Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

8
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Tomii[/SIZE]
II. Triumful credinţei (20, 24-29)

Întâmplarea ori dispoziţia dumnezeiască aduce cu sine ca Toma să nu fie între ceilalţi Apostoli atunci, când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat în mijlocul lor.
Toma, după datele ce le avem despre dânsul, era de fire melancolică, fire, care văzându-şi sfărâmate iluziile, cade în îndoială, în necredinţă chiar. El, care, ca şi ceilalţi Apostoli, îşi pusese toată nădejdea în Iisus Hristos, văzându-se înşelat în nădejdea sa, văzând pe Iisus răstignit, mort, îngropat, deodată cu iluziile, pierde orice credinţă, devine necredincios: el este necredinciosul între Apostoli.
După retragerea lui Iisus, când, nu impoartă, Apostolii îl întâlnesc pe Toma şi-i raportează despre cele întâmplate.
Toma, necredinciosul, scepticul posomorât, nu admite posibilitatea, realitatea întâmplării, despre care i se raportează.
A fost fantoma Lui, vi s-a părut numai că L-aţi văzut, fiindcă v-aţi preocupat de El, v-a stat gândul tot la El.
În zadar îi spun ei că L-au pipăit cu mâinile, şi, prin aceasta, s-au convins ce era El, în carne şi în oase, ba că a mâncat înaintea lor (Luca 24, 42): el ţine una şi bună: nu cred! „Până nu voi pune mâna mea în coasta Lui şi degetul meu în rănile cuielor Lui, nu voi crede“.
La opt zile după Înviere şi după prima arătare, aflându-se Apostolii în aceeaşi casă cu uşile încuiate, dar acum împreună cu Toma, iarăşi se arată Iisus ca şi întâi, şi, după salutarea sa obişnuită, se adresează lui Toma: „Adu-ţi degetul tău...“.
Ştia Toma, ştiau şi ceilalţi Apostoli, că nici unul dintre dânşii nu s-a întâlnit cu Iisus în timpul celor opt zile trecute, ca să-I fi putut spune ce părere a emis Toma. Şi, firesc a fost ca, faptul, că Iisus Hristos ştia ce s-a petrecut între Apostoli, să-i uimească pe aceştia, să uimească însă mai mult pe Toma, care, pipăind rănile cuielor şi coasta străpunsă de suliţă, repede se convinge despre adevăr, şi adevărului acestuia îi dă expresie prin cuvintele: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“.
Tot ce se poate zice despre Domnul nostru Iisus Hristos cuprinde Toma în mărturisirea sa: Domn, în înţelesul Testamentului Vechi al cuvântului evreiesc Iahveh sau Iehova = Domnul, ca Dumnezeu particular, întrucât poartă specială grijă de poporul Său, întrucât este Dumnezeul naţional al lui Israil, – şi Dumnezeu, în înţeles de Dumnezeu universal al Testamentului vechi, numit Dumnezeu (Elohim). Ce a fost Domnul-Dumnezeu (Iahveh-Elohim) în Testamentul vechi pentru Israil, aceea este Hristos-Dumnezeu pentru Toma şi de la Toma pentru întreaga creştinătatea.
Domnul nostru Iisus Hristos, admite epitetul, pe care Toma I l-a dat, drept conform cu realitatea: Domn şi Dumnezeu, adăugând: „Dacă m-ai văzut, Tomo, ai crezut: fericiţi care n-au văzut şi au crezut!“ – Este o uşoară mustrare la adresa lui Toma, mai mult însă o admoniţiune şi învăţătură pentru lume.
Dacă Toma n-a crezut celor ce i s-au spus, nu trebuie să ne mire. Nici ceilalţi Apostoli nu voiau să creadă până nu L-au văzut pe Iisus; ba unii din ei şi văzându-L, se îndoiau în realitatea vederii; li se părea că Îi văd numai umbra, duhul Lui. Şi cum ceilalţi Apostoli au aşteptat dovezi materiale: să-L pipăie, să-L vadă că stă cu ei la masă şi mănâncă, deci să se convingă din propria intuiţie, tot asemenea şi Toma.
Şi, cu toate acestea, lui Toma în special, i se adresează o uşoară mustrare. El trebuia să creadă mărturiei colegilor săi. Necredinţa, ce a arătat-o în sinceritatea soţilor săi, merită mai multă mustrare decât necredinţa în posibilitatea învierii.
Mustrarea pentru necredinţa sau pentru neîncrederea în sinceritatea şi obiectivitatea mărturisirii martorilor oculari şi auriculari în special, e adresată lui Toma, şi prin Toma lumii întregi, ca un avertisment.
„Fericit, cel ce n-a văzut şi a crezut“. Lui Toma i s-a dat ocazia să fie primul, care să creadă numai pe temeiul auzului, nu şi al văzului, numai bazat pe raportul Apostolilor, nu şi pe propria sa intuiţie. El a scăpat însă această fericită ocazie, s-a lipsit de mulţumirea de a fi dat crezământ colegilor săi, s-a lipsit de fericirea de a fi crezut că Iisus a înviat. El a pierdut ocazia de a se prezenta şi de-a rămâne pe vecie ca model de credinţă, întemeiată pe mărturisirea altora.
Iată de ce Toma nu este cuprins între cei fericiţi pentru credinţa întemeiată pe mărturii. Această fericire este rezervată tuturor în viitor. Toţi vor trebui să creadă şi vor crede numai pe temeiul rapoartelor, a documentelor scrise de către martorii oculari, care au voit şi au putut să spună adevărul istoric. La viitor se referă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, rostite cu siguranţa Proorocilor din Testamentul Vechi, care spre a arăta siguranţa împlinirii celor proorocite, le considerau ca şi trecute, şi deci scriau întrebuinţând timpul trecut, la verb, în loc de viitor; scriau: a fost, s-a întâmplat în loc de va fi, se va întâmpla. De aceea Mântuitorul zise: „n-au văzut şi au crezut“, cu înţelesul: nu vor vedea şi vor crede. Cu alte cuvinte: de aici înainte lumea are să creadă, fără să vadă. Aceasta o zice El cu atâta siguranţă, încât o consideră ca şi trecută.
Pentru noi, aşadar, este avertismentul: să nu aşteptăm şi noi cum a aşteptat Toma, ca Mântuitorul Hristos să ni se arate în corpul în care s-a arătat Apostolul necredincios. Noi trebuie să credem pe baza rapoartelor, pe care ni le-au lăsat Apostolii, – întâi pe baza celor patru Evanghelii, apoi pe ale celorlalte scrieri apostoleşti.
Căci, dacă dăm crezământ rapoartelor profane despre evenimentele istorice peste tot, şi nu ne îndoim în veracitatea lor: cu cât mai mult trebuie să credem tot ce ne-au scris cei inspiraţi de Dumnezeu, ca să scrie numai adevărul, curatul adevăr!
Şi dacă, peste tot ca oamenii nesocotiţi sunt consideraţi acei mireni, care în glumă, din nepricepere, din răutate ori din mania de a se arăta oameni învăţaţi, vorbesc cu uşurinţă despre cele scrise în Sfintele Scripturi cu atât mai mult nevrednici de poziţia lor, sunt acei fără de minte preoţi, care, dintr-o tendinţă de maimuţărie de a se arăta oameni superiori, spirite libere, vorbesc şi ei fără respectul cuvenit de Sfânta Scriptură şi de conţinutul ei. Cine aude pe preot ori pe seminarist vorbind cu uşurinţă de cele cuprinse în Sfânta Scriptură, îl osândeşte şi îl dispreţuieşte în inima sa. Un astfel de preot şi seminarist, care bârfeşte împotriva cuprinsului Sfintei Scripturi, îşi pierde nimbul sacru sacerdotal, ce trebuie să-i constituie autoritatea. Pentru preot şi seminarist vorba nesocotită, rostită împotriva Sfintei Scripturi, este un păcat identic cu cel comis contra poruncii a treia din Decalog. Prin urmare cum preotul şi seminaristul se feresc a lua în deşert numele lui Dumnezeu, aşa trebuie să se ferească a lua în deşert Sfânta Scriptură, care vorbeşte despre Dumnezeu şi despre faptele Lui. Şi, cum dator este a propovădui pe Dumnezeu, tot asemenea dator este a susţine prestigiul şi autoritatea nealterată a Sfintei Scripturi, fără de care predica despre Dumnezeu n-are nici un temei.

