Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]59[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Naşterea Domnului[/SIZE]

II. Uciderea pruncilor.
Întoarcerea în Galileea
[SIZE=3](2, 16-23)[/SIZE]

1. Irod aşteaptă zadarnic să vină Magii şi să-i descopere taina cea mare care-l neliniştea. Întârzierea şi mai pe urmă nevenirea Magilor, trebuia să-l deştepte, să-l facă să-şi vină în fire, să vadă că în faţa profeţiilor şi a celor întâmplate de curând, tăcerea Magilor nu este întâmplătoare, ci îşi are o cauză mai înaltă, cauza profeţiilor, cauza călătoriei acelor Magi: o putere dumnezeiască contra căreia el nu se poate opune.
Irod era bătrân, de 70 de ani. Viaţa lui era scăldată în sânge şi acoperită de cadavre omeneşti. El ucisese chiar membri de-ai familiei sale, numai să-şi asigure tronul contra unei fantome ce-l urmărea, că un pretendent are să-i ia domnia. Acum, la pragul mormântului său, era timpul să se îndrepte, să se pocăiască. Ocazia cea mai fericită i se oferea: în statul său, aproape de reşedinţa sa se naşte Mântuitorul „Cel lesne iertător“, şi el, păcătosul, n-avea decât să-şi recunoască păcatele, să şi le spele cu lacrimi înaintea Celui de curând născut. Dar nu; el rămâne surd la glasul conştiinţei, orb la lumina raţiunii, şi îndârjit cum era, nu voieşte să ştie de nimic alta, decât numai de nesăturata-i poftă de sânge omenesc. El, când vede că Magii nu mai vin, şi când, după ancheta făcută, constată că-i aşteaptă în zadar, că ei l-au desconsiderat, turbează de mânie, şi, în paroxismul furiei sale, dă ordin să se ucidă toţi pruncii mai mici de doi ani din Betleem şi din împrejurimile lui. Această măsură, care nu-şi are pereche în lume, o ia acest tigru cu faţa de om, crezând că, între cei 14.000 pe care i-a ucis, va fi şi Hristos, necunoscutul lui pretins rival. În patima lui oarbă el nu vede că, bătrân şi bolnav fiind, nu poate trăi atâta timp, până când un copil, acum născut, ar creşte aşa de mare ca să-i fie periculos; el nu se gândeşte la boala sa urâtă, de care a şi murit în acel an.
2. Dispoziţia demonică, luată de Irod, a îmbrăcat în doliu şi în jale un cap de ţară.
În Betleem şi în împrejurimile lui nu este o casă care să nu plângă cu inima cernită. În toate părţile omul întâlneşte soldaţi brutali ucigând prunci, ale căror cadavre sunt aruncate pe străzi, pe câmp: în toate părţile se aud ţipetele de durere ale mamelor deznădăjduite.
Această barbarie, cu toate acestea, este ca şi o dublă proorocire împlinită. Marele Prooroc Ieremia (31, 15) descrie în câteva cuvinte trei mari evenimente asemănătoare, care toate sunt o profeţii menite să se împlinească în Iisus.
Proorocul îşi imaginează pe strămoaşa poporului Israil, pe Rahela, înmormântată aproape de oraşul Rama, că, ieşind din mormânt noaptea:
a) îşi caută fiii, pe care nu-i află. Ei se duseseră cu tatăl lor în Egipt, unde, după toate probabilităţile, aveau să dispară în nenumărata populaţie egipteană. La aceasta gândindu-se ea, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, fiindcă înaintea ei este siguranţa pieririi;
b) îşi caută fiii din Împărăţia lui Israil duşi în robia asiriană, şi pe cei din Împărăţia lui Iuda, duşi în robia babilonică, şi, negăsindu-i, nu voieşte să se mângâie, ci plânge, se tânguieşte, ţipă în durerea ei de mamă, presupunând că, prin această dublă robie, s-a pus capăt urmaşilor ei şi s-a zădărnicit promisiunea dată de Dumnezeu lui Avraam şi lui Iacov.
Aceste evenimente sunt pentru Ieremia o proorocie, care trebuia să se împlinească. Cum a îngrijit Dumnezeu ca, peste toată închipuirea omenească, cei unsprezece fii ai ei, care intră în Egipt, nu numai să nu se prăpădească, ci să se dezvolte într-un puternic popor; cum, peste toată închipuirea omenească, Dumnezeu a îngrijit ca plângerea Rahelei să nu se arate întemeiată nici în robirea poporului: astfel va îngriji Dumnezeu, ca să nu se împlinească temerea ei nici cu ocazia Naşterii Mântuitorului. El, Proorocul, îşi închipuieşte că şi la Naşterea lui Iisus, la omorârea pruncilor;
c) Rahela iese din mormânt şi, văzând atâta ucidere de fii ai săi, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, căci, în atâta mulţime de fii ai ei morţi, care-i provoacă durerea de mamă, ea este încredinţată că va fi şi proorocitul Mesia, şi că, prin urmare, urmaşii săi, fiii săi, şi cei rămaşi în viaţă nu sunt: sunt morţi pentru mântuire, dacă mort este Acela, Care era menit să-i mântuiască.
3. Probabil în anul în care a săvârşit uciderea pruncilor, Irod moare de o boală cumplită. Lui îi urmează pe tron fiul său Arhelau. Despre aceasta îngerul (vs. 20) vesteşte pe Iosif invitându-l să ia pe Prunc şi pe mama lui şi să se înapoieze în Canaan, spre a se împlini şi în această înapoiere proorocia din istoria poporului: înapoierea din robie.
Pericolul nu era însă cu desăvârşire înlăturat. Se putea prea uşor întâmpla să se afle că copilaşul Iisus este Acela, pentru Care Irod făcuse atâta ucidere, şi fiul său, Arhelau, actualul împărat, să se creadă şi el ameninţat de Iisus, şi să-L răpună. De aceea Iosif, înştiinţat de înger, înconjură Iudeea şi trece în Galileea, anume în oraşul său natal, în Nazaret, unde îşi exercitase meseria de tâmplar.
Şi aceasta s-a întâmplat ca să împlinească alte profeţii. Iisus, după profeţii trebuia să se cheme Nazarinean. El se şi numeşte Nazarinean atât după oraşul Nazaret, cât şi după înfăţişarea Sa modestă, nepretenţioasă, cum este o mlădiţă în arbore, căci cuvântul evreesc nezer, din care e format, mlădiţă înseamnă. El în proorocia lui (Isaia 11, 1-2) mlădiţă (toiag) se numeşte: „Şi va ieşi toiag (mlădiţă-nezer) din rădăcina lui Iesse, şi floare din rădăcina lui se va înălţa...“.
La aceste, atât de semnificative împliniri de proorocii, se referă Evanghelistul anume, ca să deştepte pe evrei şi să ne deştepte şi pe noi, să atragă atenţia tuturor asupra acestor evenimente, spre a ne convinge despre marea economie dumnezeiască pentru binele nostru, pentru fericirea noastră, pe care să o primim cu credinţă într-Însul şi cu neţărmurită recunoştinţă.

