Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]22[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a VI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 9,1-8)[/SIZE]

1. Şi intrând în corabie, a trecut şi a venit în Cetatea sa. 2. Şi iată i-au adus Lui pe un slăbănog, în pat: şi văzând Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte fiule, iertate sunt păcatele tale. 3. Şi iată oarecare din Cărturari ziceau întru sine, acesta huleşte. 4. Şi văzând Iisus gândurile lor a zis: pentru ce voi cugetaţi cele rele întru inimile voastre. 5. Că ce este mai lesne, a zice, iartă-se ţie păcatele tale: sau a zice, scoală-te şi umblă; 6. Ci, ca să ştiţi, că putere are Fiul omenesc a ierta păcatele pe pământ, atunci a zis slăbănogului, scoală, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. 7. Şi sculându-se s-a dus în casa sa. 8. Iară popoarele văzând s-au mirat şi au mărit pe Dumnezeu, cel ce a dat putere ca aceasta oamenilor.

Încrederea în Dumnezeu

1. Minunea, descrisă de Matei în această Evanghelie, este descrisă şi de Marcu (2, 1-12). Aceasta serveşte ca text pentru Evanghelia Duminicii a doua din Sfântul Post.
Deosebirea este numai că, la cele scrise de Matei, Marcu adaugă ca întregire: „neputând ei a se apropia de El pentru popor, au descoperit casa unde era, şi spărgând au pogorât patul, în care zăcea slăbănogul“.
Aceeaşi materie şi aceeaşi învăţătură fiind în ambele Evanghelii, este firesc să le tratăm într-una. Casele la evrei aveau acoperişul aproape orizontal. Pe acoperişurile aproape plane ale caselor petreceau oamenii în serile răcoroase, stând de vorbă. Din curte conducea o scară pe acoperiş. Pe această scară, se vede, a fost suit slăbănogul.
A vorbi împotriva lui Dumnezeu, a atribui lui Dumnezeu slăbiciuni şi defecte, ori a-şi atribui sieşi atribuţiuni proprii numai lui Dumnezeu, este a înjosi Maiestatea dumnezeiască, a huli, a defăima pe Dumnezeu. Hula împotriva lui Dumnezeu este pedepsită de lege cu moarte prin lapidare (Leviticul 24, 16).
Iertarea păcatelor este o atribuţiune exclusivă a lui Dumnezeu. Cine şi-o însuşeşte acela huleşte pe Dumnezeu.
2. Tovarăşii slăbănogului, ca şi slăbănogul însuşi, erau deplin convinşi de puterea, bunătatea şi milostivirea Mântuitorului. Ei ştiau că Iisus, numai să-l vadă pe slăbănog, îl va şi vindeca.
De aceea, neputând da altfel faţă cu Domnul, ei se supun cu bucurie la repararea daunei ce o fac, stricând acoperişul casei, spre a lăsa cu patul său pe slăbănog în mijlocul casei, înaintea lui Iisus Hristos.
Slăbănogul, care suferă de urmarea păcatelor sale, este sfiit: el e conştient că Mântuitorul îi ştie păcatele, că ştie de unde-i vine şi slăbănogia; lui îi este ruşine şi nu îndrăzneşte să implore mila Domnului. El aşteaptă însă în tăcere plină de sfială şi de încredere. Încrederea aceasta nemărginită în puterea, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, trebuia răsplătită. Trebuia dovedit în faţa lumii, că, cel ce se încrede în Dumnezeu, nu rămâne nemângâiat. Aceasta o şi dovedeşte Mântuitorul. El insuflă întâi curaj slăbănogului, zicându-i: „îndrăzneşte fiule“, apoi adaugă cu blândeţe şi cu dragoste de Părinte: „păcatele“, pe care le-ai făcut şi care sunt izvorul nenorocirii tale, „ţi se iartă“; tu eşti acum, ca şi cum n-ai fi păcătuit. În acest moment, înlăturată fiind cauza, înlăturat este şi efectul: în organele paralizate, stoarse de puterea vitală, se sălăşluieşte viaţa şi puterea ei; slăbănogul este vindecat. Dar, inconştient de însănătoşirea sa, el continuă a zăcea în pat, ca mai înainte.
În întreagă activitatea Sa, Mântuitorul era urmărit, pas cu pas, de farisei şi de cărturari, care căutau să-I zădărnicească activitatea şi să adune argumente, spre a formula o acuză împotriva Lui. Şi în casa în care se află Iisus, erau cărturari, care auzindu-i cuvintele, şi le notează, spre a le întrebuinţa ca armă în contra Lui. Era vorba de nici mai mult nici mai puţin, decât de răpunerea lui Iisus: cuvintele Lui, „iartă-ţi-se ţie păcatele“, constituiau o hulă, o crimă, care se pedepsea, fără doar şi poate, cu lapidare prin mulţimea poporului. Ei îşi concep planul, cum să-şi formuleze acuza, cum să întărâte furia gloatelor ignorante şi docile contra Mântuitorului. Ei, care ştiau câte făcuse El şi erau convinşi că El, Iisus, nu este un om de rând, că nu huleşte prin cuvintele rostite, ei, în contra convingerii lor, plănuiesc nimicirea Lui.
Această pornire satanică o simte Iisus şi o timbrează ca faptă a diavolului, a celui viclean: „Pentru ce cugetaţi cele rele (viclene) întru inimile voastre?“. Şi, pentru ca să le ia orice titlu de învinovăţire, ba, ca arma pe care aveau ei de gând să o folosească în contra Lui, opinia publică, El să o întoarcă în contra lor, adaugă: ce este mai uşor, a zice, ori a face? Adică a zice: ţi se iartă, ori a ierta în adevăr, şi, prin aceasta, a face sănătos? Şi, fără să aştepte răspunsul celor surprinşi în gândurile lor, porunceşte slăbănogului să se scoale, să-şi ia patul.
Atunci numai slăbănogul îşi încearcă forţele, se simte sănătos, se scoală, îşi ia patul şi se duce la casa sa.
Dar în acelaşi timp, poporul, la care se gândiseră Cărturarii să-l întărâte împotriva Mântuitorului, se miră de ceea ce vede, şi, atribuind lui Iisus puteri dumnezeieşti, nu admite hula, ci se face aderentul Lui, luând poziţie contra cărturarilor. Cărturarii cad în cursa pe care plănuiseră să o întindă Mântuitorului.
În orice nenorocire ne-am găsi, să avem încredere în atotputernicia lui Dumnezeu, în bunătatea, în mila şi în iubirea Lui părintească, şi să nu pierdem nici un mijloc spre a ne înfăţişa înaintea Lui şi a-I cere ajutorul. Că El, fiind atotputernic, poate să ne dea orice vom cere – dacă nu cumva vom cere ceva spre răul nostru, ori spre răul altora. El este bun şi milostiv şi este gata să ne dea orice bine vom cere; El ne dă bucuros, că ne iubeşte ca un Părinte.
Cel ce are încredere în Dumnezeu este ca stânca de granit, în faţa furtunilor; nici o nenorocire nu-l poate zgudui, nu-l poate face nenorocit. Din contră cel ce n-are încredere nestrămutată în Dumnezeu, este ca o luntre ori ca o corabie fără anghiră, lăsată în voia valurilor furtunoase: la prima nenorocire ce-l întâmpină, sucombă.
Cum ştim că face Dumnezeu cu noi, să facem şi noi cu semenii noştri: să fim buni cu ei, să ne fie milă de ei, când îi vedem în nenorocire şi în suferinţe şi să-i ajutăm cu ce putem, chiar fără să ceară ei.
Să nu uităm maxima: bis dat qui cito dat!