[patinina34]

9
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Mironosiţelor[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)[/SIZE]

43. În vremea aceea a venit Iosif din Arimateea, sfetnic cinstit, care şi el aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu, şi îndrăznind a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Hristos. 44. Iar Pilat s-a mirat, cum a murit aşa curând. Şi chemând pe sutaş, l-a întrebat pe el, de a murit. 45. Şi înţelegând de la sutaş, a dăruit trupul lui Iosif. 46. Şi cumpărând giulgiu şi luându-l l-a înfăşurat cu giulgiu, şi l-a pus în mormânt, care era săpat în piatră şi a răsturnat o piatră pe uşa mormântului. 47. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iosif priveau unde Îl vor pune. 16, 1. Şi trecând sâmbăta, Maria Magdalena şi Maria lui Iacob şi Salomeea, au cumpărat miresme, ca să meargă să-L ungă pe el. 2. Şi foarte de dimineaţă într-una din sâmbete au venit la mormânt, fiind răsărit soarele. 3. Şi ziceau întru sine şi, cine va răsturna nouă piatra de pe uşa mormântului. 4. Şi căutând au văzut piatra răsturnată, că era mare foarte. 5. Şi intrând în mormânt, au văzut pe un tânăr şezând de-a dreapta, îmbrăcat în veşmântul alb, şi s-au spăimântat. 6. Iar el le-a zis lor: nu vă spăimântaţi, pe Iisus Nazarineanul căutaţi, cel răstignit, s-a sculat, nu este aici, iată locul unde l-a pus pe El. 7. Ci mergeţi, de spuneţi ucenicilor, şi lui Petru, că va merge mai înainte de voi în Galilea, acolo veţi vedea pe El, cum a zis vouă. 8. Şi ieşind au fugit de la mormânt, că le cuprinsese pe ele cutremur şi frică, şi nimic nimănui nu au spus, că se temeau.