[patinina34]

[SIZE=3]60[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 1, 1-8)[/SIZE]

1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 2. Precum s-a scris în Prooroci, iată eu voi trimite îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea Ta. 3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. 4. Era Ioan botezând în pustie, şi propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. 5. Şi ieşea la dânsul tot ţinutul Iudeei şi Ierusalimului, şi se boteza în apa Iordanului de la el, mărturisindu-şi păcatele sale. 6. Şi Ioan era îmbrăcat cu peri de cămilă, şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său, şi mâncând acride şi miere sălbatică. 7. Şi propovăduia, zicând: vine după mine cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic a mă pleca să-i dezleg curelele încălţămintelor lui. 8. Că eu am botezat pe voi cu apă, iar acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt.


Ioan la Iordan

1. Conform scopului său special, Marcu începe Evanghelia arătându-ne pe Ioan la Iordan, ca o minune dumnezeiască, fără să se ştie de unde vine şi cum vine. Tot ce ne spune este proorocia împlinită într-însul: îngerul Domnului, trimis ca herald, ca crainic înaintea Împăratului Mesia (Maleahi 3, 1). Evanghelistul dă cititorilor să înţeleagă că Împăratul, proorocit de Maleahi, este un Împărat aşa de mare, încât nu-şi găseşte între oameni un herald, vrednic de Dânsul, ci, ca un Împărat ceresc, recurge la un Înger – Înger în trup.
Menirea heraldului, ca a tuturor heralzilor împărăteşti: să pregătească Împăratului calea, spre a fi deplin liberă şi netedă, să prepare lumea pentru sărbătoreasca lui primire.
Îngerul herald nu pregăteşte însă calea Împăratului prin forţă, prin silă, ci prin cuvânt, tot după proorocie: el este „glasul celui ce strigă...“ (Isaia 40, 3).
În pustie a ieşit heraldul, în această pustie, lângă Iordan (vs. 4), pregăteşte el calea Domnului. Cum?
Desculţ, cu capul gol, pârlit de soare, cu părul în plete lungi, bătute de vânt, el poartă drept îmbrăcăminte o piele de cămilă înfăşurată în jurul corpului şi strânsă peste mijloc cu o curea. Om venit din pustie, el nu locuieşte în casă, ca ceilalţi oameni; nu se hrăneşte ca ei: mâncarea lui e vlăstare, lăcuste şi miere sălbatică.
Întreagă înfăţişarea lui este a lui Ilie, despre care proorociile spun că are să fie herald lui Mesia.
Prin neobişnuita sa înfăţişare şi viaţă, Ioan atrage asupră-şi atenţia lumii, care aleargă la dânsul să-l vadă şi mai ales să-l asculte; că el, cum era în întreagă fiinţa sa, era şi la vorbă: aspru şi necruţător: cuvântul lui ardea ca focul. Celor ce se apropiau de dânsul, el le ţinea cuvântări mustrătoare, provocatoare la pocăinţă, punând în perspectivă, pentru cei neascultători, pierirea, iar, pentru cei ce se vor pocăi, împărăţia cerurilor, care se apropie.
2. Nu toţi câţi veneau la dânsul veneau cu aceleaşi dispoziţii. Pe cei ce, mişcaţi de mustrările lui, recunoşteau că au păcătuit, arătau părere de rău pentru trecuta lor viaţă păcătoasă şi se făgăduiau că nu vor mai face rele, că vor fi buni, pe aceia Ioan îi spăla cu apă, simbolizând curăţirea de păcatele făcute şi hotărârea pentru o viaţă curată, mai ales însă pregătirea, curăţirea pentru o viaţă sfântă. Această curăţire se numeşte botez, şi Ioan, care însuşi spăla, boteza, s-a numit botezător.
Erau însă şi de aceea care nu se simţeau mişcaţi spre îndreptare, dar ţineau şi ei să se arate lumii că se îndreptează; voiau să facă speculă din opinia publică, şi, simulând pocăinţă, mergeau şi ei să primească botezul. Când Ioan îi vede pe aceşti speculanţi de cele sfinte (ne spune Luca 3, 7-9) îi apostrofează, în termenii cei mai aspri. El le zice: „Pui de năpârcă“ (viperă), şerpi veninoşi, care tindeţi numai să muşcaţi şi să înveninaţi, şerpi, în care totul e rău, cum vă închipuiţi că, simulând, veţi fi consideraţi ca oameni buni şi că veţi scăpa de pedeapsa celor răi? Pedeapsa nemiloasă vă aşteaptă de nu vă veţi pocăi din toată inima şi de nu veţi dovedi pocăinţa prin fapte: faceţi „roade vrednice de pocăinţă“. Să nu vă încredeţi în nobleţea neamului vostru, şi, întemeiaţi pe aceasta, pe patronajul strămoşului vostru Avraam, să continuaţi a face rele, crezând că el vă va lua sub scut şi că fiind voi fiii lui Avraam, Dumnezeu vă va trece cu vederea fărădelegile. Mai ales de la voi cere Dumnezeu fapte bune, viaţă sfântă, ca să puteţi primi pe Împăratul cerurilor. De nu o veţi face aceasta, Dumnezeu are să vă înlăture, şi în locul vostru, de-I va fi voinţa, va putea face şi din pietre adevăraţi fii ai lui Avraam, buni ca şi el. Acum e momentul suprem, hotărâtor: voi sunteţi arbori, securea, care este sentinţa dumnezeiască, vă aşteaptă să vă taie la rădăcină şi să vă arunce în foc, dacă nu veţi face fapte bune, dacă voi, ca pomi, nu veţi produce roade bune.
Pocăiţi-vă, le strigă el, pregătiţi-vă ca să puteţi primi după cuviinţă pe Cel Ce vine, după timp, în urma mea, pe Acela, al Cărui herald eu sunt, că Acela este aşa de mare faţă de mine, încât eu, oricum m-aţi crede voi pe mine, nu sunt vrednic nici să-I fiu cel mai de rând servitor: nu pot aspira nici măcar la onoarea „de-a mă pleca înaintea Lui şi a-I dezlega curelele încălţămintelor“.
Eu, cum vedeţi, pe cei ce se îndreaptă îi botez cu apă, ca simbol al iertării păcatelor; Acela însă vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc – adică: va arde şi va nimici în adevăr păcatele voastre şi cu Duhul Sfânt vă va sfinţi, ca să puteţi intra în Împărăţia Lui. Eu numai simbolizez realitatea, pe care El o va îndeplini. Deci, pocăiţi-vă!
Şi la noi vine Ioan, şi nouă ne vesteşte despre venirea Mântuitorului, şi pe noi ne îndeamnă la pocăinţă.
Toţi câţi ne dau sfaturi bune, câţi ne povăţuiesc să ne ferim de a face ce e rău şi să nu ne lenevim a face tot ce este bine – sunt Ioani. Şi noi suntem chemaţi atât de des la pocăinţă, şi între noi se găsesc de aceia care ţin să arate că fac pocăinţă, dar numai să arate, ca de modă. Pe aceia dintre noi, care aşa fac, îi apostrofează Ioan, zicându-le: „pui de năpârcă“, căci tot ce poate să fie mai rău este acela, care speculează cu cele sfinte, care, cunoscând şi apreciind valoarea binelui, numai simulează că-l face, spre a se insinua în opinia bună a publicului, în fond însă rămâne rău, şi din rău devine, tocmai prin făţărnicia sa, numai venin, pui de viperă.
Cel ce voieşte serios să se spele de murdăria păcatelor, acela să se cureţe de păcate prin Botezul lacrimilor, să vină la pocăinţă cu sinceritate şi din convingere, cu adevărată părere de rău pentru păcate şi cu hotărârea de a se abţine de la repetarea lor.
Numai în acest caz poate fi vorba de îndreptarea vieţii, de înnobilarea moravurilor, şi, deci, de viaţă tihnită, fericită a omului.
Între enoriaşii săi preotul trebuie să fie un al doilea Ioan Botezătorul, atât prin cuvânt cât şi prin fapte.

