Poezii preferate...

[silverstar]

[SIZE=3][COLOR=green]"Porni Luceafărul. Cresteau[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=green]In cer a lui aripe[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=green]Si zeci de mii de ani treceau[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=green]In tot atatea clipe..."[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3][COLOR=#008000][/COLOR][/SIZE]

[silverstar]

[COLOR=green]Lui Eminescu
de Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel

O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi!
Unde eşti tu acuma şi unde suntem noi,
Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri,
Care plângeam cu tine şi-a tale mari dureri
Ni le-nsuşeam, asemeni acelor neofiţi,
Ce se visau aieve pe cruce răstigniţi
Şi resimţeau tot chinul, batjocora şi-amarul,
Ce le-ndurase-odată şi Christ urcând Calvarul? ...

Sunt ani de-atunci… şi astăzi nevârstnicii de ieri
Au încercat ei înşişi cumplitele dureri,
Au suferit şi dânşii şi-au plâns cu-adevărat,
Ca tine, nopţi de trudă adesea au vegheat,
Slujind plini de credinţă divinului tău cult,
Şi cine ştie dacă n-au suferit mai mult,
Lipsiţi de-aripa largă a geniului tău…

Azi când pluteşti dincolo de bine şi de rău,
Când nu mai simţi pe frunte cununa grea de spini,
Pătrunşi de pietate, ca nişte pelerini,
Ţi-aducem ţie altă cunună mai bogată –
Căci sunt şi flori pe lume ce nu mor niciodată!...

Ce pelerini cucernici, trudiţi de lungul drum,
Ne ridicăm privirea spre tine şi acum
Abia ne dăm noi seamă ce sfânt şi mare eşti:
Ce sus, tot mai puternic, mai mândru străjuieşti
Umplând tot orizontul cu raza ta cea clară,
Întocmai cum în zare luceafărul de sară
Pe cerul gol de stele răsare timpuriu…
Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai târziu…

[/COLOR]
[COLOR=green]Lui Eminescu
Traian Demetrescu

Şi nu mai eşti! ... O groapă sub rînjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ţi frunte!
Şi după cum în viaţă a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plîngător!

Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă desupră-ţi o s-aştearnă;
Şi vara o să-ţi cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Crist!

Când moartea-ţi mă cuprinse de plângeri fără margini,
Erai cu mine-alături: în veşnicile-ţi pagini!
Te-am înţeles atuncea mai mult... apoi mi-am zis
Că poarta nemuririi chiar moartea ţi-a deschis!

Dormi!... Ţeasta ta o-ncape un biet coşciug de scânduri,
Ea, ce-a-ncăput în viaţă un univers de gînduri!...
O! Dormi, sub dulcea pace din al veciei cort,
Etern poet! căci numai pentru cei morţi eşti mort!

[/COLOR]
[COLOR=green]DOR DE EMINESCU
A.Păunescu, Al.Zărnescu

Într-o lume relativă ce-a facut şi-a desfăcut
Eminescu-i remuşcarea dorului de absolut.
Dacă unu şi cu unu nu mai vor să facă doi
Eminescu este chipul infinitului din noi.

Fără el oricare lucru şi-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastra dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii, când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu viaţa nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei ii e fiul şi Munteniei nepot,
L-a-nfiat intreg Ardealul, Eminescu-i peste tot.
Într-o lume relativă mai avem un nume sfânt
Eminescu-i România tăinuită în cuvânt.[/COLOR]

[silverstar]

[COLOR=green]Coperta primei carti de poezii a lui Mihai Eminescu[/COLOR]

[silverstar]

[SIZE=3][COLOR=green]Doina [/COLOR][/SIZE]
[COLOR=green]de Mihai Eminescu

De la Nistru pân' la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile![/COLOR]

Si pentru ca ea nu ar spune niciodata...
http://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=Dorina+Stoica

[vladsergiu]

Pentru o imbratisare calda in frigul tacut,
se zbate o floare cu chipul marunt,
pentru un zambet de sincer copil,
Ridica din valuri un chip de nobil.

Se zbate a iernii miscare cu ger,
Pe chipul iubitei ating un mister
Pe chip de copil ce plange incet,
Astern asteptarea unui regret.

In primavara ce m-asteapta cu dor,
Si chipul ei si-al meu pictate pe-un nor,
Se-mbina in dansuri dulci de amor,
Cu lacrimi sudate din gerul odor!

tocmai am primit si eu aceasta poezie pe mail, e frumoasa, plina de adevar si m-am gandit sa v-o impartasesc si voua

Femeia



de Adrian Paunescu

Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei langa femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste ele ce-i slujesc pe ei.
Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei incurcand ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.
Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele maine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decat curat si uneori copii.
Suntem veriga firului de ata
In fiecare lant facut din doi
E greu cu noi femeile in viata
Dar este imposibil fara noi...

[MarinaAlca]

În prealabil postat de mirelat

tocmai am primit si eu aceasta poezie pe mail, e frumoasa, plina de adevar si m-am gandit sa v-o impartasesc si voua

Femeia



de Adrian Paunescu

Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei langa femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste ele ce-i slujesc pe ei.
Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei incurcand ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.
Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele maine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decat curat si uneori copii.
Suntem veriga firului de ata
In fiecare lant facut din doi
E greu cu noi femeile in viata
Dar este imposibil fara noi...

F mult mi-a placut aceasta poezie Mirela . Multumesc!!!!!!Probabil ca ar fi binevenit ca si multi dintre sotii nostri sa o citeasca