Înmormântarea şi Învierea lui Iisus

În Ierusalim pe acea vreme era un om bogat, Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului. Acesta, ca şi Nicodim, era unul dintre timizii şi tăinuiţii admiratori ai lui Iisus. Locul unde s-a răstignit Iisus se vede că era o grădină a lui Iosif. În această grădină el îşi instalase o criptă, scobită în piatră, a cărei uşă se închidea cu o mare lespede de piatră. Cripta aceasta o destinase el pentru sine, şi, poate, pentru familia sa.
El, probabil era în grădină, când s-a întâmplat moartea lui Iisus. Văzând pe Iisus mort, abandonat de toată lumea, deşi ştia bine că atrage asupra sa ura colegilor săi sinedrişti, se hotărăşte repede să se declare pe faţă şi fără rezervă aderent al lui Iisus, făcându-şi trista onoare de-a înmormânta el pe marele său Învăţător. Şi, ca omagiu al admiraţiei şi al durerii sale pentru cel adormit şi totodată ca protest contra nelegiuirii colegilor săi, el îi afieroseşte cripta sa, care era aşa de aproape de cruce.
El, sfidând orice neajunsuri din partea colegilor săi (vs. 43) „îndrăznind“ a alergat la Pilat şi a cerut să-i dăruiască trupul lui Iisus, spre a-l înmormânta. Pilat, constând în mod oficial moartea reală a lui Iisus, încuviinţează cererea lui Iosif, care, împreună cu prietenul său Nicodim, cumpără grabnic cele trebuincioase pentru înmormântare, aleargă la Golgota, luă pe Iisus de pe cruce, Îl înfăşoară în giulgiuri curate şi Îl aşează în mormânt, în care depun şi diferite soiuri de aromate, apoi răstoarnă lespedea cea grea pe uşa criptei şi se duc.
Zdrobite de durere, femeile, care din Galileea urmaseră lui Iisus, stăteau la o parte în tăcere şi priveau unde Îl pun.
Când L-au aşezat pe Iisus în mormânt era aproape de ora 6 p.m. sau a 12-a din zi: momentul când se încheia ziua de Vineri şi, cu începutul Sâmbetei, începeau sărbătorile Paştilor.
2. Într-aceea, trecând sâmbăta, prima şi marea zi a Paştilor, care se încheia cu ora 6 seara; cu această oră deschizându-se prăvăliile (vs. 1) femeile, care priviseră unde L-au pus pe Iisus, au cumpărat miresme, şi în dimineaţa următoare (Duminica), în revărsatul zorilor, ele suie spre Golgota, ca să caute mormântul lui Iisus şi să-I aducă tributul lor de delicată admiraţie şi recunoştinţă, miruri cu care să-i ungă trupul.
În mersul lor grăbit îşi aduc aminte că mormântul e închis cu o piatră grea, pe care ele nu o pot ridica şi cu mirare, se întreabă ce să se facă, cum să-şi ajute: cine să le deschidă mormântul?
Vorbind aşa între ele ajung la mormânt şi, spre mirarea lor, văd piatra răsturnată de pe uşa mormântului. Ele (vs. 1) intrară în mormânt şi spaima le cuprinde. În mormânt, în loc să găsească trupul lui Iisus, văd un înger. Spaima lor creşte când aud pe înger spunându-le că Iisus S-a sculat din morţi, că ele au să-L vadă viu în Galileea. Până atunci însă ele să meargă şi să spună Apostolilor şi lui Petru, că Iisus a înviat.
Spaima şi tulburarea lor este aşa de mare că ele deocamdată nu înţeleg ce le spune îngerul şi nici nu pun la inimă cuvintele lui, ci ieşind din mormânt, aleargă spre casă, şi, de tulburate ce sunt şi de teamă, nu spun nimănui ce au văzut şi ce au auzit la mormântul adoratului lor Învăţător.
3. Şi aceste femei, numite de aici înainte mironosiţe, adică purtătoare de mir, auziseră în mai multe rânduri pe Mântuitorul spunând că fruntaşii iudeilor au să-L prindă, să-L judece, să-L omoare, iar El să învie a treia zi de la moartea Sa. Dar şi ele, ca şi Apostolii, şi ca şi ceilalţi învăţăcei, în naivitatea şi preocuparea lor îşi închipuiau că Iisus, ca de obicei le vorbeşte ceva profund, enigmatic, în alegorie, şi ele nu înţeleg şi nici nu se gândesc că ar putea înţelege dacă şi-ar da seama.
Lor nu le trecea prin gând că El le vorbeşte despre moartea şi mai ales despre învierea Sa reală, deşi Iisus ca o garanţie şi ca o dovadă palpabilă, că despre reala Sa moarte şi Înviere le vorbeşte, înviase morţi şi Se schimbase la faţă.
Autoritatea îngerului îmbrăcat în veşminte albe, semnele curăţeniei şi a sfinţeniei, lor nu le inspiră încredere, ci frică, nu le deschide mintea să înţeleagă şi să se bucure, ci le umple inima de spaimă, de cutremur şi de supărare.
Evanghelia de faţă ne arată două mari evenimente, realitatea morţii şi Învierii lui Iisus:
a). Realitatea morţii o constată însuşi sutaşul pus de pază la locul de supliciu. El fusese martor ocular al morţii şi când a constatat moartea întâmplată, a exclamat „cu adevărat omul acesta Fiul lui Dumnezeu era“ (vs. 39). Şi el, sutaşul, chemat de guvernator, îi raportează acestuia în mod oficial că Iisus cu adevărat a murit. Astfel, în mod oficial se constată din partea autorităţii statului roman, că Iisus a murit cu adevărat;
b). Realitatea Învierii lui Iisus, întâmplată a treia zi de la moartea şi îngroparea Sa, o constată în mod oficial îngerul, şi, după Matei (28, 11-15), o constată şi confirmă în mod oficial şi puterea statului roman, pusă anume să oprească Învierea Lui.
Astfel vedem că, spre a înlătura şi a face imposibilă pentru viitor orice îndoială serioasă în reala moarte şi în adevărata Înviere a Mântuitorului, Providenţa a îngrijit ca ambele aceste mari evenimente să fie constatate în mod oficial prin autoritatea universalei împărăţii romane, menite să treacă în universala Împărăţie a lui Iisus Hristos, Împărăţie a cărei început şi temelie se pune prin înseşi acele două mari evenimente.
Din manifestaţia lui Iosif şi a Mironosiţelor pentru noi rezultă următoarele:
a). având de model pe Iosif: faţă cu binefăcătorii noştri să ne arătăm recunoştinţa chiar şi dacă manifestarea noastră ar fi împreunată cu neplăceri şi cu primejdii; faţă cu Dumnezeu însă recunoştinţa noastră să o manifestăm prin fapte, mai ales, spre a atrage prin ea pe cei rătăciţi, şi a-i îndemna să ne imite;
b). având de model pe Mironosiţe, noi dis-de-dimineaţă sculându-ne să alergăm nu la Golgota, ci cu gândul la bunătatea şi milostivirea dumnezeiască şi să-i ducem în loc de mir, inima noastră înfrântă şi smerită însoţită de faptele noastre cele bune.
Ambele aceste îndemnuri sunt la locul întâi pentru preot, ale cărui fapte trebuie să fie tot atâtea exemple de imitat, tot atâtea îndemnuri pentru credincioşi.

