

În prealabil postat de sophia

Scriam la un alt fir de discutie, legat de suferinta sufleteasca ce si-o provoaca oamenii intre ei si am ajuns sa ma intreb.
De ce nu ne judeca Dumnezeu atunci cand facem fapta rea, cand gresim? Sa ne arate ca gresim si sa ne putem corecta, sa ne cerem iertare?

In primul rand vreau sa spun ca Alin a dat un raspuns foarte frumos, eu vreau sa adaug un punct de vedere particular.
Tin minte cand eram mica m-a auzit bunica spunand surorii mele "o sa te bata Dumnezeu pentru asta!". Mi-a explicat atunci (si am tinut minte toata viata desi nu am inteles pe moment) sa nu doresc nimanui sa ajunga la pedeapsa lui Dumnezeu.
Pe pamant ne bucuram in fiecare clipa de mila Lui. Dupa moarte vom afla dreptatea.

Atunci am fi mai buni si n-am mai suferi!
De ce ne judeca numai dupa ce plecam de aici?
E cumva ca si cum ne-ar lasa sa ne chinuim intre noi in mod inutil.

.
Tot ceea ce suferim aici este mult prea putin fata de ceea ce ne astepta dincolo daca nu facem voia lui Dumnezeu.
In plus, cred ca majoritatea oamenilor STIU cand fac rau. Daca toti ar gresi doar din nestiinta, viata ar fi cu totul alta pe pamant.
Crezi ca cel care minte nu a aflat niciodata ca este gresit? Sau cel care inseala? Sau cea care face avort ? Nu stiu ei bine ca este pacat? Dar aleg sa faca astfel.
Eu ii spun copilului meu o data, de doua ori ca nu are voie sa se catere pe un gard, de ex. A treia oara nu voi mai spune nimic, dar inca voi sta langa el sa-l ridic dupa ce cade.
Eu vad ca Dumnezeu ne vegheaza in permanenta, iar pedepse exista, dar suntem noi prea mandri pentru a admite ca gresim.

[sophia]

@Noesisaa - ai dreptate in felul tau in unele. Mai este si chestie de educatie.
Eu n-as putea lasa copilul singur cand are nevoie (si nici un om adult), dar l-as si mustra imediat cand a gresit si i-as explica ce a gresit.
Intrebarile mele vin si din nestiinta (deruta mai degraba) si din revolta (este prea multa durere in lume, pe care ne-o facem noi intre noi).

@andrei - ai dreptate

@La petite moc - credinta este pentru mine practica, ajutarea celui de langa tine si a duce o viata in voia lui Dumnezeu. Cu teoria e mai greu la mine. Si la scoala tot asa mi se intampla - nu prea reuseam sa pricep totul si sa invat teorii si daca nu le pricepeam logic, nu le tineam nici minte. Imi placeau in schimb exercitiile si partile aplicative.
@ana - asa este, si eu as face la fel cu copiii mei. Si da, multi stiu ca fac rau si totusi il fac. Cine sa-i opreasca? Aici este problema. Si cei care nu stiu ca ceea fac este rau, cine sa le spuna? Si cred ca fiecare din acesti nici nu-si dau seama ca doare ceea ce fac (pe altul)
Bunica ta avea si dansa dreptate. Eu nu spun pedeapsa dura, ci numai de ex. sa simta si ei durerea ce o fac altuia. Poate ar fi suficient si ar pricepe. Nu, n-ar fi razbunare. De ex. in momentul in care ar face raul, ar simti mai intai ei si atunci ar zice: "au, dar doare ceea ce sunt pe cale sa fac..."

[BogdanF2]

În prealabil postat de sophia

Scriam la un alt fir de discutie, legat de suferinta sufleteasca ce si-o provoaca oamenii intre ei si am ajuns sa ma intreb.
De ce nu ne judeca Dumnezeu atunci cand facem fapta rea, cand gresim? Sa ne arate ca gresim si sa ne putem corecta, sa ne cerem iertare?
Atunci am fi mai buni si n-am mai suferi!
De ce ne judeca numai dupa ce plecam de aici?
E cumva ca si cum ne-ar lasa sa ne chinuim intre noi in mod inutil.
Parintii nostri pamanteni ne dadeau doua la fund si in general invatam din asta nu mai faceam a doua oara. Pe adulti nu mai are cine sa-i corecteze ca sa nu mai faca, judecatile pamantesti nu sunt prea drepte si uite asa.
Ne ducem la spovedanie cu cele ce consideram noi, dar multe nici nu le stim ca le-am facut, altele nici nu le-am facut, dar le spunem, ca asa scrie in lista de pactae etc. Si noi suntem iertati, dar cel caruia i-am facut rau?
Nu mi-e clar. Ma iertati daca spun prostii.