[patinina34]

[SIZE=3]23[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a VII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 9, 27-35)[/SIZE]

27. Şi trecând de acolo Iisus, au mers după dânsul doi orbi strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi Iisuse Fiul lui David. 28. Iar dacă au venit în casă, s-au apropiat de dânsul orbii, şi le-a zis lor Iisus: credeţi că pot să fac eu aceasta? Au zis Lui: aşa, Doamne. 29. Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră să fie vouă. 30. Şi s-au deschis ochii lor, şi le-a poruncit lor Iisus, zicând: vedeţi, că nimeni să nu ştie. 31. Iar ei ieşind au vestit pe dânsul în tot pământul acela. 32. Iar după ce au ieşit ei, iată au adus pe un om mut îndrăcit. 33. Şi, după ce a scos pe dracul, a vorbit mutul: şi s-a mirat mulţimea, zicând: că niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 34. Iară fariseii ziceau, cu Domnul dracilor scoate dracii. 35. Şi umbla Iisus prin toate cetăţile şi oraşele învăţând în adunările lor, şi propovăduind Evanghelia împărăţiei, şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Răsplata credinţei

1. În această Evanghelie ni se descriu două minuni, una săvârşită asupra organului vederii, alta asupra organului vorbirii.
Ca în cele mai multe cazuri, şi în cele de faţă, Mântuitorul pune în legătură vădită fapta cu învăţătura; căci El nu este numai un simplu făcător de minuni, ci întâi şi întâi este învăţător, educator. Minunile sunt lucru secundar, ele au menirea numai să confirme adevărul învăţăturilor Lui, să deştepte credinţa, aderenţa la învăţătura Lui. „De nu veţi vedea semne şi minuni nu veţi crede“, zice El la Ioan (4, 48). Dar, în acelaşi timp, tocmai fiindcă tinde să producă în toţi credinţa, El răsplăteşte credinţa prin minuni. Scopul Îi este mântuirea sufletului; mijloacele de care se serveşte şi care se susţin reciproc, sunt credinţa şi minunile sau credinţa prin minuni şi minunile pentru credinţă.
2. Doi orbi stăruie în urma lui Iisus Hristos, ca să-I fie milă de ei, să le dea lumina ochilor. El ar fi putut să-i vindece, fără ca ei să se mai apropie de Dânsul, şi fără ca El să vorbească cu dânşii. Doară El ştia ce doresc ei, ştia că ei cred că El îi poate vindeca.
Vindecarea de la distanţă şi fără cele ce urmează, nu înceta de a fi minune; dar îşi pierdea importanţa educativă, înceta de a fi mijloc de exploatat pentru scopul lui Iisus. De aceea El îşi urmează calea până în casă, unde, în faţa publicului, îi întreabă: credeţi voi că Eu pot să vă dau vederea ochilor? Şi, primind răspunsul afirmativ, face vindecarea atârnătoare de credinţa lor.
Probă, că încrederea lor în puterea Mântuitorului era desăvârşită, este că orbii s-au vindecat.
Credinţa orbilor este răsplătită. Răsplata însă este învăţătura pentru martorii minunii: cel ce crede în Dumnezeu nu rămâne deşert. Deci un puternic stimulent pentru credinţă şi, prin credinţă, pentru îndreptarea şi înnobilarea moravurilor, iar prin aceasta pentru dobândirea fericirii pământeşti şi cereşti, temporale şi veşnice.
Mântuitorul nu tinde să-Şi câştige popularitate prin faptele Sale. El face binele pentru că este bine şi pentru că binele făcut de El este menit să producă bine peste bine, şi pentru ca, prin aceasta, să pună în practică principiul enunţat de El; să faci binele neaşteptând nici un fel de răsplată. În consecinţă, El porunceşte cu asprime celor vindecaţi, să nu spună nimănui că El le-a dat vedere ochilor.
Această oprire are în vedere alarmarea maselor, reclama admiraţiunii infructuoase, lipsite de efecte morale, cum făceau fariseii. Dar recunoştinţa foştilor orbi şi iubirea către semenii lor, tovarăşi de suferinţe şi de nenorociri, primează datoria lor de a asculta de porunca lui Iisus. Ei, încrezuţi în bunătatea Lui „lesne iertătoare“, preferă să-I calce porunca în formă, decât să se arate nerecunoscători către Binefăcătorul lor şi să nu facă nemărginitul bine şi altor nenorociţi de a-i îndrepta la mântuire. Ei, de formă calcă porunca lui Iisus, „vestindu-L în tot pământul acela“, în fond însă sunt în perfectă consonanţă cu vederile Lui. Ei nu-L vestesc ca să-I facă reclamă, ci Îl vestesc ca Învăţăcei, ca Apostoli ai Lui, anume spre a produce în ascultători credinţă ducătoare la mântuire.
3. Abia ies cei doi vindecaţi şi se aduce înaintea Mântuitorului un mut. Hristos vindecă pe mut, scoţând din el defectul (dracul) muţiei, şi omul vorbeşte, spre mirarea tuturor.
Poporul, când vede şi această minune, exclamă cu mirare: aşa nu s-a mai pomenit!
Fariseii însă, care Îl urmăreau cu scopuri rele, văd îngroziţi ce efecte au aceste minuni asupra poporului, şi de aici primejdia pentru ei, să-şi piardă popularitatea. Ei, în gura cărora gloatele se uitau cu admiraţiune, se folosesc de autoritatea lor şi spun mulţimii: nu vă uitaţi oameni buni la cele ce vedeţi, că doară El „scoate dracii cu domnul dracilor“. Ei vor să-L discrediteze pe Mântuitorul, producând credinţa în popor că Iisus Hristos stă în legătură nu cu Dumnezeu, ci cu iadul, cu căpetenia dracilor.
Acestei calomnii Mântuitorul nu găseşte necesar să-i răspundă în acest loc. Răspunde El mai târziu (Matei 12, 31-32), când, la o minune analogă – vindecarea unui surdo-mut –, fariseii susţin din nou că Iisus scoate dracii cu domnul dracilor, cu Beelzebul.
Când facem bine să nu ne gândim la nici un fel de răsplată, care rezidă şi în îndatorirea ori mulţumirea aceluia, căruia i-am făcut binele.
Răsplata să o simţim în inima noastră, să fim mulţumiţi cu noi înşine că am putut face bine. Aceasta este cea mai nobilă răsplată a faptei bune.
Dacă ne-a făcut cineva vreun bine, nimic să nu ne împiedece, nici modestia binefăcătorului nostru, de a-i arăta prin fapte recunoştinţa noastră; căci nerecunoştinţa, nemulţumirea este o pată ruşinoasă, care dovedeşte că nerecunoscătorul nevrednic a fost de binefacere. Ea, nerecunoştinţa este un păcat din cele mai grave, care dovedeşte răutatea inimii şi trage după sine cumplita pedeapsă dumnezeiască. E destul să avem ca model pe poporul evreiesc, care pentru nerecunoştinţa arătată către Dumnezeu binefăcătorul lui, a primit şi poartă şi astăzi pedeapsa cea cumplită a împrăştierii sale pe toată faţa pământului, ca obiect de dispreţ şi de goană între popoare.
Din preocuparea nefastă a fariseilor să învăţăm a ne feri de acest viciu, care orbeşte pe om, îl face să nu vadă, să nu audă, ci să meargă orbeşte spre propria pierzare; îl face ca şi cele mai bune intenţii ale fraţilor săi să le interpreteze în rău; pe binevoitorii şi binefăcătorii săi să-i considere ca vrăjmaşi, şi să caute a le face rău.
Mai ales această învăţătură are deplină valoare pentru Preoţi şi pentru candidaţii de preoţie.