[patinina34]

10
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Slăbănogului[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 5, 1-16)[/SIZE]

1. În vremea aceea s-a suit Iisus în Ierusalim. 2. Şi este în Ierusalim Lacul Oii, care se cheamă evreieşte Vitezda, având cinci foişoare. 3. Întru acelea zăcea mulţime multă de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. 4. Că îngerul Domnului în vremea sa se pogora în scăldătoare, şi tulbura apa, şi care intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ţinut. Deci era acolo un om, treizeci şi opt de ani având în boala sa. 6. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând, şi cunoscând, că iată multă vreme avea în boala sa, zis-a lui: vrei să fii sănătos. 7. Răspuns-a lui bolnavul: Doamne om n-am, că dacă se tulbură apa, să mă bage în scăldătoare, deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară. 8. Zis-a Iisus lui: scoală, ia patul tău şi umblă. 9. Şi îndată, s-a făcut sănătos omul, şi şi-a luat patul său, şi umbla, şi era într-aceea zi Sâmbătă. 10. Deci ziceau Evreii celui vindecat: Sâmbătă este, nu se cade ţie a-ţi lua patul. 11. Iar el a răspuns lor: Cel ce m-a făcut sănătos, acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. 12. Deci l-au întrebat: care este omul acela, ce a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. 13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, că Iisus ieşise din poporul, ce era în acel loc. 14. După aceea l-a aflat pe el Iisus în biserică şi a zis lui: iată că te făcuşi sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu fie ţie ceva mai rău. 15. Mers-a omul acela şi a vestit iudeilor, că Iisus este, care l-a făcut pe dânsul sănătos. 16. Şi pentru aceasta goneau Evreii pe Iisus, şi căutau să-l omoare pe el, căci făcea acestea sâmbăta.


Ingratitudinea iudeilor

1. Slăbănogul din această Evanghelie este un tip simbolic al evreilor. El faţă cu Mântuitorul reprezintă pe iudei şi ţinuta lor morală ingrată, duşmănoasă.
În firea evreilor era dorinţa de a vedea semne şi minuni. Semnele şi minunile pentru ei erau învăţăminte simbolice, ascunse. De această fire a lor ţinând seama, Dumnezeu, anume, ca ei să poată veni mai uşor la mântuire, iar de nu vor veni să n-aibă motive de scuze, le-a făcut un semn în cetatea lor sfântă, în Ierusalim. Adică: lângă Poarta Oii, pe vremea lui Iisus, a dispus să se formeze un lac, o scăldătoare, cu putere vindecătoare. Scăldătoarea se numea Vitezda. Ea a existat numai pe timpul Mântuitorului, ca un semn, ca admoniţiune pentru evrei. Semnul era că în acea scăldătoare ei aveau să întrevadă sosirea doctorului ceresc, venit anume, ca să-i vindece de îndelungata lor boală, în virtutea căreia ei nu se mai puteau mişca.
Cum vom vedea, ei au rămas numai cu mândria că Dumnezeu i-a învrednicit de un semn, dar învăţătura semnului n-au înţeles-o, n-au vrut să o înţeleagă.
2. Evreii aveau sărbătoare, care anume, nu are importanţă. La acea sărbătoare Iisus s-a suit în Ierusalim. Ajungând la Scăldătoare, află pe un bolnav, care era olog de 38 de ani. Lui I se face milă de acest olog şi-l întreabă: „vrei să fii sănătos“ – vrei să te fac Eu sănătos?
Nu, răspunde bolnavul, om n-am, care să mă bage în scăldătoare. Tu! Tu nu mă poţi vindeca. Eu rămân slăbănog, căci alţii îmi ies înainte şi se vindecă.
„Scoală, i-aţi patul...“ şi, la cuvântul lui Iisus, în membrele slăbănogului se strecoară forţa vitală: slăbănogul, ologul se face sănătos.
Dar era Sâmbătă în acea zi, şi evreii, robi ai literei şi mai mult robi ai obiceiului lor, considerau ca o profanare a legii orice lucrare, cât de mică şi de neînsemnată să fi fost ea. Luarea aşternutului, care nu putea fi alta decât un sărăcăcios strai, evreii o consideră ca lucrare, deci ca profanare a Legii, şi ei intervin grabnic. „E sâmbătă“, nu ştii că lucrarea în zi de sâmbătă e pedepsită, ca o profanare a celor sfinte? Deci: „nu ţi se cuvine să-ţi iei patul“.
Vindecatul însă, în loc să cedeze, să-şi scuze cum ar fi ştiut greşeala, ori în loc să arate evreilor absurditatea pretenţiei lor, face cauză comună cu iudeii: pune vina pe Iisus: „Cel ce m-a făcut sănătos Acela m-a îndemnat să-mi iau patul, să păcătuiesc. De nu mă povăţuia el, eu nu-mi luam patul. Deci El este de vină nu eu; luaţi-L pe El la răspundere“.
Şi fiindcă Mântuitorul se îndepărtase din acel loc, iar vindecatul nu ştia cine este, acesta rămâne deocamdată cu mustrarea, dar cu angajamentul ca, dacă-L va afla pe Iisus, să-L denunţe evreilor. Ocazia i se dă în curând, căci aflându-l Iisus în biserică, îi zice: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“.
Prin cuvintele Sale Mântuitorul îi arată vindecatului că ştie de unde-i provine boala, că acea boală era o urmare a păcatelor lui, din abuzul senzual, şi, apelând la sentimentul lui de conservare, de iubire de sine, îl invită să nu reînceapă ca nu cumva să cadă în recidivă, în care caz fireşte, are să-i fie mai rău ca întâi.

[patinina34]