[patinina34]

[SIZE=3]61[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 4, 12-17)[/SIZE]

12. Iar auzind Iisus că Ioan este prins, s-a dus în Galileea. 13. Şi lăsând Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum lângă mare, în hotarele lui Zavulon şi ale lui Neftalim. 14. Ca să se împlinească ce s-au zis prin Isaia Proorocul, ce zice: 15. Pământul lui Zavulon, şi pământul lui Neftalim, calea mării de aceea parte de Iordan, Galileea limbilor. 16. Poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau alături, şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor. 17. De atunci a început Iisus a propovădui, şi a zice: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.


Pregătirea şi începutul activităţii lui Iisus

1. După Botez, înainte de a-şi începe activitatea Sa, Mântuitorul (4, 1 ş.u.) se retrage în singurătate spre a-şi termina pregătirea pentru uriaşa sa operă. Pregătirea aceasta din urmă este atât de importantă, încât găsim că aici este locul potrivit să o privim mai de-aproape.
Iisus se retrage în pustie, unde petrece singur 40 de zile în post şi în rugăciune. La sfârşitul acestui timp de izolare El flămânzeşte. Acest moment Satan voieşte să-l exploateze spre a-I zădărnici venirea între oameni.
Satan, prin amăgire, ajunsese să fie stăpân peste Adam şi peste urmaşii lui. El vede acum cu groază că Iisus, înarmat cu puteri dumnezeieşti, se pregăteşte să-i desfiinţeze stăpânirea. Este deci firesc ca el să încerce totul spre a-şi apăra domnia. El ştie că luptă pe faţă nu poate susţine. De aceea recurge la surprindere, la amăgiri, prin care să împingă pe Iisus la vreun pas pripit, prin care să-Şi închidă calea, să-Şi facă imposibilă împlinirea misiunii.
Pururea vigilent, când vede că Iisus este flămând, îşi zice: acum a sosit momentul de atac: dacă reuşesc să-L înduplec, ca El să-Şi întrebuinţeze puterile pentru binele Său personal, devenind din pur altruist ce este, un egoist, – eu am câştigat lupta, căci, în acest caz El, abătându-Se de la planul dumnezeiesc, a păcătuit şi a intrat sub stăpânirea mea.
2. În consecinţă Satan se apropie de Iisus în momentul când Acesta era mai flămând, şi-I zice: Văd că eşti flămând şi ce să mănânci n-ai; eşti, prin urmare, în primejdie să suferi de foame, şi în cele din urmă, chiar să mori. Ei bine, „dacă“, în adevăr, „tu eşti Fiul lui Dumnezeu“, ai putere să faci ce vrei, ai putere să-ţi procuri hrană schimbând materia care-ţi stă la dispoziţie, cum ai schimbat la Cana apa în vin – deci: „zi pietrelor acestora să se facă pâini“ şi să mănânci.
Iisus, Care era conştient de misiunea Sa şi de intenţiile diavolului, – fiindcă acesta îl numise Fiul lui Dumnezeu, îi răspunde cu cuvântul lui Dumnezeu: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronomul 8, 3).
Văzând Satan că reuşeşte să-L înduplece pe Iisus, ca să-Şi vină într-ajutor cu hrana corpului, el crede că va izbuti să-L surprindă cu ispitire mai profundă, ispitire în Duh. Îi cere să ispitească pe Dumnezeu. Îl ia deci pe Iisus şi zboară cu Dânsul în Ierusalim, depunându-L pe aripa Bisericii, unde nu putea sta, dar de unde nu se putea pogorî, ci era în pericol să ameţească, să cadă la fiecare moment. Aici, arătându-I primejdia, în care se află, Îi zice: „Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos, căci“ – şi aici Diavolul aduce şi el motiv din Sfânta Scriptură – „este scris că îngerilor Săi va porunci...“ (Psalmul 90, 11-12).
Nu Iisus era însă Acela care să ştie de frică, şi Care, prin surprindere, putea fi înspăimântat. El îi răspunde cu toată liniştea: „Scris este: nu vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deuteronomul 6, 16).
Dar nici Satan nu se dă bătut. El îşi aduce aminte, pe de-o parte, că pofta de mărire îl făcuse pe el rău, de alta ce efect minunat avusese apelul lui la pofta de mărire a Evei. Stratagema întrebuinţată la amăgirea Evei, voieşte, deci, să o pună în aplicare şi faţă de Iisus. El ia pe Iisus şi se înalţă cu Dânsul pe vârful unui munte, de unde Îi arată toate Împărăţiile lumii şi mărirea lor, şi-I zice: Vezi acestea toate? Sunt ale mele! ţi le dau ţie, Te fac stăpân universal, cu o singură condiţie, să mă recunoşti pe mine ca pe mai marele tău, „să te închini mie“.