[patinina34]

[SIZE=3]24[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a VIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 14, 14-22)[/SIZE]

14. Şi ieşind Iisus a văzut popor mult, şi i s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe bolnavii lor. 15. Iară dacă s-a făcut seară, au venit la dânsul Învăţăceii lui zicând: locul este pustiu, şi vremea a trecut, dă drumul popoarelor, ca ducându-se în sate, să-şi cumpere bucate. 16. Iar el le-a zis lor: nu trebuie să se ducă, daţi-le voi să mănânce. 17. Iar ei au zis lui: nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. 18. Iară el a zis: Aduceţi-le încoace Mie. 19. Şi poruncind să şadă popoarele pe iarbă, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti căutând la Cer, a binecuvântat, şi frângând a dat Învăţăceilor pâinile, iar Învăţăceii popoarelor. 20. Şi au mâncat toţi, şi s-au săturat, şi au luat rămăşiţe de sfărâmituri douăsprezece coşuri pline. 22. Şi îndată a silit Iisus pe Învăţăceii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de cea parte până când va da drumul popoarelor.

Pâinea vieţii

1. Minunile lui Iisus Hristos sunt menite a fi pentru Învăţăceii Săi ceea ce sunt exemplele şi exerciţiile fizico-chimice în şcoli: nişte dovezi şi învăţături plastice, în scop de a concretiza teoriile. Din minuni trebuie să rezulte mai presus de orice îndoială adevărul teoriilor susţinute de Mântuitorul, deci primirea cu credinţă, credinţa în adevărurile rostite. „De nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede“ a zis El Însuşi (Ioan 4, 48) şi, ca oamenii să creadă, El a făcut minuni. Aşa: a învăţat că El este pâinea vieţii, din care, mâncând cineva, nu mai flămânzeşte, şi, spre dovadă, a săturat cu 5 pâini şi 2 peşti 5000 de oameni, afară de femei şi de copii. A învăţat că El este Domn peste întreaga natură, că Lui Îi stau la dispoziţie puterile naturii, puterile cereşti, însăşi natura, timpul şi spaţiul: a potolit vântul şi marea, a umblat pe apă, ca pe uscat; în faţa Lui a dispărut spaţiul şi timpul (Ioan 6, 19-21). A învăţat că El este lumina lumii, şi, spre încredinţare, a dat vedere orbilor. A învăţat că El este viaţa şi învierea: a înviat morţii, a înviat El însuşi!
2. Pe când Mântuitorul se afla în Galileea (Matei 1, 54) Îi veni veste că Irod a tăiat pe Ioan Botezătorul (Matei 14, 14). Această ştire L-a mâhnit. El, probabil, îşi aduse aminte că peste un an are să cadă şi El jertfă răutăţii evreilor. Şi ca să se liniştească, şi ca să culeagă, ca om, puteri noi în repaus şi în rugăciune, trece cu corabia în Pereea şi se retrage în loc pustiu (14, 13). Dar nici acolo n-are pace. Gloate multe de sărmani aleargă după Dânsul: unii ca să se vindece de boli, alţii atraşi de învăţătura Lui, iar alţii, ca să vadă semnele şi minunile ce făcea. Numai bărbaţi, afară de femei şi de copii erau ca 5000. Pe această mulţime Mântuitorul o hrăneşte cu 5 pâini şi 2 peşti. Şi, ce este mai semnificativ: după ce se satură toţi, sfărâmiturile strânse dau o cantitate mult mai mare de cum fusese cele 5 pâini şi 2 peşti.
3. Pe lângă însemnătatea comună cu a celorlalte minuni, hrănirea celor 5000 de oameni, cu 5 pâini şi 2 peşti, îşi are însemnătatea sa specială.
Domnul nostru Iisus Hristos numeşte învăţătura Sa „apă vie“, din care, dacă bea cineva, nu mai însetează, ci apa băută se preface într-însul în izvor de apă săltătoare spre viaţa de veci (Ioan 4, 14); o numeşte, între altele, pâinea vieţii, din care cel ce mănâncă nu flămânzeşte în veac (Ioan 6, 35). Şi, ca această asemănare, această învăţătură abstractă şi alegorică să fie înţeleasă şi crezută, El săvârşeşte minunea, în care hrana materială, cu cât se consumă, cu atât se înmulţeşte. Cum hrana materială, binecuvântată de El, nu numai nu se împuţinează, nu se sfârşeşte hrănind pe cei flămânzi, ci încă se înmulţeşte: tot aşa e şi cu cea spirituală, cu învăţătura Sa, identificată cu personalitatea Sa. Cel ce o primeşte se satură, dar, în acelaşi timp, ca depozitar al învăţăturii, devine cu vremea însuşi Învăţător pentru mulţi, care, primind şi ei învăţătura, devin şi ei, la rândul lor, fiecare izvoare de „apă săltătoare“, din care să se adape nenumărată mulţime, – aşa că treptat învăţătura se lăţeşte, hrana se înmulţeşte în infinit şi în nemărginit.
Mântuitorul porunceşte Învăţăceilor să adune fărâmiturile, ce au prisosit, ca să nu se piardă ceva (Ioan 6, 12), învăţându-ne, prin aceasta, să nu lăsăm să se piardă nimic din darurile dumnezeieşti, fie ele materiale ori spirituale, bine ştiind că păstrarea este mama şi izvorul bogăţiei; iar bogăţia bine întrebuinţată, produce mulţumirea, din care se naşte fericirea.
Minunea însă are şi însemnătatea sa specială, simbolică: Cele 5 pâini şi cei 2 peşti simbolizează învăţătura pe care Mântuitorul o dă Apostolilor Săi, în cantitate mică, cuprinsă în cele 4 Evanghelii. Apostolii o primesc, se hrănesc cu ea, şi din ea le rămâne ca să alimenteze succesiv lumea întreagă. Cele 12 coşuri de fărâmituri reprezintă hrana lumii întregi, rămasă din hrana dată de Iisus contemporanilor Săi. Cele 12 coşuri de fărâmituri ne îndreaptă la uriaşa literatură dezvoltată în urma celor 12 Apostoli de către Sfinţii Părinţi pe baza Evangheliilor. Cele 5 pâini şi 2 peşti (7 numărul simbolic al lui Israil real) arată că şi ca spaţiu cuvântul lui Dumnezeu pe timpul lui Iisus e limitat numai la Palestina, numai la Israelul real – în cele 12 coşuri de sfărâmituri, pentru fiecare Apostol câte un coş, se arată neţărmurirea lăţirii Evangheliei prin Apostoli şi prin urmaşii lor, cucerirea lumii întregi, a noului Israil, a lui Israil ideal (12).
Fiecare preot e menit să fie un izvor nesecat de apă săltătoare spre viaţa vecilor; să fie pâinea vieţii spirituale pentru credincioşi. Ferice de acel preot, care şi este aceea ce trebuie să fie. Lumina, învăţătura propovăduită de el, se revarsă din generaţie în generaţie, ca un izvor nesecat şi pururea limpede, spre a adăpa din ce în ce mai mari mulţimi de oameni setoşi.
Dar ca el, preotul, să poată fi adevărat izvor de lumină şi de viaţă pentru credincioşi, trebuie să fie el însuşi sătul de apa cea vie, să fie luminat de lumina cea dătătoare de viaţă, să fi mâncat şi să se fi săturat din rămăşiţele ospăţului dumnezeiesc: să fi învăţat destul în vremea menită anume pentru pregătirea sa. De aceea nu i se poate recomanda suficient şi destul de des, ca, pe timpul cât se află în seminar, să fie veşnic flămând şi setos de mâncare şi de băutură spirituală, şi, neîncetat şi din toată inima cu această hrană să se ocupe.
Hrana spirituală, care se dă cu prisos seminariştilor, trebuie cu scumpătate strânsă, îngrijită, ca să nu se piardă nimic dintr-însa. Cum? Aşa că, seminaristul să cugete des la ce a învăţat, spre a repeta cât mai mult, spre a i se imprima cât mai cu putere în minte şi în inimă. Cel ce nu repetă, risipeşte ce a învăţat!
Şi, cum trebuie să fie seminaristul în seminar, aşa trebuie să facă şi preotul în misiunea sa: să repete, dacă nu voieşte să risipească. Să repete întâi pentru sine ce a învăţat în şcoală, ca să nu uite, şi să repete, a doua, pentru alţii, învăţătura pe care o dă credincioşilor, ca aceştia să nu o uite, să nu o risipească. Adevărurile religiei şi poveţele cele bune nu se pot spune destul de des, prin urmare nu se pot repeta suficient, ca ele să ţină inimile credincioşilor pururea calde în credinţă, pururea gata să-i îndemne la fapte bune şi să-i ferească de rele.