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou26.htm

Cand Sf. Antonie se intreba de ce unii traiesc mult, altii putini, unii sunt bogati, unii saraci, Dumnezeu i-a raspuns: "Vezi de tine Antonie, ca astea sunt judecati ale lui Dumnezeu, nu-ti este tie de folos sa le cunosti."

Bogdan.

[andreicozia]

HRISTOS spune CLAR
Iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac! (toata lumea)

iar noi preferam sa stam cu coada pe sus, ca stim mai bine, si zicem ca STIM ce facem.

E uite ca nu stim!(NE SPUNE INSUSI DUMNEZEU) ca suntem complet adormiti! si nu avem cum sa iesim din starea asta decit prin conditii speciale...dar pe care nu le urmam , din nou pentru ca suntem mai destepti

Iar El nu s-a referit numai la soldatii care-l chinuiau, asa cum nu o facea niciodata cind se adresa poporului, ci erau legi generale! care ne privesc pe toti

[windorin]

În prealabil postat de sophia

De ce nu ne judeca Dumnezeu atunci cand facem fapta rea, cand gresim? Sa ne arate ca gresim si sa ne putem corecta, sa ne cerem iertare? Atunci am fi mai buni si n-am mai suferi! De ce ne judeca numai dupa ce plecam de aici?

Cred ca te va ajuta un text din Sfanta Scriptura. (Matei 16,19-31)

"Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui.

Si a murit saracul si a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost inmormantat. Si in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui. Si el, strigand, a zis: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc in aceasta vapaie.

Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti. Si peste toate acestea, intre noi si voi s-a intarit prapastie mare, ca cei care voiesc sa treaca de aici la voi sa nu poata, nici cei de acolo sa treaca la noi.

Iar el a zis: Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, Caci am cinci frati, sa le spuna lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin. Si i-a zis Avraam: [COLOR=darkred]Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei[/COLOR]. Iar el a zis: Nu, parinte Avraam, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai. Si i-a zis Avraam: [COLOR=darkred]Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti[/COLOR]."

[Maricica]

Ceea ce vrea Dumnezeu de la noi este ceea ce vrea orice parinte. Sa isi vada copilul crescand frumos, maturizandu-se si sa il vada ca ajunge un om cu adevarat intelept. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu. Lucrul cel mai de pret pe care il putem dobandi pe pamant este mantuirea.

Dumnezeu nu vrea sa judece pe nimeni pentru ca ne iubeste pe toti, asa cum suntem. Iubeste pe pacatos, dar uraste pacatul. Scopul lui Dumnezeu nu este sa pedepseasca, ci sa antreneze, sa ne antreneze spre sfintenie, de aceea nu pedepseste in mod brutal decat atunci cand noi intentionat, desi stim clar ca nu e bine ce facem, ajungem sa facem mult rau celor din jur si nu regretam asta sau atunci cand acea pedeapsa e o motivatie. Dar pentru unii pedeapsa e smintire, asa ca Dumnezeu iarta sa obtina efectul renuntarii la pacat. El stie ca fiecare dintre noi intampinam obstacole si de aceea e intelegator. Unii sunt mai indemanatici si le inving mai repede, altii se antreneaza mai mult, pentru ca au mai putina experienta sau mai putina vointa. Dumnezeu ne stie neputinta fiecaruia. Unii uita sa mai priveasca la Dumnezeu si asemeni copiilor mici care invata sa mearga, atunci cand isi iau privirea de la Parintele Ceresc se impleticesc si cad: din frica. Dar Dumnezeu e intelegator si ii ajuta sa se ridice si ii sprijina pana cand invata sa mearga si se maturizeaza si se fac din copilasi cu dinti de lapte ai lui Dumnezeu fii ai lui Dumnezeu, maturi si cumpatati.
Dumnezeu nu ne spune in mod explicit ce vrea, pentru ca stie ca noi putem mai mult de atat: vrea sa ne ascutim auzul, sa ni-l dezvoltam si nu numai auzul ci toate simturile noastre duhovnicesti, pentru ca numai simturile dezvoltate corespunzator pot sa il perceapa cat mai corect si mai deplin pe Dumnezeu.
Si acum tocmai aici este marea putere a lui Dumnezeu. Ca El le stabileste pe toate in asa fel incat se potrivesc ca piesele unui puzzle corect reconstituit. Noi nu ne facem rau intre noi, ci din greselile altora avem de invatat, depinde de noi daca dorim sa invatam sau nu. Multe de spus despre intelepciunea lui Dumnezeu, caci ea e mare.