Iisus, atunci, face uz de autoritatea Sa dumnezeiască, poruncindu-i lui Satan: „Fugi dinaintea mea că scris este...“ (Deuteronomul 6, 13; 10, 20).
Satan dispare, lovit de dumnezeiasca poruncă, iar Îngerii vin în jurul lui Iisus şi-I servesc.
3. După întoarcerea din pustie, aflându-se în Pereea, lui Iisus Îi vine vestea că Irod a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a aruncat în temniţă. Atunci El trece în Galileea şi se stabileşte în Capernaum. De aici Capernaumul s-a şi numit cetatea Sa.
Şi acest fapt este însă o împlinire de proorocie (Isaia 9, 1-2; 42, 7), anume ca să deştepte pe evrei spre a recunoaşte în Iisus pe Mesia Cel aşteptat de dânşii. Evreii trebuiau să vadă în activitatea galileică a lui Iisus, că El este lumina cea mare, despre care vorbeşte Isaia, lumină care s-a arătat întunecaţilor galileeni.
Învăţătura lui Iisus, la început, se rezumă (vs. 17) în pregătirea pentru Împărăţia cerurilor – o continuare a învăţăturii lui Ioan.
Precum la Botez, în primul act al pregătirii Sale, prin arătarea Sfintei Treimi se mărturiseşte în mod solemn mesianitatea dumnezeiască a lui Iisus; iar în al doilea, în alipirea aderenţilor de persoana Sa (Ioan 1, 37-51), dovedeşte Însuşi Dumnezeirea Sa (atotştiinţa manifestată către Petru şi către Natanail şi atotputernicia manifestată în schimbarea apei în vin), – în actul al treilea al pregătirii Sale se oglindeşte întreagă activitatea Sa, absolut dezinteresată, neinfluenţată şi neîmpiedicată de nimic, de nici o putere. Acest al treilea act este un fel de preludiu, un fel de simbol, din care cunoaştem că El va merge înainte bravând şi sfidând pericolele şi piedicile ce I le-ar pune puterea inamică, chinurile şi moartea. În actul al treilea al pregătirii Sale ni se simbolizează programul Său, înfăţişat în deviza scrisă cu litere de lumină: „Nimic pentru Mine, totul pentru omenire“.
Mari şi bogate învăţăminte cuprinde pentru noi această Evanghelie.
Şi noi adeseori suntem supuşi ispitei de pofta stomacului, de frică şi de deşertăciune lumească. Pofta stomacului, dorinţa de a mânca, nesaţiul care aduce cu sine atâtea rele, prin consecinţele ei ne îndeamnă la înfrânare, la temperare. Omul nu consistă numai din materie, ci şi din spirit; el să nu se gândească numai la hrana josnică, materială, ci mai vârtos la cea spirituală, superioară, la hrana cuvântului lui Dumnezeu, la cultura cea adevărată: luminarea minţii şi înnobilarea inimii.
Frica, ameninţarea cu nenorociri, dacă am evita să facem vreo faptă rea, ori, dacă am săvârşi una spre binele aproapelui, ne povăţuieşte la încrederea în Dumnezeu, Care va răsplăti Însuşi faptele cele bune şi va pedepsi pe cele rele.
Deşertăciunea lumească, pofta de mărire, păcatul primordial şi izvorul păcatului în lume şi al răului peste tot – ne îndeamnă să ne înarmăm cu pavăza smereniei şi cu coiful lepădării de sine, care conduce la cea mai înaltă mărire cerească.
Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pildă vie de smerenie şi de lepădare de sine, ca şi noi urmându-L, deviza să o avem: Nimic pentru noi, totul pentru neam şi pentru lege.
Preotul, trimisul Lui, dacă voieşte să fie vrednic de misiunea sa, trebuie să-L urmeze.

[patinina34]

[SIZE=3]62[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Naşterea Maicii Domnului1[/SIZE]
[SIZE=3](8 Septembrie)[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 10, 38-42; 11, 27-28)[/SIZE]

38. Şi când mergeau ei, au intrat într-un sat, iar o femeie anume Marta, l-a primit pe el în casa sa. 39. Şi aceea avea o soră, care se numea Maria, care şezând lângă picioarele lui Iisus asculta cuvintele lui. 40. Iar Marta se silea spre multă slujbă, şi stând a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea singură m-a lăsat să slujesc; spune-i deci să-mi ajute. 41. Şi răspunzând Iisus a zis ei: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti. 42. Dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa. 27. Şi, când grăia El acestea, ridicând o femeie glasul din popor a zis Lui: fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii pe care i-ai supt. 28. Iar El a zis: adevărat fericiţi cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Gospodăria şi învăţătura