[patinina34]

[SIZE=3]25[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a IX-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 14, 22-34)[/SIZE]

22. Şi îndată a silit Iisus pe Învăţăceii săi să intre în corabie, şi să meargă înaintea lui de cea parte, până când va da drumul popoarelor. 23. Şi dând drumul popoarelor, s-a suit în munte singur să se roage, şi făcându-se seară, era singur acolo. 24. Iar corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, că era potrivnic vântul. 25. Iară într-a patra strajă de noapte, a mers la dânşii Iisus, umblând pe mare. 26. Şi văzându-L pe El învăţăceii umblând pe mare, s-au tulburat zicând, că nălucă este, şi de frică au strigat. 27. Iar Iisus îndată a grăit lor, zicând, cutezaţi: eu sunt, nu vă temeţi. 28. Iar Petru răspunzând, a zis lui: Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pe apă. 29. Iar el a zis, vino. Şi ieşind Petru din luntre, umbla pe apă, ca să vie la Iisus. 30. Iar văzând vânt tare, s-a temut, şi începând a se afunda a strigat, zicând: Doamne mântuieşte-mă. 31. Şi îndată întinzând Iisus mâna, l-a apucat pe el, şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit. 32. Şi intrând ei în corabie, a stătut vântul. 33. Iar cei ce erau în corabie, venind s-au închinat lui zicând: cu adevărat fiul lui Dumnezeu eşti. 34. Şi trecând au venit în pământul Ghenizaretului.


Încrederea în ajutorul dumnezeiesc şi
în forţele proprii

1. Minunea ne-o descrie şi Ioan la 6, 14-21, cu următoarele întregiri şi lămuriri:
a) în vs. 15 ne arată mai de aproape motivul pentru care Mântuitorul se desparte repede de popor: „ Iară Iisus, cunoscând că vor să vie şi să-L răpească, ca să-L facă Împărat, s-a dus iarăşi în munte numai însuşi singur“;
b) pe când corabia era în pericol, ea făcuse cam 25-30 de stadii (vs. 19), deci cam jumătate calea; atunci, când Iisus a dat mâna lui Petru şi s-a liniştit marea şi vântul;
c) corabia, din mijlocul mării, într-un moment a parcurs distanţa până la ţărm, de 30-35 stadii sau 6-7 km (vs. 21).
2. Straja. Spre a asigura castrele şi oraşele împotriva surprinderilor nocturne ale duşmanilor, la israieliteni era încă din vechime organizată vegherea prin străjeri sau santinele, care, pentru a nu se prea obosi şi a fi cuprinşi de somn, se schimbau din 4 în 4 ceasuri. Aceste vegheri se numeau străji. Erau trei străji: straja întâia, de la ora 6-10, numită straja de seară; straja a doua, straja de mijloc, de la ora 10-2 şi a treia, numită şi straja dimineţii, de la ora 2-6. Romanii însă aveau timpul nopţii împărţit în 4 străji sau vigilii, de câte 3 ore: straja întâia de la ora 6-9; a doua de la ora 9-12; a treia de la ora 12-3 şi a patra de la ora 3-6 dimineaţa. Sub stăpânirea romană această împărţire de timp se introduse şi în Palestina.
Stadii-stadium – o măsură de lungime, având 600 urme greceşti sau 625 urme romane, – a opta parte din un mil roman, sau 19227 m.
3. Văzând minunea săvârşită în beneficiul lor, gloatele îşi închipuiesc că, dacă Iisus le-ar fi Împărat, El nu numai că nu le-ar mai cere biruri şi nu le-ar impune sarcini şi greutăţi, dar le-ar da şi hrana necesară, aşa că ele n-ar mai avea nici o grijă să mai lucreze şi să câştige. Ele se hotărăsc deci să ia cu forţa pe Iisus, să-L ducă la Ierusalim şi să-L instaleze acolo Împărat.
Această pornire nechibzuită ar fi grăbit catastrofa, moartea lui Iisus, căci inamicii Lui L-ar fi declarat revoluţionar, solidar cu gloatele şi cap al acestora, şi întreg planul dumnezeiesc ar fi fost zădărnicit. Jertfirea Lui însă nu putea să atârne de pornirea gloatelor şi de dorinţa inamicilor Săi, ci de la voinţa Sa proprie, identică cu a lui Dumnezeu-Tatăl. El merge la moarte de bunăvoie, şi merge atunci când voieşte El, când găseşte El, că „a sosit ceasul“. Adevărat, tot gloatele ignorante şi josnice îl vor conduce în triumf la Ierusalim şi-I vor provoca răstignirea strigând: să se răstignească, dar nu acum, ci peste un an. De aceea Mântuitorul Se retrage în singurătate, trimiţând pe Învăţăcei să treacă lacul cu corabia şi lăsând mulţimea să se împrăştie.
