Despre PARINTI

[nadia.r]

Texte de acelaşi autor




Traduceri ale acestui text
0

Comentariile membrilor

print e-mail
Vizionări: 690 .



Pentru parinti
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adriana Hurjui [Magika ]

2008-06-09 | |


Cu ochii blânzi şi zâmbitoare
Mă mângâi tu, Mamă, pe chip;
Din suflet, mereu, iubitoare,
Mă ocroteşti fără-ncetare
Cum scoicile sunt ocrotite de nisip.

Iar tu, Tată, iubitor mereu
Mă sfătuieşti numai de bine;
Tu pentru mine întodeauna ai fost
Şi eşti un Zeu
Ce la copiii săi el ţine.

Aşa vă văd eu, dragi Părinţi
Şi vă iubesc şi vă ador!
În ochii mei sunteţi doi Sfinţi
Ce-mi umplu sufletul cu dor!

[nadia.r]

Adrian Păunescu- Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

[MarinaAlca]

[SIZE=3]"A mai trecut o viaţă în lumea celor drepţi
Doi ochi prea trişti s-au stins în dor adânc şi jale
Tăicuţă, dacă poţi, te rog ca să mă ierţi-
Eu n-am fost lângă tine în ultimul tău ceas,
Eu n-am fost să-ţi aud cuvântul de iertare,
Căci soarta m-a purtat pe drumurile sale
Şi milă nu i-a fost, şi nu mi-a dat răgaz
Să te găsesc în viaţă, să fac încă un pas…
A mai trecut o viaţă, s-a mai sfârşit o cale
A mai lăsat un tată copiii şi nepoţii
Să ştii, mă doare tată, să ştii, îmi este jale
Dar legea aspră-a vieţii, nu ştie de iertare
Si drumul ce-ai urmat – o să-l urmăm cu toţii
Căci moartea când ne naştem, ne dă la fiecare
Sărutul ei pe frunte- să ne primească morţii…
Şi să lăsăm în lume ochi plini de dor şi jale"[/SIZE]