Cel vindecat, în loc să-şi arate recunoştinţa pentru nemărginitul bine, ce i-a făcut Mântuitorul, în loc să-I mulţumească şi pentru sfatul pe care I l-a dat; în loc să cadă în genunchi înaintea Aceluia, Care, vindecându-l prin cuvânt, şi arătându-i că a pătruns în secretul păcatelor lui, i se descoperă ca o fiinţă supraomenească, – el, cel vindecat, merge şi denunţă evreilor „că Iisus este“ Cel ce îl făcuse sănătos şi-l pusese la cale să profaneze sâmbăta. Urmarea e că evreii iau pe Iisus la goană, drept răsplată pentru că vindecase pe cel slăbănog.
2. Ca şi slăbănogul, bolnav era şi Israil, reprezentat prin fruntaşii evreilor, numiţi în Evanghelie „iudei“.
Din cauza abuzului de poziţia sa excepţională, favorizată, Israil îşi pierduse forţele spirituale şi morale, devenise olog, nu putea face un pas înainte. El aştepta cu nerăbdare să se însănătoşească, dar nu se putea mişca, să intre în baia vindecării. Baia miraculoasă îi era înainte: era Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Sfintele Scripturi; nu avea decât să intre în spiritul lor, să se spele spre a se vindeca. Dar preocupările lui, tradiţia bătrânilor, care întuneca mintea şi împietrea inima, îl ţinea legat de atâta vreme. Simbolul miraculos al băii Vitezda, menit anume să-l deştepte din letargie, să-i ia albeaţa de pe ochi şi să-l facă să vadă că mântuirea i-a sosit – pentru Israil rămâne un simplu semn, la care se credea îndreptăţit în virtutea poziţiei sale favorizate, fără să afle în acest semn vreo învăţătură, vreo provocare.
Când Iisus, doctorul cel proorocit şi aşteptat, vine la el, la bolnavul, la ologul Israil şi-l întreabă dacă voieşte serios să se însănătoşească, bolnavul nu voieşte să-L recunoască. El, bolnavul îşi recunoaşte ticăloşia, constată însuşi că e paralizat, dar lui îi trebuie un om, nu Dumnezeu, care să-l bage în scăldătoare. Un om îi trebuie, care omeneşte să-l scape de robia romanilor şi să întemeieze o împărăţie pământească, împărăţie, în care Israil, ologul, slăbănogul să aibă poziţia de stăpân, iar toate celelalte popoare: robi ai lui. Aşa doctor aşteptau evreii, şi, deci, firesc era să refuze vindecarea, ce le-o oferă dumnezeiescul doctor, Iisus Hristos.
Cu toate acestea însă doctorului Iisus I se face milă de nechibzuitul slăbănog, şi-l vindecă prin cuvânt. Evreii aud învăţătura Lui vindecătoare, mântuitoare, care li se dă în zi de sărbătoare, căci întreagă activitatea lui Iisus sărbătoare este; ei văd mântuirea, vindecarea, şi în loc să mulţumească Celui Care le-o dă, fac cum face slăbănogul: aleargă la autoritatea Statului, cerând moartea Lui.
Ingrat în gradul suprem s-a arătat individul slăbănog; dar s-a arătat ca tip, ca reprezentant al unui popor întreg. Aceea ce a făcut el în mic, a făcut poporul Israil în mare. În ambii se arată ingratitudinea încarnată, incapabilă de-a primi vindecarea definitivă, mântuirea. Căci slăbănogul ajuns la slăbănogire prin propriile sale păcate, când este făcut atent la recidivă, în loc să se stăpânească, aleargă la duşmanii Binefăcătorului său, arătând prin fapte că n-are de gând să se abţină de la păcate. Şi, ce face slăbănogul, ca individ, face şi slăbănogul popor: aleargă la chiar duşmanii săi de moarte şi cere moartea Mântuitorului său. El cade în recidivă ca popor. Că recidivul slăbănog, ca individ, a ajuns mai rău, e de la sine înţeles. Iar că recidivul popor slăbănog a ajuns mai rău de cum fusese înainte de vindecarea sa prin Iisus, istoria ne-a dovedit-o şi ne-o dovedeşte destul de elocvent: Slăbănogirea lui recidivă l-a nimicit ca popor, lipsindu-l de patrie şi de limbă şi împrăştiindu-l pe toată faţa pământului, ca urmare firească a ingratitudinii, cu care şi-a tratat pe Binefăcătorul său; dar totodată drept avertisment pentru cei care răsplătesc binele cu rău.
În special pentru preoţi şi pentru viitorii preoţi nici un învăţământ mai zguduitor, ca acest învăţământ: un popor întreg a fost dus la pierire prin ingratitudinea preoţilor şi a cărturarilor lui. Preoţii noştri au să-şi deschidă ochii în patru cât pentru binefacerile dumnezeieşti pe care le primesc ei şi le primeşte poporul condus de dânşii: să nu se încuibe în inima lor ingratitudinea, ci mai ales să obişnuiască pe popor a-şi arăta prin fapte mulţumirea sa către Dumnezeu şi către oamenii care îi fac bine; mai ales însă către Dumnezeu, ştiind „că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este de la Părintele Luminilor“.

[patinina34]

11
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samaritencei[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 4, 5-42)[/SIZE]