Pe când furtuna era mai cumplită şi corabia mai primejduită în mijlocul mării, Iisus Se arată umblând pe apă, ca pe uscat şi, la glasul Lui, se linişteşte şi vântul şi marea, şi, la voinţa Lui, dispare distanţa de 6-7 km ce era între corabie şi între ţărmuri. Lui I se supune timpul, căci cel puţin 1 1/2 oră era trebuinţă pentru călătoria de la mijlocul mării până la mal.
Iisus învăţase în teorie că Lui Îi stau la dispoziţie puterile cereşti (Ioan 1, 51), legile naturii, pe care El le stabilise, ca Dumnezeu, şi că prin urmare, El este mai presus de timp şi de spaţiu. Şi teoria o confirmă, o învederează, arătând prin faptă concretă, văzută de lume că: El nu este supus legilor naturii, nu se cufundă în apă, deasupra căreia El umblă, ca pe uscat; că El n-are nevoie nici de timp nici de spaţiu, fiind Domnul lor, dispunând de ele după buna Sa plăcere.
4. Dar atunci, când El se descoperă Învăţăceilor Săi încurajându-i, Petru sare în mare plin de încredere, că, la porunca şi cu ajutorul Mântuitorului, va înfrunta biruitor valurile mării (vs. 19). Şi, câtă vreme încrederea îl conduce, Petru merge cu succes, trecând peste valuri. Dar în momentul în care, văzând valurile mari că vin asupra lui, se înspăimântă şi-şi pierde încrederea, el şi începe a se cufunda. Cufundarea şi primejdia înecării este numai urmarea neîncrederii în puterile sale şi în ajutorul dumnezeiesc nevăzut. Această neîncredere o şi mustră Iisus: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“.
Episodul cu Petru este o învăţătură pentru Apostoli. Cariera lor apostolică are să fie o continuă luptă cu valurile înfuriate ale marii ignoranţe şi a răutăţii. Aceia care vor avea încredere în forţele lor şi în ajutorul dumnezeiesc, vor rămânea stânci neclintite de valurile mării; marea se va linişti şi ei vor umbla peste ea: vor cuceri lumea contrară lor, o vor aduce la picioarele lui Iisus Hristos, ca să primească numele Lui. Aceia însă, care îşi vor pierde încrederea, vor dispărea între valuri, fără să lase vreo urmă după sine.
Învăţătura nu este dată numai Apostolilor de pe vremea Mântuitorului, ci tuturor urmaşilor Lui, tuturor preoţilor. Şi preoţii au să lupte din greu cu valurile ignoranţei, ale răutăţii şi ale perversităţii; şi ei sunt supuşi adeseori la grele încercări.
Dacă un preot, la greutăţile ce întâmpină, se descurajează, nu se încrede în destoinicia sa şi în ajutorul dumnezeiesc, că va izbuti să lumineze pe cei ignoranţi şi să îndrepteze pe cei căzuţi – acel preot n-are să facă vreo ispravă; el se pierde, se îneacă în valurile lumii, rămânând învins, în loc să fie învingător, după cum îi este menirea. Acel preot nu alungă întunericul intelectual şi moral, ci e copleşit de întuneric. Şi deci: cum Iisus adeseori se retrăgea în singurătate şi se ruga Tatălui, şi prin rugăciune dobândea o nouă forţă şi nouă încredere în Sine: aşa preotul, fără preget şi cu deosebire în faţa momentelor grele, să se retragă în liniştea Sfântului Altar şi să se roage cu osârdie, ca Dumnezeu să-i inspire putere şi încredere, spre a putea învinge greutăţile ce îi stau înainte. Şi, cu cât vede că greutăţile sunt mai mari şi mai anevoie de înlăturat, cu atât să-şi încordeze puterile mai mult, cu atât să pună mai multă energie şi stăruinţă, însoţită de încrederea în ajutorul Celui de sus. Mai curând ori mai târziu, biruinţa va fi a lui. Şi cu cât vor fi mai mari greutăţile înlăturate, cu atât şi meritul lui va fi mai mare.
Dar învăţătura nu se referă numai la preot, ci la fiecare om. Fiecare om, pe terenul moral are să lupte cu „marea vieţii, înălţată de viforul ispitelor“. Dacă omul are încredere că poate învinge acest vifor, că se poate stăpâni, el luptă contra poftelor şi a pasiunilor şi le învinge; devine şi rămâne om virtuos. Dacă însă n-are încredere, ci se lasă în voia valurilor, se lasă desfrâului, devine vicios, spre ruina sa morală şi materială.
Învăţătura din episodul de mai sus are însă o extensiune mult mai mare: ea se referă la orice întreprindere omenească. Cel ce n-are încredere în sine, când începe o lucrare, adică nu crede el însuşi că o va termina, acela să fie sigur că nici nu o va isprăvi. Încrederea în puterile proprii este o forţă, cu care nimic nu se poate asemăna, şi care cu nimic nu se poate înlocui. Cea mai vitează armată, condusă de cel mai abil general, dacă şi-a pierdut încrederea în sine, nădejdea că va birui, s-a demoralizat, – se poate considera ca şi învinsă, pierdută.