1. În Betania era o familie cu care Mântuitorul s-a împrietenit: Lazăr cu surorile sale Marta şi Maria. De câte ori trecea pe la Ierusalim ori se înapoia, era firesc ca El să se abată pe la prietenii Săi.
În una din excursiile Sale, ne spune Evanghelia de astăzi, Iisus, însoţit, fireşte, de Învăţăceii Săi şi de mulţime de popor, trecând prin Betania, găseşte numai pe cele două surori, Marta şi Maria, şi găzduieşte la ele.
Ambele surori iubeau pe Iisus şi nu ştiau cum să-I arate mai viu dragostea şi admiraţia lor. Ele încercau să emuleze în a se arăta vrednice de prietenia Lui. Pare că erau de fire cu totul opusă. Una, Marta, mai reală, mai practică; cealaltă, Maria, mai sentimentală, mai spirituală, mai înclinată spre idealuri.
2. Marta pare a fi fost mai vârstnică. Ea se poartă ca doamna casei, căci (vs. 38) ea primeşte în casă pe Mântuitorul.
Ca bună gospodină, ea pune repede la cale cele trebuincioase pentru masă, spre a servi cu vrednicie pe marele ei oaspete şi pe însoţitorii Lui. Dar ea singură nu putea răzbi cu gătirea bucatelor şi cu aranjarea celor de lipsă pentru masă.
Maria însă, în admiraţia ei pentru Iisus, nu se îndepărtează de Dânsul, ci (vs. 39), şezând lângă picioarele Lui, Îi asculta cu atenţie învăţăturile, căci El, oriunde se afla, era neobosit în a învăţa pe cei care îl înconjurau. Pentru Maria, femeia idealistă, dispărea toată lumea materială, când ea se găsea în apropierea lui Iisus, Care pentru ea era totul. Ea ar fi stat nemâncată şi nebăută zile întregi lângă adoratul ei Învăţător, hrănindu-şi sufletul cu hrana spirituală, cuprinsă în învăţătura lui dumnezeiască.
Această retragere a Mariei de la grijile gospodăriei, mai ales acum când în casă erau atâţi şi aşa de distinşi oaspeţi, nu convenea surorii ei, Martei, care nu putea singură împlini toate necesităţile pentru gătirea şi aranjarea mesei.
Spre a nu suferi vreo scădere în servirea oaspeţilor, Marta, părăsindu-şi pentru moment lucrarea, trece în odaia în care Iisus se află învăţând, şi, cu prietenească familiaritate, Îi zice: Doamne, vezi că sora mea m-a lăsat singură, şi eu aşa nu pot izbuti să slujesc cum se cuvine; nu o mai ţine încătuşată cu vorba, ci, pentru scurtă vreme, zi-i să vină, să-mi ajute(vs. 40).
Mântuitorul îi laudă râvna pe care o depune ea în gospodărie, ca să-L servească pe El şi pe ai Săi(vs. 41). În acelaşi timp însă, o face băgătoare de seamă că, această râvnă singură, fără partea spirituală, nu este îndestulătoare pentru mântuire. Da, bine face ea, că îngrijeşte de menaj, de gospodăria casei, dar să nu piardă din vedere un lucru: îngrijirea de suflet prin luminarea minţii şi prin înnobilarea inimii cu învăţătură.
Ea, Marta, se îngrijea pentru hrana materială, pe care să o servească Mântuitorului ei şi bine făcea; Maria se îngrijea însă pentru hrana ei spirituală, pe care o sorbea cu nesaţiu din gura Învăţătorului ei – şi: mai bine făcea.
Pe când Iisus aproba, cu oarecare mulţumire osteneala şi scopul Martei, pe atunci scoase în relief ţinuta spirituală a Mariei, care şi-a ales partea cea mai bună, parte care nu se va lua de la dânsa. Nu se va lua, căci aceea ce câştigă ea ascultându-L, este inalienabil, nu i se mai poate lua.
Ca şi în convorbirea cu samarineanca şi cu ucenicii sosiţi cu merinde din Sihar (cap. 11, 12), şi aici Iisus, de la hrana materială, trece la cea spirituală, pe care o scoate la iveală, ca lucru de căpetenie, care trebuie să preocupe pe om.
Aceasta face Mântuitorul într-o vorbire mai lungă, pe care Evanghelistul o rezumă în câteva cuvinte.
3. Învăţătura aceasta, împreună cu cea cuprinsă în cap. 11 vs. 1-26 produce în mulţimea care-L asculta, aşa puternic efect, că o femeie din popor dă expresie entuziasmului ei, plin de admiraţie pentru Iisus, strigând: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii ce ai supt“ (11, 27).
Femeia, în numele poporului, fericeşte pe Fecioara Maria, care pe Iisus L-a purtat în pântece şi L-a alăptat.
Mântuitorul, admiţând această fericire ca întemeiată, se grăbeşte a enunţa că, afară de Maica Sa, adevăraţii fericiţi sunt aceia care Îl aud pe El şi se conformează învăţăturilor Lui.
Cele două femei sunt pentru noi două modele de imitat:
Marta, model de sârguinţă în primirea cu cinste a oaspeţilor, model de gospodină, de îngrijire de cele casnice, de economie domestică.
A o imita pe ea este prima datorie a femeii, a doamnei de casă. Unde femeia nu poartă grijă de gospodărie, acolo este risipă, din care rezultă sărăcia cea ruşinoasă cu întregul ei cortegiu de nenorociri.
Maria – modelul sârguinţei pentru educaţie şi instrucţie. Nu e destul ca femeia să fie bună gospodină, ea trebuie să imite pe Maria în a se instrui şi a se educa pe sine, şi mai ales în a-şi instrui şi a-şi educa copilaşii. Primul şi cel mai de căpetenie educator al copiilor trebuie să fie mama lor.
Ferice de acele femei care imită pe Maria, care îşi însuşesc învăţăturile şi ştiu să beneficieze de ele.
Orice alte avuţii ar avea ele, graţii şi frumuseţe, sunt trecătoare, li se pot lua: instrucţiunea şi educaţia lor, ca şi cea dată de ele copiilor lor, nu se pot lua de la dânsele: le posedă până intră în mormânt, ba şi dincolo de mormânt.
Locul cel dintâi între cei râvnitori pentru instrucţie şi educaţie trebuie să-l ocupe preotul, ca instructor şi educator. În întreagă viaţa sa el neîncetat trebuie să se instruiască citind, învăţând. Mai ales trebuie să facă aceasta viitorul preot, seminaristul. Lui îi zice Hristos: Fericit cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzeşte.

[patinina34]

[SIZE=3]63[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 19, 6-35)[/SIZE]