5. În vremea aceea a venit Iisus în cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de satul care l-a dat Iacob fiului său, lui Iosif. 6. Şi era acolo puţul lui Iacob: iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, a şezut acolo la puţ, şi era ca la al şaselea ceas. 7. A venit o muiere din Samaria să scoată apă, zis-a ei Iisus: dă-mi apă să beau. 8. (Că învăţăceii lui se duseseră în cetate să cumpere bucate). 9. Deci muierea Samariteancă a zis Lui: cum Tu fiind Evreu, ceri de la mine să bei, muiere Samariteancă fiind: că evreii nu se ating de Samariteni. 10. Răspuns-a Iisus şi a zis ei: de ai şti darul lui Dumnezeu, şi cine este, care grăieşte ţie: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la dânsul şi ţi-ar fi dat ţie apă vie. 11. Grăit-a lui muierea: Doamne, nici vadră ai şi puţul este adânc, dar apă vie de unde ai. 12. Au doar Tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care a dat nouă puţul acesta, din care şi însuşi a băut, şi feciorii lui, şi dobitoacele lui. 13. Răspuns-a Iisus, şi a zis ei: tot cine va bea din apa aceasta, va însănătoşi iarăşi: 14. Iar cine va bea din apa ce-i voi da eu lui, nu va însănătoşi în veci: ci apa care voi da lui, va fi în dânsul izvor de apă curgătoare în viaţa de veci. 15. Zis-a către dânsul muierea: Doamne, dă-mi această apă, ca nici să mă însănătoşesc, nici să mai vin aici să mai scot apă. 16. Grăit-a ei Iisus, mergi şi cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici. 17. Răspuns-a muierea, şi a zis Lui, n-am bărbat. 18. Grăit-a ei Iisus, bine ai zis, că n-ai bărbat, că cinci bărbaţi ai avut, şi acum pe care ai, nu-ţi este ţie bărbat, iată adevărat ai zis. 19. Grăit-a lui muierea, Doamne, văd, că prooroc eşti Tu. 20. Părinţii noştri în muntele acesta, s-au închinat: şi voi ziceţi, că în Ierusalim este locul, unde se cade a se închina. Grăit-a ei Iisus: muiere, crede-mă că va veni vremea, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. 22. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm, căruia ştim, că mântuirea din Iudei este. 23. Ci va veni vremea şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu Duhul şi cu adevărul, că şi Tatăl pe unii ca aceştia caută să se închine lui. 24. Duh este Dumnezeu, şi cine se închină lui, se cade să se închine cu Duhul şi cu adevărul. 25. Grăit-a lui muierea, ştim că va să vie Mesia, care se cheamă Hristos, când va veni acela va spune nouă toate. 26. Grăit-a ei Iisus: eu sunt cel ce grăieşte cu tine. 27. Şi atunci au venit învăţăceii lui şi s-au mirat, căci grăia cu muierea: dar nimeni nu i-a zis: ce cauţi sau ce vorbeşti cu dânsa. 28. Iar muierea şi-a lăsat vadra sa şi a mers în cetate şi a grăit oamenilor: 29. Veniţi şi vedeţi pe omul care mi-a spus mie toate câte am făcut, nu cumva acesta este Hristos. 30. Deci au ieşit din cetate şi veneau către dânsul. 31. Iar între acestea L-au rugat pe dânsul învăţăceii, grăind: Învăţătorule, mănâncă. 32. Iar el a zis lor, eu am mâncat bucatele, care voi nu ştiţi. 33. Iar Învăţăceii grăiau în sine, au doar i-a adus Lui cineva să mănânce. 34. Grăit-a lor Iisus, mâncarea mea este, ca să fac voia celui ce m-a trimis pe mine, şi să săvârşesc lucrul Lui. 35. Dar nu ziceţi voi că încă patru luni sunt şi secerişul va veni; iată grăiesc vouă, ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele, că sunt albe şi aproape de seceriş. 36. Şi cel ce va secera, plată va lua, şi va strânge rodul în viaţa vecilor ca să se bucure dimpreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. 37. Că de aceasta este cuvântul cel adevărat, că altul este cel ce seamănă, şi altul care seceră. 38. Eu am trimis pe voi să seceraţi, unde voi nu v-aţi ostenit, alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor. 39. Iar din cetatea aceea mulţi au crezut într-însul din Samariteni, pentru cuvântul muierii care mărturisea, că mi-a spus mie toate câte am făcut. 40. Iar dacă au venit la dânsul samaritenii, l-au rugat pe dânsul, ca să petreacă la dânşii, şi petrecu acolo două zile. 41. Şi cu mult mai vârtos au crezut pentru cuvântul lui. 42. Iar muierii au zis: că de acum nu pentru vorba ta credem, că înşine am auzit şi ştim, că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii Hristos.

[patinina34]