[patinina34]

[SIZE=3]26[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a X-a după Rusalii şi[/SIZE]
[SIZE=5]a IV-a din Postul Sfintelor Paşti[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 17, 14-21)[/SIZE]

14. Şi mergând ei spre popor, s-a apropiat de dânsul un om îngenunchind înaintea lui. 15. Şi zicând: Doamne fie-ţi milă de fiul meu, că lunatec este, şi rău pătimeşte, că de multe ori cade în foc, şi de multe ori în apă. 16. Şi l-am adus la Învăţăceii tăi, şi nu au putut să-l tămăduiască. 17. Iară Iisus răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi, aduceţi-l aici la mine. 18. Şi l-a certat pe el Iisus, şi a ieşit dintr-însul dracul, şi s-a tămăduit pruncul din acel ceas. 19. Atunci apropiindu-se Învăţăceii către Iisus de o parte au zis: De ce noi n-am putut să-l scoatem din el. 20. Iară Iisus a zis lor: pentru necredinţa voastră, că adevăr grăiesc vouă: de veţi avea credinţă ca grăuntele de muştar, veţi zice muntelui acestuia, treci de aici acolo, şi va trece şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. 21. Dar acest neam de demoni nu iese, decât numai cu rugăciune şi cu post.


Încrederea în darul dumnezeiesc primit

Când Mântuitorul a trimis pe Apostoli (Matei 10, 1-16) să se exercite în a-L suplini, a face ceea ce El face, le-a dat putere să facă şi minuni: „să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa“. Apostolii însă, în simplitatea lor, nu-l înţeleseră. Ei îşi închipuiseră că Iisus a vorbit şi cu această ocazie în metafore, neînţelese de ei. De aceea lor nici nu le trecuse prin minte că Hristos le-ar fi dat în adevăr puterea de care El le-a vorbit; ei se credeau tot aşa de neajutoraţi şi de neputincioşi ca mai înainte, şi, deci nici nu încercară măcar să vadă, dacă pot ori nu. Ba, vedem mai târziu că cei 70 de ucenici, primind şi ei, ca şi Apostolii, împuternicirea de a face minuni, dar ca şi Apostolii, nici nu se gândiră că o şi au, rămân uimiţi când văd că dinaintea lor dispar bolile, că şi dracii li se pleacă, fără ca ei, ucenicii, să intervină direct (Luca 10, 17).
Cum se vede însă, în public se zvonise că Iisus a dat Apostolilor putere de-a vindeca, căci un om veni la ei şi-i rugă să vindece pe un copil al său lunatic. Apostolii însă, care nici nu se gândeau la puterea ce li se dăduse, declară că ei nu pot. Atunci omul merge înaintea lui Iisus, şi, îngenunchind, se scuză, spunându-I, că el a dorit să nu-L supere şi, deci, a rugat pe Învăţăceii Lui, dar ei nu l-au putut ajuta. De aceea aleargă acum la Dânsul şi-L roagă să vindece pe fiul său.
Văzând că Apostolii săi nu sunt capabili nici măcar să se folosească de puterea ce El le-a dat, şi că, prin urmare, proba, experienţa făcută, Îi dovedeşte că n-are să se sprijine într-înşii cât de puţin, Iisus se amărăşte, şi, în durerea Sa, exclamă: „O, neam necredincios şi îndărătnic...“.
Necredincioşi erau Apostolii şi îndărătnici, adevăraţii reprezentanţi ai Evreilor, care, în proorociri, sunt prea adeseori calificaţi cu aceste epitete.
Cum Domnul Dumnezeu, în Testamentul vechi, a trebuit să aibă o nemărginită îndelungă-răbdare cu evreii, tot aşa şi Iisus Hristos Dumnezeu cu reprezentanţii evreilor. Dar Iisus se întreabă: „până când?” (vs. 19).
La întrebarea naivă a Apostolilor, de ce ei n-au putut vindeca pe lunatic, Iisus răspunde: fiindcă sunteţi nişte becisnici, n-aveţi încredere în voi şi în puterea ce v-am dat. Şi, câtă vreme voi înşivă nu veţi crede că puteţi face vreo treabă, nici nu o veţi face. Din contră, de veţi avea cât de puţină încredere în voi, numai cât e un grăunte de muştar, nimic nu vă va fi cu neputinţă (Marcu 11, 23). Cu alte cuvinte: orice veţi întreprinde, dacă veţi avea încredere nestrămutată că puteţi face şi veţi stărui fără preget, o veţi scoate la cale. Este aceeaşi învăţătură, cu aceleaşi consecinţe, pe care am văzut-o în Evanghelia precedentă, învăţătură, prin care Iisus voieşte să ridice moralul Apostolilor şi a urmaşilor lor, inspirându-le încredere: să facă eroi din fricoşi, lei din iepuri – cum a şi făcut.
„Acest neam“, adaugă Iisus, „nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post“. Cum se vede, la bolile de natura somnambulismului, la bolile aşa numite sufleteşti, Mântuitorul recomandă dietă, pentru temperarea sângelui şi rugăciune, pentru liniştirea sufletească; cu alte cuvinte: linişte fizică şi psihică.
Şi preotului i se dă dar dumnezeiesc de a face minuni. Dar, dacă voieşte ca să-şi facă minuni vădite – afară de cele sacramentale – preotul trebuie, mai presus de toate, să fie conştient de darul ce i s-a dat, de puterea ce i s-a încredinţat. Prin rugăciune şi prin post, adică prin implorarea ajutorului dumnezeiesc şi prin înfrânare şi trezie, Preotul poate, cu adevărat, face minuni. El, şi dacă nu va face momentan minuni, cum au făcut Sfinţii Părinţi (ex. Sfântul Vasile cel Mare), poate schimba faţa parohiei, care i s-a încredinţat, făcând pe oameni să părăsească obiceiurile rele: certurile, procesele, nedreptăţile, furtişagurile, imoralitatea de tot soiul, beţia şi alte vicii şi să se împodobească cu viaţa paşnică, frăţească, cu temperanţa şi cu alte virtuţi aducătoare de fericire. Aceasta o poate face preotul numai dacă el însuşi, conştient de puterea darului său, pe lângă învăţătura evanghelică în predici şi în poveţe particulare, va fi între credincioşi model de conduită în vorbe şi în fapte. În vorbe: preotul să fie veşnic cumpătat şi măsurat, demn. Glumele şi cuvintele cu înţelesuri îndoielnice, vorbele de măscară, care unui laic, în împrejurări date, pot să i se ierte, considerându-se ca vorbe de spirit: din gura preotului sunt blasfemii, negaţiunea darului preoţesc. Buzele preotului e un sacrilegiu să fie pângărite de vorbe triviale, cu atât mai vârtos de înjurături şi vorbe de ruşine. Ele au să fie rostul înţelepciunii, al blândeţii şi al cuviinţei. El, preotul, să nu uite nicicând că este Părinte educator între fiii săi minori. Faptele lui trebuie să fie modele de imitat, tot atâtea lumini, care să lumineze şi să atragă pe credincioşi spre imitare.
Ce s-a zis în alt loc despre viitorii preoţi, se repetă: seminaristul, dacă doreşte să fie adevărat preot, stimat şi iubit, trebuie cu multă sârguinţă să se exercite în seminar prin vorbe şi prin fapte a fi preot, să-şi formeze deprinderi bune de mare valoare.

[patinina34]

[SIZE=3]27[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 18, 23-35)[/SIZE]

23. Drept aceea asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale. 24. Şi începând el a se socoti, i-au adus lui un datornic cu zece mii de talanţi. 25. Şi neavând el să dea, a poruncit stăpânul lui să-l vândă pe el, şi pe femeia lui şi pe prunci, şi toate câte avea, şi să plătească. 26. Deci căzând sluga se închina lui, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi toate-ţi voi plăti. 27. Şi milostivindu-se stăpânul slugii aceleia, l-a slobozit pe el, şi i-a iertat lui datoria. 28. Iar ieşind sluga a aflat pe unul din cei împreună cu sine slujitori, care era lui dator cu o sută de dinari, şi prinzându-l pe el îl sugrumă, zicând: plăteşte-mi ce-mi eşti dator. 29. Deci căzând cel împreună cu el slugă la picioarele lui, ruga pe dânsul, zicând; mai îngăduieşte-mă, şi toate voi plăti ţie. 30. Dar el nu a vrut, ci ducându-se, l-a băgat în temniţă până va plăti datoria. 31. Iar văzând cei împreună cu el slugi, cele ce s-au făcut, s-au întristat foarte şi venind au spus stăpânului său toate cele ce se făcuse. 32. Atunci chemând pe el stăpânul său, a zis lui: slugă vicleană, toată datoria aceea am iertat ţie, pentru că m-ai rugat. 33. Au nu se cădea şi ţie să-ţi fie milă de cel împreună cu tine slugă, precum şi mie mi-a fost milă de tine. 34. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe el muncitorilor, până va plăti toată datoria lui. 35. Aşa şi Tatăl meu cel ceresc va face vouă de nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre greşelile lor.