6. Iar dacă L-au văzut pe El Arhiereii şi slugile, au strigat zicând: răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi pe El şi-L răstigniţi, că eu nu aflu vină întru El. 7. Răspuns-au lui Iudeii, noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, că pe Sine Fiul lui Dumnezeu S-a făcut. 8. Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. 9. Şi a intrat în divan iarăşi, şi a zis lui Iisus: de unde eşti Tu? Iar Iisus răspuns nu i-a dat lui. 10. Deci a zis Pilat Lui: mie nu-mi grăieşti? nu ştii că putere am să Te răstignesc, şi putere am să te slobozesc? 11. Răspuns-a Iisus: nu ai avea nici o putere asupra Mea, de nu ţi s-ar fi dat ţie de sus. Pentru aceea cel ce m-a dat pe mine ţie mai mare păcat are. 12. De aceea căuta Pilat să-l sloboadă pe El. Iar Iudeii strigau: de vei slobozi pe acesta, nu eşti prieten al Cezarului, că tot cel ce se face pe sine Împărat, stă împotriva Cezarului. 13. Iar Pilat auzind cuvântul acesta, a scos pe Iisus afară, şi a şezut la judecată, în locul ce se zice pardosit cu pietre, iar evreieşte Gavvatha. 14. Şi era venirea Paştilor, ca la al şaselea ceas, şi a zis iudeilor: Iată Împăratul vostru. 15. Iar ei strigau: ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El, zis-a lor Pilat: dar răstigniţi voi pe Împăratul vostru? răspuns-au Arhiereii: nu avem Împărat, ci numai pe Cezarul. 16. Deci atunci L-a dat pe El lor, ca să-L răstignească, şi au luat pe Iisus şi L-au dus. 17. Şi purtându-Şi crucea sa au ajuns la locul care se zice evreieşte Golgota. 18. Unde L-au răstignit pe El, şi împreună cu El, şi pe alţi doi de ceastă parte şi de cealaltă, şi în mijloc pe Iisus. 19. Şi a scris şi titlu Pilat, şi l-a pus pe cruce, şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor. 20. Şi acest titlu mulţi din iudei l-au citit, căci aproape era locul de oraş, unde au răstignit pe Iisus. Şi era scris evreieşte, elineşte şi latineşte. 21. Deci zicea lui Pilat Arhiereii iudeilor: nu scrie Împăratul Iudeilor. Ci pentru că El a zis, Împăratul Iudeilor sunt. 22. Răspuns-a Pilat: ce am scris, am scris. 23. Deci ostaşii, dacă au răstignit pe Iisus, au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi, fiecăruia parte şi cămaşa lui necusută, de sus ţesută peste tot. 24. Deci au zis unii către alţii, să nu o sfâşiem, ci să aruncăm sorţii pentru ea, a cui va fi. Ca să se împlinească scriptura, care zice: Împărţit-au hainele mele lor şi, şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi! Şi ostaşii acestea au făcut. 25. Şi sta lângă crucea lui Iisus, mama Lui, şi sora mamei Lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. 26. Deci Iisus văzând pe Mama Sa, pe ucenicul pe care-l iubea, stând, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! 27. După aceea a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale. 28. După aceea ştiind Iisus că toate s-au sfârşit, ca să plinească scriptura, a zis: mi-e sete. 29. Şi un vas plin de oţet zăcea, iar ei umplând un burete de oţet şi de isop, şi punându-l într-o trestie l-au adus la gura Lui. 30. Iar dacă a luat oţetul Iisus, a zis: sfârşitu-s-au şi plecându-şi capul şi-a dat sufletul. 31. Deci Iudeii ca să nu rămână pe cruce trupurile Sâmbăta, pentru că era Vineri, că era mare zi aceea a Sâmbetei, rugat-au pe Pilat ca să se sfărâme fluierele lor, şi să se ia. 32. Deci au venit ostaşii, şi celui dintâi i-au sfărâmat fluierele, şi celuilalt, care era răstignit cu el. 33. Iar la Iisus venind, dacă l-au văzut că a murit, nu i-au sfărâmat lui fluierele. 34. Ci unul din ostaşi cu suliţa în coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă. 35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui. Şi acela ştie că adevărat zice, ca şi voi să credeţi.

[patinina34]