I. Samariteanca păcătoasă
[SIZE=3](4, 5-20)[/SIZE]

1. Încă de la dezbinarea împărăţiei a început o înverşunată vrăjmăşie între iudei şi israiliteni. Acea vrăjmăşie creşte şi devine din ce în ce mai acută după robie, după amestecul israilitenilor cu păgânii şi prefacerea lor în samariteni. De aici îşi făceau unii altora fel de fel de mizerii. Ba evreii, care se considerau ca singuri curaţi, priveau spre samariteni, ca spre nişte „născuţi din curvie“, ca spre nişte apostaţi, cu un suveran dispreţ şi nu voiau să aibă cu dânşii nici o daraveră, nici chiar să se atingă de ei ori de vreun lucru de al lor, ca să nu se molipsească. Se fereau de ei ca de nişte ciumaţi. În ochii evreilor samaritenii erau cei mai necuraţi oameni mult mai răi decât păgânii, ca stăpâniţi de duhuri necurate. A zice cuiva „samaritean“, pentru evrei, era cea mai gravă insultă ce se putea închipui. Şi evreii, într-un moment de extremă furie, cu această insultă Îl gratifică pe Mântuitorul (Ioan 8, 48).
2. După petrecerea Sa în Ierusalim, la primul Paşte, Mântuitorul, prigonit de evrei, se retrage în Iudeea, unde petrece până toamna târziu, – învăţând şi botezând. Prin decembrie părăseşte Iudeea spre a se întoarce în Galileea, de unde plecase. El trebuia să treacă prin Samaria, unde ajunge la oraşul Sihar. Aproape de oraş era un puţ, numit puţul lui Iacov. Mântuitorul, obosit de cale, se aşeză lângă puţ să se odihnească, trimiţând pe Învăţăcei în oraş să cumpere de-ale mâncării. În acest timp, din oraş, vine o femeie să scoată apă. Iisus intră cu femeia în vorbă zicându-i: „Dă-mi apă să beau“.
Femeia, văzând că Iisus, ca evreu, îi cere apă, răspunde înţepat: Cum? Tu, evreu fiind, ceri apă de la mine, de la o samariteancă? Ea este interpretul sentimentului de care era stăpânit întreg poporul samaritean. În loc să-I dea apă, ea Îi face observaţia răutăcioasă: voi evreii, ne consideraţi pe noi ca spurcaţi şi nu intraţi cu noi în contact, nu primiţi nimic de la noi, ca să nu vă spurcaţi. Prin urmare de ce ceri apă de la mine? Dar, voieşte ea să zică: atunci când sunteţi la necaz, când aveţi trebuinţă de ajutorul nostru, atunci ne ştiţi ruga. Ea Îi face observaţie, dar nu-i dă apă să bea.
Mântuitorul prevăzuse aceasta, fiindcă ştia cu cine are de-a face. El ceruse apă numai ca să-şi poată executa planul de-a pune pe această femeie coruptă alături cu evreii din Ierusalim. El nu ţine seamă de observaţia ei, nici nu insistă asupra cererii Sale, ci îndreaptă conversaţia spre cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „De ai fi ştiut...“ (vs. 10).
Cuvintele liniştite, cu ton serios şi demn, rostite de Mântuitorul, atrag băgarea de seamă a femeii. Ea îl priveşte cu surprindere, şi, din faţa Lui maiestuoasă, văzând că este un om superior, uită şi ea de cererea Lui şi de răspunsul ei necuviincios, şi în ton respectuos Îi zice: „Doamne...“ apoi îşi exprimă mirarea, cum şi de unde poate El să aibă apă, apă vie. Apă vie nu prea înţelegea ea ce va fi fiind, dar presupunea că trebuie să fie mai bună decât apa din puţul lângă care se afla. Iar dacă o are fără să se gândească la puţ, El trebuia să fie un om extraordinar: „Au doar tu eşti mai mare decât Iacov...“ (vs. 12). Femeia ţine la originea ei israiliteană, pentru care cea mai înaltă mândrie e protopărintele Iacov-Israil, omul neasemănat în mărime. Tu dar, trebuie să fii mai mare decât cel mai mare om, dacă ai apă, afară de cea din puţ.
La această întorsătură Iisus se explică: „Cine bea din apa aceasta din puţ iar însănătoşează; cine va bea însă din apa pe care o voi da Eu...“. Iisus înţelege prin apă învăţătura Sa, pe care cel ce o primeşte, devine cu vreme şi cu el însuşi învăţător, – izvor de băutură spirituală pentru alţii. Femeia însă nu-L înţelege. Ea ţine morţiş la apa de izvor, de munte, o apă miraculoasă, care să se asemene cu untul de lemn al văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 14-16), să nu se mai sfârşească. Deci ea îi cere „această apă“, atât de minunată, ca să nu mai fie nevoită să ostenească până la puţ.
Acum găseşte Mântuitorul momentul potrivit să-i atingă conştiinţa, să-i dea ocazia ca să se îndrepte, să primească adevărata apă vie, învăţătura Lui şi să se mântuiască. El îi zice: „Mergi şi cheamă pe...“ (vs. 16). Femeia se simte neplăcut atinsă de invitarea lui Iisus, şi-i răspunde scurt, ca şi cum ar fi voit să dea altă direcţie vorbirii: „n-am bărbat“.
La rândul Său Mântuitorul iese pe faţă cu planul de a-i atinge conştiinţa şi a provoca o îndreptare. „Bine ai zis că n-ai...“. În loc să o mustre pentru viaţa ei păcătoasă, Mântuitorul se mulţumeşte să-i aducă aminte păcatele ei, ştiind că inima ei simţitoare va tresări şi va da loc unei reacţii.
Prevederea lui Iisus se împlineşte: femeia simte remuşcarea pentru viaţa ei destrăbălată: se hotărăşte imediat să facă pocăinţă. În acel moment îi vine în minte însă nesiguranţa cultului; care să fie cel adevărat: cel din Ierusalim ori cel de pe muntele Garizim. Spre a-şi înlătura nedumerirea, ea întreabă pe Mântuitorul unde să-şi facă pocăinţa, ca să fie bine primită?
Ţinuta Mântuitorului, faţă cu samarineanca, oferă Preotului o preţioasă învăţătură. Cum Mântuitorul nu aşteaptă să vină ea la Dânsul, ci merge El la ea şi caută prilej ca să-i vorbească, să o mântuiască; cum El tratează cu dânsa cu blândeţe, cu răbdare îndelungată, nu se supără pe ea, când ea îi vorbeşte necuviincios, ci o tratează cu bunătate, conducând-o aşa ca ea însăşi să-şi recunoască păcatele şi să se hotărască a face pocăinţă spre a se îndrepta: tot aşa trebuie să facă şi preotul. Să nu aştepte ca cel ce a apucat pe căi rătăcite să vină la dânsul şi să-şi mărturisească păcatele, ci să meargă el, preotul, la cel rătăcit şi cu binişorul, cu blândeţe şi cu îndelungă-răbdare să încerce a-l face să-şi recunoască rătăcirea şi să-l înduplece la pocăinţă. Purtarea insolentă a păcătosului, renitenţa lui, să nu-l descurajeze pe preot, ci mai mult să se înarmeze cu stăruinţa însoţită de dragoste şi bunătate, până ce în cele din urmă va izbuti să „dobândească pe fratele său“.
Cum nici un păstor de oi necuvântătoare nu aşteaptă ca oaia cea rătăcită să se întoarcă ea de sine la turmă, ci aleargă el după ea, şi, aflând-o, o ia şi o pune pe umerii săi, şi o duce la turmă: astfel trebuie să facă şi păstorul de oi cuvântătoare: să nu cruţe osteneala spre a scăpa de pieire pe oile cele cuvântătoare: „Păstorul cel bun îşi pune şi sufletul său pentru oile sale“ (Ioan 10, 11).

[patinina34]

12
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE]