Iertarea

1. Talantul este originar o măsură de greutate, corespunzând la aproape 50 kg. Mai târziu a ajuns să fie măsură de valoare, reprezentând, ca talant de argint, cam 900 coroane, iar, ca talant de aur, cam 15.000 coroane. Când Mântuitorul vorbeşte, deci, de 10.000 de talanţi, înţelege o sumă enormă: dacă se înţelege talanţi de argint, cam 9.000.000, iar dacă se înţeleg talanţi de aur, cam 150.000.000 coroane.
Dinarul era moneda obişnuită, cum e la noi coroana, a cărei valoare aproximativă o reprezintă.
Legea constituţională a israieliţilor dădea drept creditorului, nu numai asupra averii, dar şi asupra persoanei şi a familiei datornicului. Creditorul putea lua ca sclavi pe datornic şi pe familia acestuia şi îi putea vinde (IV Regi 4, 1; Neemia 5, 5-8; Isaia 50, 1).
2. Ca să trăiască liniştit şi în pace, omul are trebuinţă să fie în relaţii bune, în armonie cu ceilalţi oameni. Dar, în rătăcirile sale, omul, vrând-nevrând, greşeşte, supără pe alţii, şi, prin aceasta, stricând armonia dintre el şi cel supărat, îşi face imposibilă viaţa tihnită. Ca să-şi redobândească liniştea, omul are trebuinţă de restabilirea armoniei alterate. Această restabilire se poate face numai prin împăcare, prin neconsiderarea, iertarea greşelii.
Cum fiecărui om i se întâmplă să greşească altuia, şi altul să-i greşească lui, fiecare om, pentru binele său, trebuie să fie iertat şi trebuie să ierte.
Pentru liniştea sufletească a omului aceeaşi importanţă are a fi iertat de alţii ca şi a ierta pe alţii. Ambele stau în strânsă legătură: una fără cealaltă nu poate da liniştea dorită, echilibrul putându-se susţine numai punând greutăţi egale în ambele cumpene. Şi cum fiecare om, în general, greşeşte el altora neasemănat mai mult decât îi greşeşte lui un altul – aşa are trebuinţă să primească de la alţii neasemănat mai multă iertare, decât să dea el altuia.
Dacă considerăm acum că omul nu greşeşte numai semenilor săi, ci şi lui Dumnezeu şi că, tot ce greşeşte el altora, ba tot ce greşeşte şi împotriva sa e considerat ca greşeală făcută lui Dumnezeu, ca păcat: toate aceste greşeli şi păcate, adunate, sunt enorm de multe, şi, de toate aceste greşeli şi păcate, el are trebuinţă să fie iertat, să fie iertat de oameni şi să fie iertat de Dumnezeu.
În zadar ar dobândi el iertarea tuturor greşelilor şi chiar a păcatelor sale, că el linişte sufletească, viaţă tihnită tot nu poate avea, dacă nu iartă şi el celor ce i-au greşit lui. Echilibrul în liniştea sufletului său îl poate avea numai punând iertarea desăvârşită în ambele cumpene: deoparte iertând el pe alţii, de alta iertat fiind el de alţii. După parabolă, proporţia, între ceea ce trebuie să ierte el faţă cu ceea ce trebuie să i se ierte, este ca extrem de mic către uriaş de mare. Dar importanţa acestei iertări trece peste sfera vieţii pământene.
Dumnezeu, ca Părinte al tuturor, aşteaptă de la noi să avem milă de fiii Săi, fraţii noştri, cum şi El are milă de noi: să-i ajutăm ca să fie fericiţi, să le înlesnim liniştea sufletească. El de la noi cere să facem aşa de puţin pentru fiii Săi, să le iertăm aşa de puţin, ca, în schimb, El să ne poată da, să ne poată ierta enorm de mult. El ne dă nouă de milioane de ori mai mult, decât aşteaptă să dăm noi semenilor noştri. El cere de la noi ca să ne asemănăm Lui, să fim generoşi, dar numai a milioana parte de cum este El generos faţă de noi!
Şi, când ne gândim cât de mult pune El în perspectivă să ne dea pentru un bagatel, pe care noi trebuie să-l dăm semenilor noştri: tot numai şi numai spre binele nostru – ar fi absurd numai să se gândească cineva, că, dacă noi nu vom da nici extrem de puţinul şi de micul dar să ne putem aştepta la enorm de marele dar dumnezeiesc. Şi aici este un do ut des: do 1ut des milioane!
Iertarea din partea noastră (1) nu este un dar, care priveşte numai pe aproapele, numai cumpăna liniştei lui sufleteşti, ci este un dar, care jumătate este în beneficiul nostru, este greutatea pe care o punem în cumpăna liniştei noastre sufleteşti. Ei bine, dacă pentru noi nu voim să punem nimic în cumpănă, cum se va putea restabili echilibrul? Aceea ce punem noi înşine în cumpăna liniştei noastre sufleteşti este râma (1), cu care voim să prindem uriaşul peşte (milioane), iertarea dumnezeiască. Cu undiţa goală nu se prinde peştele. Şi, precum un nebun ar fi acela, care ar încerca să prindă peşte cu undiţa goală – tot aşa nebun este acela, care aşteaptă să-i ierte Dumnezeu noianul păcatelor, fără ca el să fi iertat neînsemnatele şi puţinele greşeli ale fratelui său.
3. Întreagă viaţa socială e bazată pe iertări, pe concesiuni reciproce. Dacă oamenii nu şi-ar face unii altora concesiuni, ar fi veşnic încăieraţi, neîntrerupt în ceartă, în procese, ar fi un fel de bellum omnium contra omnes. Cu cât o societate este mai cultă, cu atât membrii ei sunt mai îngăduitori unii cu alţii, cu atât se iartă mai mult unii pe alţii. Şi cu cât în o societate membrii ei se iartă mai mult, cu atât ei sunt mai liniştiţi, mai fericiţi. Peste tot însă, în orice societate, cel ce se arată îngăduitor, tolerant, iertător faţă cu greşelile şi cu scăderile altora, este privit ca om nobil, generos, şi societatea, la rândul ei, îi trece şi ea mai uşor cu vederea scăderile şi greşelile.
În societate însă preotul întru toate are să fie un educator prin conduita sa, un model pentru promovarea fericirii între oameni. Una din calităţile care înalţă pe preot mai mult în ochii publicului şi îndeamnă pe alţii să-l privească cu stimă şi cu respect şi să-l imite, este fără îndoială iertarea celor ce-i greşesc şi tratarea lor cu blândeţe. Dar este de la sine înţeles, că şi această iertare trebuie să-şi aibă marginile sale: să nu treacă peste limitele demnităţii lui, ca nu cumva iertarea prea îndelungată, şi, în anumite cazuri grave, necondiţionat nepermise, să i se interpreteze rău, să se ia drept laşitate ori slăbiciune, şi, în cele din urmă, el, preotul prea iertător, să devină ridicol şi imposibil.
Ca în toate şi în practicarea acestei virtuţi să nu se uite măsura cumpătului, dar mai ales demnitatea misiunii.
Ca toate virtuţile şi aceasta pretinde exerciţiu. Exerciţiul preotul trebuie să şi-l fi făcut de mic, practicarea iertării să i se fi prefăcut în a doua natură. Seminarul este locul şi cuprinde şi timpul, în care, cei ce n-au făcut încă acest exerciţiu, să-l facă cu îndoită ardoare, iar cei ce l-au practicat şi mai înainte, să continue, spre a ajunge la desăvârşire.

[patinina34]

[SIZE=3]28[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 19, 16-26)[/SIZE]

16. Şi iată unul apropiindu-se a zis Lui: învăţătorule bune, ce voi face, ca să am viaţa de veci. 17. Iar El a zis lui: ce-mi zici bun; nimeni nu este bun, numai unul Dumnezeu, iar de vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. 18. Zis-a lui: care? Iar Iisus a zis: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb. 19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. 20. Zis-a lui tânărul: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele, ce-mi mai lipseşte încă? 21. Zis-a Iisus lui, vinde averea ta, şi o dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi vino după mine. 22. Iar tânărul auzind cuvântul s-a dus întristat, că avea avuţie multă. 23. Iar Iisus a zis învăţăceilor săi: adevăr zic vouă, că anevoie va intra bogatul întru împărăţia cerurilor. 24. Şi iarăşi zic vouă, că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât bogatul să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. 25. Iar învăţăceii auzind se mirau foarte, zicând, cine dar se va putea mântui? 26. Iar Iisus căutând a zis lor, la oameni aceasta este cu neputinţă, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Primejdia bogăţiilor