I. Iisus judecat
[SIZE=3](19, 6-16)[/SIZE]

Pilat, reprezentantul Cezarului, având să revizuiască sentinţa Sinedriului contra lui Iisus şi să se pronunţe hotărâtor asupra ei, arată încă de la început mare slăbiciune. El considerase toată afacerea ca un ce bagatel: o ceartă evreiască pentru chestiuni doctrinale. În loc să procedeze cu energie, să enunţe cu autoritatea sa aprobarea ori respingerea sentinţei, el, ca să nu se pună rău cu fruntaşii Iudeilor, încearcă să-i împace, să-i înduplece ca să-L ierte pe Iisus, despre care de la început are convingerea că e nevinovat. Văzând că şi-a greşit calea, el, luând pe Iudei în bătaie de joc cu „Împăratul lor“, încearcă să-L scape prin îngrozirea cu liberarea unui bandit, Baraba. Ura Iudeilor este însă mai presus de frica banditului. Atunci Pilat recurge la milă, la compătimirea evreilor. El dă pe Iisus în mâinile soldaţilor să-L bată, să-I producă sânge, crezând că evreii, când Îl vor vedea plin de sânge, se vor mulţumi cu atât.
Ostaşii, luând pe Iisus şi ducându-L în curte, Îl dezbracă de hlamida cu care-L îmbrăcase Irod, Îl bat cu vergile peste spate şi peste cap, şi când Îl văd plin de răni Îi pun iarăşi purpura. Şi ca persiflarea şi batjocura să fie desăvârşite, în nemărginita lor ură contra Iudeilor, soldaţii iau nişte spini dintr-un gard şi repede împletesc o cunună, căreia îi zic diademă. Unul din ei ia „diadema“ şi o pune pe capul lui Iisus, apăsând-o aşa fel că spinii sfâşie pielea de pe cap şi sângele curge şiroaie pe faţă şi pe umeri. Acum Îi dau şi o trestie în mână, pretinzând că este sceptrul împărătesc, şi intitulându-L „Împăratul iudeilor“, Îl bat din nou; îngenunchează înaintea Lui, ca semn de supunere, apoi Îl scuipă şi-I dau palme. După ce îşi varsă asupra lui Iisus tot necazul pe care-l aveau contra iudeilor, soldaţii Îl duc la Pilat.
2. Pilat ia pe Iisus astfel batjocorit şi plin de sânge şi-L prezintă Iudeilor, să-L vadă şi să se mulţumească cu atât. El le zice: „Iată Omul“ vrednic de compătimirea, de mila, nu de ura voastră (vs. 61). Iată omul inofensiv, nevinovat în ce hal vi se prezintă, şi, prin mine vă cere iertare.
Iudeii însă n-aveau milă. Ei se mai vedeau şi persiflaţi în aspiraţiunea „Împăratului lor“ prin hlamida de la Irod, care le arată că Iisus, cel batjocorit, ar fi Împăratul lor. Ei turbează de mânie şi strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El“.
Neizbutind nici cu această încercare rău dirijată, Pilat îşi pierde răbdarea, şi, iritat, le răspunde: „Luaţi-L voi şi-L răstigniţi, că eu nu aflu vină întru El“.
Dacă nu afli tu, te priveşte. Aflăm noi! „Noi avem Lege şi după Legea noastră trebuie să moară, căci ne-a profanat-o, făcându-se Fiul lui Dumnezeu“.
Cinic şi necredincios, dar în acelaşi timp superstiţios, Pilat, când aude că Iisus „s-a făcut Fiul lui Dumnezeu“, se cuprinde de frică superstiţioasă: nu cumva Iisus totuşi să fie vreo fiinţă superioară, fiul vreunui Zeu.
Stăpânit de această frică, ca să-şi câştige siguranţă, (vs. 9) se îndreaptă din nou spre Iisus cu gândul să-L sondeze, să-L ispitească. Deci, deşi ştia că Iisus este din Galileea, numai ca să înceapă vorba, Îl întreabă „de unde eşti tu?“.
Iisus îl înţelege pe Pilat, şi nu-i răspunde (vs. 13). Văzând că Iisus nu-i răspunde, Pilat recurge la autoritatea sa, declarând că el poate şi abuza de puterea sa.
Această vorbă mare a lui Pilat nu rămâne fără de răspuns (vs. 11): Da, îi zice Iisus, tu poţi să abuzezi de puterea dată ţie! tu poţi să fii fără conştiinţă, să condamni pe un nevinovat! Mai mare vină decât tine are însă acela care M-a dat pe mâna ta: Primul vinovat este sinedriul şi tu al doilea.
Acest răspuns demn al lui Iisus îl deşteaptă pe Pilat. În el se trezeşte demnitatea înaltului funcţionar roman şi conştiinţa responsabilităţii sale. Ruşinat de nesocotinţa cu care tratase pe Iisus, pe Care acum Îl cunoaşte că nu e un om de toate zilele şi nici un vizionar, precum îşi închipuise. El (vs. 12) încearcă să repare ce stricase, să elibereze pe Iisus, dar tot cu concursul iudeilor.
Iudeii, care se simt pe cale a câştiga lupta rămân neînduplecaţi şi, în cele din urmă îl ameninţă cu apelul la Cezarul, apel în care Pilat să fie implicat ca conspirator contra Cezarului.
Văzându-se strâns cu uşa, Pilat îşi pierde din nou energia şi, ca să scape din situaţia penibilă ce însuşi îşi crease, (vs. 13) scoate pe Iisus înaintea Iudeilor, şi, pozând întreagă gravitatea Judecătorului, le zice cu dispreţ: „Iată Împăratul vostru“ – iată acela, al Cărui complice credeţi voi să mă faceţi pe mine.
Întărâtarea Iudeilor ajunge la paroxism (vs. 5). Ei răspund insultei cu zbierătul: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L“. „Cum?“ continuă Pilat pe tonul batjocurii „să răstignesc pe Împăratul vostru?“.
Evreii, care nu vor să ştie de Împărăţia lui Iisus, şi care consideră ca ofensă a le aminti şi numai în glumă că Iisus le-ar fi Împărat, din neîmpăcaţi duşmani ai Cezarului, pozează în cei mai credincioşi dinastici: „Nu avem Împărat, fără numai pe Cezar“.
3. Pilat îşi pierduse şi energia şi cumpătul. El se văzu bătut, fiindcă procedase de la început greşit, nedemn. Acum nu mai găseşte nici un mijloc de scăpare, ci (vs. 16) cedează cu laşitate, recunoscând, după cum ne spune Evanghelistul Matei (27, 24 ş.u.) că cedează să se facă o înfricoşătoare nedreptate, deşi el are puterea şi datoria a lua sub scut pe cel nevinovat. Ca să decline răspunderea – la aparenţă, căci în faptă nu o putea declina – el, în faţa publicului ia apă şi se spală pe mâini, declarând că el este nevinovat de sângele Nevinovatului pe care-L osândeşte la moarte. El face răspunzători pe evrei, care îl silesc să verse sânge nevinovat. Şi, evreii, în orbirea lor, fără să se gândească la urmări, primesc asupră-le toată răspunderea, declarând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri“. Dacă va fi nevinovat, noi să suportăm urmările: toată responsabilitatea cadă asupra noastră şi asupra urmaşilor noştri.
Această teribilă legătură a fost, spre nenorocirea Evreilor, o înfricoşată cobe rea, care s-a împlinit cu o nemaipomenită străşnicie.
Cruce au cerut ei pentru Iisus; crucea au invocat-o ca pedeapsă pentru ei şi pentru copiii lor, la caz de nevinovăţia Celui osândit: cruce li s-a dat. Căci, căzând Ierusalimul sub osânda judecăţii dumnezeieşti, cu trei rânduri de cruci, pe care erau răstigniţi evreii, au înconjurat Ierusalimul nemiloşii romani, conduşi de Cezarul Tit.
Învăţătură găsim în purtarea lui Pilat, învăţătură în purtarea ostaşilor, învăţătură în ţinuta Evreilor.
Din purtarea lui Pilat învăţăm să ne ferim a nu da importanţa cuvenită lucrurilor şi chestiunilor, asupra cărora avem să ne pronunţăm, ştiind că aprecierea greşită ne duce uşor la noi şi grele greşeli, ale căror consecinţe nu se pot prevedea. Iar fiind chemaţi să judecăm: cu orice preţ să susţinem şi să apărăm dreptatea şi nevinovăţia.
De la ostaşi învăţăm să ne ferim de patima urii şi mai ales de a o descărca asupra celor nevinovaţi, care, personal, cu nimic nu şi-au atras ura noastră. Ura orbeşte pe om şi-l duce la tot soiul de rele, la crime. Ea nu este niciodată îndreptăţită!
De la iudei învăţăm să ne ferim de preocupare, care, ca şi ura orbeşte pe om şi-i închide inima pentru sentimente nobile, aducând nenorocire asupra celor stăpâniţi de dânsa.

[patinina34]

[SIZE=3]64[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE]