II. Samarineanca pocăită. Samarinenii
[SIZE=3](4, 21-42)[/SIZE]

1. Răspunzând la întrebarea femeii doritoare să se îndrepte, Iisus se referă mai întâi la autoritatea Sa: „Crede Mie“, apoi adaugă: vine vremea, când va înceta nedumerirea asupra locului de închinare. Pentru acum, să ştii că voi, samarinenii, sunteţi în rătăcire. Lipsindu-vă proorocii, vă lipseşte făgăduinţa şi pregătirea mesianică. Din partea aceasta voi nu ştiţi cui vă închinaţi: nu cunoaşteţi pe Dumnezeu din punct de vedere al mântuirii. Noi, evreii, Îl cunoaştem: la noi s-a dezvoltat promisiunea, la noi are să se arate şi împlinirea mântuirii – „că mântuirea din Iudeea este“. Ce priveşte locul de închinare îndeosebi: va veni vremea, însoţită de mântuirea promisă, când adevăraţii închinători nu se vor închina lui Dumnezeu trupeşte, ci duhovniceşte, „cu duhul“. Aceasta are să se întâmple, fiindcă Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine cu acea parte din fiinţa sa, cu care se aseamănă lui Dumnezeu, adică cu partea spirituală*. Timpul acestui fel de închinători şi de închinări a sosit Mântuirea promisă este aici.
Femeia deşteptată ca dintr-un vis prin cuvintele Mântuitorului – ea, care, ca toată lumea, aşteaptă cu ardoare venirea lui Mesia, pune în legătură cuvintele lui Iisus cu descoperirea secretului ei, a relaţiilor ei, păcătoase şi cu cele auzite despre Mesia, şi ajunge la o nouă nedumerire: nu cumva omul acesta e Mesia: Cum să-L întrebe? Direct, se sfieşte. Îşi formulează deci, întrebarea în formă de afirmare: „Ştim că va veni...“ subînţelegându-se: nu cumva eşti tu aşteptatul Hristos?
Cea mai frumoasă recompensă ce se putea face acestei femei pentru grabnica ei convertire, i se şi face: ei i se descoperă Hristos, Cel de mult aşteptat de dânsa şi de neamul ei.
2. Sosind învăţăceii din Sihar, se miră că văd pe Mântuitorul, împotriva preocupaţiilor lor, stând de vorbă cu o femeie samarineancă, şi se miră şi mai mult că vorbeşte cu ea în chestiune de religie. Respectul însă, ce-l au faţă de El, îi face să nu îndrăznească nici unul să dea expresie mirării lor, să-L întrebe, ori să-i zică ceva.
Într-aceea însă femeia, fericită de cele aflate, uită vadra cu apă şi aleargă în oraş la concetăţenii săi, să le spună vestea cea bună, cea mult aşteptată, pe care ea a aflat-o la puţ; să-i invite ca să meargă şi ei şi să vadă pe Iisus şi să se convingă dacă este el Hristos Mântuitorul. Râvna femeii este încununată de deplin succes: lumea se alarmează şi pleacă cu dor spre fântână, spre a vedea şi a se convinge din propria intuiţie.
Pe când lumea din Sihar pleacă spre puţul, la care se găsea încă Iisus şi se odihnea cu ucenicii Săi, aceştia cred că ar fi timpul mesei şi, deci, aştern merinde pe iarbă şi invită pe Învăţătorul lor să mănânce.
Această invitare îi dă Mântuitorului îndemn să facă importante enunţuri asupra misiunii Sale. Cum apa din puţ îi dăduse prilej să se preocupe de învăţătura Sa mântuitoare şi să o numească apă vie, băutură nemuritoare; aşa mâncarea adusă de Apostoli Îl transportă spiritualiceşte la hrana spirituală, pe care El are misiunea să o reverse asupra omenirii. În faţa acestei hrane dispar necesităţile materiale: Am eu altă mâncare, nu mă gândesc la mâncarea, pe care mi-o oferiţi; mâncarea mea este să-mi împlinesc misiunea!
El zice aceasta privind cu mulţumire la cetele de Samarineni, ce veneau grăbite spre puţ. În aceste cete vede El o garanţie, proorocie totodată, că osteneala Lui va fi încununată de succes. Este o mângâiere faţă cu cele experimentate în Iudeea: „Au nu ziceţi voi...“ (vs. 35). Iisus constată aici aceea ce se ştia de toată lumea, că peste 4 luni este secerişul. Secerişul se făcea în Aprilie. Prin urmare Iisus vorbeşte prin Decembrie. De aici vedem dar că Mântuitorul a petrecut timpul de la Paşti până în Decembrie parte în Ierusalim, parte în diferite regiuni ale Iudeii. În Decembrie holdele erau albe (frumoase), răsărite. Dar, pe când semănăturile ţării erau abia răsărite, semănăturile inimii omeneşti erau coapte spre seceriş. Cetele de Samarineni, care vin din Sihar, sunt pentru Hristos lanuri coapte, gata de secere. Prezentul îi este o garanţie pentru viitor, pentru timpul cel rodnic al activităţii Apostolilor. Acestei idei îi dă expresie în vs. 36-38. Secerătorii, care iau plata, sunt Apostolii. Ei încep secerişul îndată după Înălţarea lui Iisus şi după trimiterea Sfântului Duh, după înarmarea lor cu secera spirituală.
Mântuitorul a semănat, ei, Apostolii seceră. Mântuitorul zice însă alţii, făcând aluzie la mai mulţi, la Moisi şi la Prooroci, care au pregătit terenul. El îi consideră ca împreună semănători. Unul seamănă, altul seceră: Unul este Hristos, care a semănat, a pregătit ţarina, a dat sămânţa, învăţătura, hrana spirituală, pe temeiul căreia să se zidească Biserica cea vie, creştinătatea. Altul sunt Apostolii, care seceră, adună societatea creştină într-un întreg, în hambarul împărăţiei cereşti, care zidesc Biserica lui Dumnezeu. De acest rezultat se bucură şi Unul, Hristos, şi alţii, Apostolii. Numai cât, pentru acum, pentru timpul când ei se aflau lângă puţ, Cel ce înţelegea şi se bucura era numai Unul, Semănătorul, Iisus. Înţelegerea pentru Apostoli, pentru secerători, era rezervată pentru mai târziu; pentru mai târziu era rezervată şi bucuria secerării.
Bucuria secerării nu este însă numai a Apostolilor, ea este rezervată şi pentru urmaşii lor, pentru preoţi peste tot. Iar dacă bucurie este pentru preoţi ca ei să fie secerători, să strângă în mănunchi şi în snopi spicele spirituale: această bucurie, pentru ei, se preface în acelaşi timp în cea mai de căpetenie datorie: să îngrijească, sub grea răspundere, ca să nu rămână spice pe mirişte, să nu se piardă nici un membru, nici un credincios din cei încredinţaţi păstoririi lor. Preotul să nu uite că precum păstorul de oi e răspunzător înaintea stăpânului său de cele pierdute ori bolnave din neglijenţa lui; aşa el este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru rătăcirea, în care ar cădea vreunul din membrii parohiei sale. Preotul să aibă neîncetat înaintea ochilor avertismentul dumnezeiesc: „Din mâinile tale voi cere sufletele lor“.