1. După cum vedem cu deosebire din Matei (6, 15. 16 ş.a.), fariseii căutau toate chipurile să facă reclamă spre a deveni populari, ca apoi să poată exploata mai cu înlesnire poporul. Bogatul, de care ni se vorbeşte în această Evanghelie se vede că este unul din farisei. Evanghelistul Luca (18, 18) îl numeşte boier. El vine cu planul să obţină de la Mântuitorul un certificat de înaltă vrednicie morală, pe care apoi să-l exploateze faţă de poporul de rând. Apropiindu-se, deci, de Iisus, bogatul încearcă a se insinua, adresându-I-se în termeni linguşitori (vs. 16) „Învăţătorule bune“. El crede că prin o linguşire bine ticluită, va izbuti să-L momească pe Iisus ca să-i întoarcă linguşirea prin vreun cuvânt de laudă, pe care el să-l întrebuinţeze ca adevărat certificat. Când colo, Mântuitorul, Care ştie cu cine are de a face, constată simplu că, dacă epitetul „bun“ I-l adresează e ca un compliment, ca o linguşire, nu se prinde. Dacă însă este luat în serios, prin acest epitet I se recunoaşte Dumnezeirea, căci epitetul „bun“ se cuvine numai lui Dumnezeu.
După insinuare, bogatul, sigur de răspunsul favorabil al lui Iisus, întreabă: ce bine să facă spre a dobândi viaţa de veci. Iar, la răspunsul scurt şi cuprinzător al Domnului (vs. 18), să ţină poruncile, el, anume ca să atragă asupră-şi atenţia publicului, întreabă „care?“ şi apoi puţin îi pasă dacă minte când se laudă cu îngâmfare: „Toate acestea le-am împlinit...“. Această afirmaţie, crede el, îl ridică mult în ochii poporului şi în ochii lui Iisus. Dar, spre a stoarce de la Iisus un cuvânt de laudă, cu încrederea proprie oamenilor bogaţi, obişnuiţi să primească complimente şi linguşiri, el întreabă pe Iisus: „ce încă îmi mai lipseşte?“. El îşi închipuia că Mântuitorul va fi nevoit să-i răspundă că nu-i mai lipseşte nimic, că e un ideal de om virtuos; iar acest răspuns să-l înalţe şi mai mult în ochii mulţimii ignorante, pe care apoi, cu atât mai uşor, să o poată duce de nas, după plac.
Întrebarea vicleană dar nesăbuită, Iisus o foloseşte spre a-l demasca. El, fariseul, susţinuse, între altele, că în toată viaţa sa a iubit pe aproapele său ca pe sine însuşi (vs. 19). Şi, ca să-i probeze contrariul, Iisus îi zice: Ţi se dă ocazie să probezi prin faptă că ai împlinit măcar una din porunci, că ai iubit şi că iubeşti pe aproapele, ca pe tine însuţi. Proba e: „vinde-ţi avuţiile şi le dă săracilor“ şi apoi practică iubirea servindu-i, cum fac Eu.
La această nenorocită întorsătură nu se aştepta tânărul fariseu, care avea mari bogăţii, strânse nu din iubirea, ci din spolierea aproapelui. Din limbut şi îngâmfat ce era, el, ca prin farmec, se schimbă, devine tăcut, umilit, ruşinat, se simte dat de gol, şi, fără să mai stea de vorbă, pleacă pe unde a venit.
2. O lecţie binemeritată la adresa făţarnicilor Farisei, care toate le speculau spre a se îmbogăţi şi a trăi pe nemuncite din sudoarea celor naivi!
Dar această lecţie, dată în special fariseilor, Mântuitorul o întrebuinţează ca învăţătură generală pentru toată lumea. El Îşi dezvoltase teoriile în privinţa bogăţiilor la Matei (6, 19-21). Teoriile acelea aici le exemplifică, punându-ne în vedere pe un rob al materialismului, care, îndumnezeind bogăţia, tinde, în cele din urmă, la îndumnezeirea sa proprie.
Bogatul îşi câştigase bogăţiile, numai el ştia cum, şi acum, bazat pe aceste bogăţii, căuta prin înşelăciune să-şi satisfacă ambiţia deşartă, făcând ca lumea să-l admire, să i se prosterne, pe motivul că el ar fi, moraliceşte, fără de prihană, un ideal de corectitudine, un sfânt.
Aşa este, din fire, cel stăpânit de pofta bogăţiilor şi a măririi deşarte: întâi nu cruţă nici un mijloc, nu se dă în lături din faţa nici unei fărădelegi, a nici unei crime, numai bani să câştige, avuţii să strângă; apoi, cu avuţiile aşa agonisite, dă goană după idolul deşertăciunii lumeşti. În umbră cursurile lui, calea îi rămâne presărată cu crime, cu nenorocirile celor spoliaţi, înşelaţi şi înjosiţi – până i se înfundă: se demască, ca şi fariseul din Evanghelie şi îşi ia răsplata. Răsplata cea mai straşnică îl aşteaptă însă după moarte; ea este straşnică, fiindcă este după merit: înaintea lui Dumnezeu nu se pot ascunde faptele rele, cum se pot ascunde înaintea oamenilor.
3. Pe un astfel de bogat îl aduce Mântuitorul ca model spre a îndemna pe ai Săi să se ferească de a se înjuga la carul fatal al lui Mamona. Un astfel de om, preocupat de bogăţiile lui, nu se gândeşte la Dumnezeu, la bine. Pentru el binele, Dumnezeu, altruismul, sunt nişte fantasmagorii, bune de a speria cu ele pe cei fricoşi şi de a prinde pe cei naivi. De aceea zice Hristos (vs. 23) că un astfel de bogat „cu anevoie va intra întru împărăţia cerurilor“ – cu anevoie va fi om bun, virtuos, ba (vs. 24) e absolut imposibil, fiindcă nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi rău şi bun, nu poate sluji lui Mamona şi în acelaşi timp şi lui Dumnezeu (Matei 6, 25).
Robul materialismului, îndumnezeitorul avuţiei, nu se poate apropia de Dumnezeu!
Învăţăceii nu-L înţeleg pe Iisus. Ei se îngrozesc şi-L întreabă: „Dar cine poate să se mântuiască?“ (vs. 25).
Văzând Mântuitorul că nici o chestiune atât de simplă şi atât de uşoară nu o înţeleg, spre a curma discuţia, le răspunde: „ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu“ – cu alte cuvinte: ce nu înţelegeţi acum, cu mintea voastră de oameni mărginiţi, va da Dumnezeu de veţi înţelege mai târziu, adică atunci când veţi fi insuflaţi de Duhul Sfânt, după Înălţarea Mea.
Nici în această Evanghelie, ca peste tot nicăieri în învăţăturile Sale, Mântuitorul nu combate bogăţiile. El combate numai abuzul de bogăţii, alipirea prea mare de ele, considerarea lor ca scopul vieţii noastre, ori apoi ca mijloace spre a duce cu ele o viaţă nevrednică.
După spiritul învăţăturilor lui Iisus, suntem datori să ne câştigăm avuţii prin muncă cinstită (I Tesaloniceni 4, 11; II Tesaloniceni 3, 7-12) şi cele câştigate, ori moştenite, să nu le risipim, ci să le îngrijim şi să le folosim spre binele nostru şi al aproapelui. Când avem bogăţii să fim ca şi cum nu le-am avea, adică să nu ne fie inima legată de ele, ci, oricând, să putem renunţa la bogăţii pentru scopuri mai înalte, fie naţionale, fie bisericeşti.
Mai ales preotul, în ce priveşte bogăţiile materiale, trebuie să premeargă cu exemplul bun, atât cu privire la câştigarea, cât şi cu privire la întrebuinţarea şi păstrarea lor.
După preot trebuie să se orienteze enoriaşii lui. De aceea în gospodăria sa, preotul trebuie să fie pildă vie. El, ca om cult trebuie să fie la curent cu dezvoltarea raţională a cultivării pământului, vitelor de rasă bună, apiculturii, grădinăritului şi a tuturor izvoarelor de câştig prin muncă cinstită; să îndemne pe agricultori la asociaţie pentru procurarea uneltelor celor mai bune în agricultură, a seminţelor celor mai rodnice după natura pământului, de care ei dispun. Exemplul lui trebuie să-l urmeze agronomii în îngrijirea recoltei şi în păstrare, în utilizarea raţională a caselor de economii. Acolo, unde, în cele economice, preotul este la locul său, se sălăşluieşte bunăstarea, care alungă sărăcia şi viciul. seminaristul să nu uite, nici în acest ram, a face practică, exerciţiu.