II. Iisus răstignit
(19, 17-35)

1. Răstignirea pe cruce era cea mai grea şi totodată cea mai ruşinoasă pedeapsă. Cel răstignit se zvârcolea zile întregi în cele mai cumplite dureri. Pedeapsa nu era evreiască, ci importată de romani, care şi ei o împrumutaseră de la cartagineni, şi o aplicau celor mai mari răufăcători de rele.
După legea lor, Iudeii trebuia să-L omoare pe Iisus cu pietre. Această moarte însă li se părea prea uşoară, însoţită de prea puţine suferinţe. Ei I-ar fi aplicat lui Iisus toate chinurile pe care mintea le-ar putea născoci, numai să-şi poată mulţumi neîmpăcata lor ură contra Lui. De aceea, negăsind în mintea lor o pedeapsă cu mai multe suferinţe, ei cer răstignirea lui Iisus. Această pedeapsă infamantă, cerută de Iudei, e încuviinţată de nevrednicul procuror roman, deşi el avea deplină convingere despre nevinovăţia Aceluia, pe Care el L-a osândit.
Osândiţii trebuiau să-şi ducă înşişi crucea. Şi Iisus îşi ducea crucea. Deodată cu Iisus sunt duşi la răstignire doi bandiţi, tovarăşi de-ai lui Baraba.
Ajunşi la Golgota, ostaşii, însărcinaţi cu executarea condamnaţilor, răstignesc întâi pe Iisus, apoi pe cei doi bandiţi, punând pe unul de-a dreapta, pe altul de-a stânga Lui, anume ca, la cererea Iudeilor, pe Iisus să-L arate ca mai criminal decât cei împreună răstigniţi.
2. Răsplata ostaşilor executori era avutul celor executaţi; în cazul de faţă hainele lor. Ei le iau, şi, în faţa celor ce se zbăteau în durerile morţii, brutali şi nesimţitori, cum erau, le împart între ei. Când ajung să împartă cămaşa lui Iisus, rămân uimiţi de valoarea ei. Era un lucru de artă, adus din India, şi dat lui Iisus în dar, probabil de femeile bogate care-I urmau Lui. Cămaşa era ieşită gata din stative, fără să se fi cusut ceva, prin urmare neatinsă de ac şi de foarfecă, cum era prescris să fie cămaşa Arhiereului (Ieşirea 28, 31-32). Prin aceasta se simboliza Arhieria lui Iisus.
Ca să-şi ia o satisfacţie oarecare faţă de iudei (vs. 18 ş.u.) Pilat pune drept motiv al răstignirii lui Iisus că e Împăratul iudeilor. Acest motiv, această vină capitală, o scrie pe tablă în limba evreiască, limba ţării, în cea latină, limba statului şi în cea greacă, limba culturii – aşa ca toată lumea să vadă şi să înţeleagă batjocura, ce înşişi evreii îşi aduc: că ei îşi răstignesc Împăratul, numai pentru că e împărat.
Arhiereii simt lovitura şi protestează, cerând să schimbe inscripţia, să se adauge: „El a zis că e Împărat al iudeilor“. Această concesie Pilat nu voieşte să le-o facă. El îi refuză scurt şi dezgustat de toată afacerea, zicând: „Ce am scris am scris“ – şi nu modific.
Într-aceea poporul se îndepărtează, rămânând lângă cruce o patrulă de ostaşi, şi mai la o parte cu sfială, Fecioara Maria, Apostolul Ioan şi mai multe femei din Galileea.
Văzând Iisus pe mama Sa, îi zice: „Femeie, iată fiul tău“, apoi privind spre Ioan, îi zice: „Iată mama ta“ (vs. 26). Prin aceasta Iisus recomandă pe Mama Sa în îngrijirea iubitului Său ucenic care a şi luat-o la sine.
Pe lângă durerile cele nespuse, răstigniţii sufereau de o sete infernală. Iisus, găsindu-se în agonie (vs. 28) zice: „Mi-e sete!“. Atunci unul din ostaşi ia un burete, îl moaie în oţetul amestecat cu fiere, pe care îl luau ostaşii romani cu sine, spre a-şi astâmpăra setea, şi împlântând buretele într-un cotoraş de isop, îl duce la gura lui Iisus, Care, sugând şi umezindu-Şi buzele arse de focul setei, exclamă „Săvârşitu-s-a“ (vs. 30). Şi zicând acestea, Şi-a dat duhul!
Sinedriştii vedeau cu groază cele trei cruci, care cu osândiţii de pe ele stăteau ameninţătoare asupra Ierusalimului (vs. 31).. Petrecerea pe cruce a celor răstigniţi era o profanare a sărbătorilor, care aveau să înceapă în seara acelei zile. Ca să înlăture deci acest inconvenient, sinedriştii aleargă la Pilat şi cer să dispună grabnic ca cei răstigniţi să se omoare în torturi şi să-i ia de pe cruce, spre a evita profanarea sărbătorii.
Dându-şi Pilat învoirea, soldaţii, înarmaţi cu ciocane mari de fier, se duc la cei osândiţi şi sfărâmă fluierele celor doi bandiţi, care erau vii. Sfărâmarea deoparte provoca o potenţare a durerilor, de alta aducea moartea cu sine, şi chiar în caz de-a rămâne în viaţă – cel cu fluierele sfărâmate era incapabil să umble şi, deci, să mai facă rele.
Când vor să sfărâme fluierele picioarelor lui Iisus, soldaţii văd, spre mirarea lor, că Iisus este mort. Deci îşi cruţă osteneala de-a mai sfărâma picioarele mortului. Dar, ca să fie deplin siguri de moartea Lui, unul dintr-înşii, luând suliţa, Îl străpunge cu ea în aşa fel ca să-I străbată inima, şi, la caz de-a mai fi rămas vreo licărire de viaţă într-Însul, şi la caz de-a mai fi rămas vreo îndoială în adevărata şi reala Lui moarte, să înceteze orice nedumerire şi să producă deplina siguranţă în moartea Lui. Din rana produsă de suliţa ostaşului a ieşit sânge şi apă, indicând că Iisus şi în moarte este viaţă, dătător de viaţă.
Toate acestea, câte s-au întâmplat cu Iisus au fost proorocite cu sute de ani înainte. Ele trebuiau să se împlinească, şi s-au împlinit.
Gândindu-ne la răstignirea lui Iisus şi la înfricoşatele dureri împreunate cu acest supliciu, ne umplem de mirare şi ne întrebăm cum a putut să le suporte de bună voie, fără să fi avut cea mai mică vină. Răspunsul îl aflăm în economia dumnezeiască.
Dumnezeu crease pe om pentru viaţă. Dar omul prin păcat se făcuse vinovat de pedeapsa cu moartea, moartea veşnică. Omul însuşi nu mai putea face nimic pentru ieşirea de sub sentinţa de moarte. Şi Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca să schimbe acea sentinţă fatală, Se face Însuşi om, şi, ca om nevinovat primeşte să ia asupra-Şi întreagă vina omului păcătos şi Se supune la cea mai înfricoşătoare pedeapsă pe care omul păcătos I-o poate dicta, dar pe care omul păcătos însuşi o merită. El, Dumnezeu-omul, primeşte această pedeapsă cu toate durerile ei fizice şi morale numai ca să scape pe om de moarte.
Gândindu-ne la aceasta, nemărginită trebuie să fie recunoştinţa noastră către Dumnezeu-omul, Care, prin chinuri şi prin moarte, ne-a scăpat de chinuri şi de moarte, şi deci, încordată trebuie să ne fie silinţa de a ne arăta vrednici de mărimea jertfi Sale necuprinsă de mintea omenească, de-a ne purta aşa, cum El doreşte să ne purtăm spre binele nostru.
Preotul, mai ales preotul, care zilnic jertfeşte pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, dator este neîncetat să pună în vederea turmei sale jertfa adusă de Dumnezeu-omul pentru binele ei, şi să o îndemne prin fapte şi prin cuvinte să se arate vrednică de jertfa adusă, ca nu cumva pentru ea, jertfa să fi fost zadarnică.