Saptamina Patimilor

[patinina34]

Evanghelistul Luca aminteşte că Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare (Luca 22, 34). Ce înseamnă asta, Petre? Cînd Domnul a spus: „Unul din voi Mă va vinde“, te temeai să nu fii tu cumva vînzătorul şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe (In, 13, 22-24), deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum însă te împotriveşti cînd Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi sminti“? Şi nu te împotriveşti numai o dată, ci chiar de două ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.
- Dar din ce pricină a făcut Petru lucrul acesta?
- Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzârii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar dacă toţi se vor sminti, eu nu mă voi sminti“. Cuvintele acestea sînt cuvinte de om ambiţios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se întrebau cine este mai mare între ei (Luca 22, 24). Atît de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambiţios, dar nici într-un caz nu l-a împins să se lepede de El - Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omenească. Uită-te însă cît de smerit este mai tîrziu! După înviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?” (In 21, 21), Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este vouă a şti anii sau vremurile “(Fapte 1, 7), Petru tace din nou şi nu I se împotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a văzut pînza şi a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” (Fapte 10, 15), Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.
Toate acele păcate - îngîmfarea, duhul de împotrivire şi ambiţia - au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu mă voi sminti“; şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu mă voi lepăda de Tine“, cînd ar fi trebuit să spună: „Dacă mă voi bucura de ajutorul Tău“. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „Ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?” (Fapte 3, 12).
Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iarăşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se împleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din strădania noastră. De aceea, vă rog, nici să nu dormiţi, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, străduindu-vă şi muncind, să socotiţi că toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturînd ce este vătămător şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor să cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. „Că celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult (Luca 7, 47)”.