Cat despre intrebarea "de ce nu ne arata ca gresim", eu stiu din experienta ca ori de cate ori m-am rugat la Dumnezeu sa imi arate daca gresesc sau nu, mi-a aratat: un cuvant citit pe un forum, o predica unde Domnul m-a facut sa imi tresara inima la o anumita fraza, un cuvant aruncat in treacat de un prieten si prin care am facut legatura cu greseala mea.
Dumnezeu nu mi-a aratat in mod brutal, insa, ca sa imi respecte libertatea de a alege. Mi-a dat de inteles unde gresesc, dar m-a lasat pe mine sa hotarasc daca accept ca acolo a fost greseala sau nu. E atat de smerit incat ma corecteaza cu blandete de fiecare data.

De aceea nu ne pedepseste in adevaratul sens al cuvantului decat la Judecata de Apoi. Dar si atunci, nu vom vorbi de pedeapsa, ci de consecintele alegerii noastre: optiunea de prezenta sau absenta a lui Dumnezeu. Daca noi nu L-am vrut, conform faptelor noastre, Dumnezeu ne va respecta decizia si se va retrage dupa Judecata de Apoi si atunci iadul nostru vor fi toate pacatele si patimile care ne vor roade, pentru ca nu mai e Dumnezeu sa le tina in frau. Daca L-am vrut ne vom bucura de prezenta Lui.

În prealabil postat de sophia

Scriam la un alt fir de discutie, legat de suferinta sufleteasca ce si-o provoaca oamenii intre ei si am ajuns sa ma intreb.
De ce nu ne judeca Dumnezeu atunci cand facem fapta rea, cand gresim? Sa ne arate ca gresim si sa ne putem corecta, sa ne cerem iertare?
Atunci am fi mai buni si n-am mai suferi!
De ce ne judeca numai dupa ce plecam de aici?
E cumva ca si cum ne-ar lasa sa ne chinuim intre noi in mod inutil.
Parintii nostri pamanteni ne dadeau doua la fund si in general invatam din asta nu mai faceam a doua oara. Pe adulti nu mai are cine sa-i corecteze ca sa nu mai faca, judecatile pamantesti nu sunt prea drepte si uite asa.
Ne ducem la spovedanie cu cele ce consideram noi, dar multe nici nu le stim ca le-am facut, altele nici nu le-am facut, dar le spunem, ca asa scrie in lista de pactae etc. Si noi suntem iertati, dar cel caruia i-am facut rau?
Nu mi-e clar. Ma iertati daca spun prostii.

[cristiboss56]

Mai cam în toate ne asemănăm slăbănoguli, numai că, în locul neputinţei trupeşti, avem o infirmitate infinit mai mare : aceea de a nu- L recunoaşte şi de a nu-I cere ajutorul lui Dumnezeu. Cunoaştem ricurile, ştim primejdiile, conştientizăm efectele negative ale bolilor sufleteşti. Dar ce facem pentru a le trata ? Uneori, nu facem nimic, iar acest lucru e grav, pentru că putem pierde fericirea veşnică. Atunci intervine strigătul de îndreptare, un strigăt al conştinţei noastre. Despre acest strigăt , atenţionare a propriei conştinţe, am vorbit pe alt topic, unde am arătat, conform invăţăturilor Sf. Părinţi, că vorbirea şi legătura noastră neântreruptă cu Dumnezeu se realizează la nivelul conştinţei fierăruia dintre noi. Doamne fereşte de întreruperea acestei legături, sau cum se mai spune , de adormirea conştinţei. Atenţionaţi şi povăţuiţi de El, dobândim curajul de a ne mărturisi neputinţa cauzată de păca şi primim medicamentul care vindecă orice boală sufletească : Sfânta Euharistie. Aşa să ne ajute Dumnezeu ! +