Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

5
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paştilor[/SIZE]
[SIZE=3]III. Vs. 6-13 (Perioada II)[/SIZE]

Lumina personificată a venit în lume

Ultima frază din vs. 5 serveşte şi ca legătură între perioada I şi II, totodată şi ca temă, care se dezvoltă mai pe larg în vs. 6-13 („Lumina a venit în lume...”).
Pe când în perioada primă se pun faţă în faţă ambele stadii – preistoric şi istoric – ale existenţei lui Iisus Hristos, înaintând în antiteze de doi membri, în perioada a doua dezvoltarea e de altă natură. În ea ni se arată trei membri: Cuvântul anunţat şi mărturisit (vs. 6-8), S-a arătat în lume, care L-a respins (vs. 9-11), pe când acelora, care L-au primit cu credinţă, le-a dat înfierea (vs. 12-13).
Ca să se întemeieze cu deplină tărie responsabilitatea necredinţei din răutate (vs. 10-11) şi răsplata credinţei (vs. 12-13), Evanghelistul arată ce s-a făcut spre a se înlesni şi îndatora primirea Luminii întrupate: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu“ (vs. 6-7).
Despre Ioan nu se zice era, ca despre Cuvântul, ci a fost, s-a născut, a luat fiinţă în timp, indicând apariţia istorică a Botezătorului, ca premergătoare activităţii lui Iisus. Expunerea se face de la general la special. Întâi se spune despre apariţia istorică a unui om („fost-a om”), caracterizat ca trimis de la Dumnezeu, cu menirea specială în economia mântuirii, apoi ne descoperă numele lui istoric („numele lui era Ioan“). De acesta, în cerc mai restrâns, se leagă vs. 7, indicarea misiunii lui, în al cărei serviciu el este: ca să fie mărturie, şi anume mărturie pentru Acela, Care era lumina. În cercul ultim, cel mai îngust, ne arată scopul: credinţa – „ca toţi să creadă prin el“, – un fel de reflex la cap. 20, vs. 31.
Astfel, în câteva trăsături măiestre, ne arată Evanghelistul nu numai posibilitatea, dar chiar îndatorirea oamenilor de-a crede în Iisus Hristos, îndatorire întemeiată pe activitatea lui Ioan, a heraldului (crainicului), trimis să-L anunţe, să convingă pe oameni despre misiunea lui Iisus Hristos.
Nu persoana lui Ioan e pusă în evidenţă, ci misiunea lui: să mărturisească în favoarea Luminii, ca Ea, Lumina, să fie primită. Spre a scoate la iveală această importanţă, în vs. 8 repetă în formă negativă, accentuând cele zise: „Nu era el Lumina, ci (trimis) ca să mărturisească despre (în favoarea) Lumină“.
Anunţată, mărturisită şi dovedită apariţia Luminii în vs. 6-8, în vs. 9-11 Evanghelistul ne arată apariţia Ei ca singură, care merită numele „Lumină“: „era Lumina cea adevărată“, de la Care se luminează tot omul, care vine în această lume. Tocmai pentru aceea, pe această Lumină o putea cunoaşte fiecare om, chiar fără mărturisirea lui Ioan. Având însă mărturisirea lui Ioan posibilitatea se preface în datorie de a o cunoaşte. Lumina aceasta era în lume (vs. 10), personificată, ca creatoare a lumii, a întregii lumi, cu deosebire însă a celei raţionale, care, tocmai fiindcă este raţională, trebuia să o cunoască, să-L cunoască pe Cuvântul. Şi, cu toate acestea, lumea perversă nu L-a cunoscut. De trei ori se repetă cuvântul lume, accentuându-se prin aceasta, contrastul tragic dintre aceea ce trebuia să fie şi ceea ce a fost.
Aceea însă ce face culmea durerii este că chiar Israil, poporul ales, acela care era fiul răsfăţat al Cuvântului, despre care Dumnezeu zicea că este al Său, nu L-a primit. Aceasta ne-o mărturiseşte Evanghelistul în vs. 11, ca prin al treilea, cel mai dureros, mai pătrunzător şi mai zguduitor preludiu al dramei pe care el o scrie.
În vs. 10 ne arată cum toată lumea trebuia să-L recunoască, fiindcă în ea era conştiinţa spiritului dumnezeiesc. Ea încă tot mai poate avea o scuză oarecare. Dar, dacă ai Săi, pe care i-a luminat în special, i-a crescut ca un educator şi i-a pregătit anume ca să-L cunoască şi să-L primească, dacă ai Săi nu L-au primit; ai Săi n-au nici un cuvânt de scuză – un reflex la 15, 22.
Un rezultat fericit totuşi a avut: o excepţie între ai Săi totuşi s-a produs: au fost unii, care L-au primit (vs. 12). Dacă evrei, în general L-au respins, în special însă, unii dintre dânşii au primit pe Hristos, au crezut într-Însul şi în învăţăturile Lui. Acestora le-a dat putere, îndreptăţire, ca să se facă fii al lui Dumnezeu. Cum? Răspunsul este identic cu cel dat lui Nicodim (3, 3 ş.u.): naşterea de sus, „din apă şi din duh“, cuprins de altfel în însuşi botezul lui Ioan. Adică: cei ce cred în numele (fiinţa) lui Iisus Hristos au posibilitatea de a se îndrepta, de a se face buni, urmând învăţătura Lui, făcându-se ca El, deci au posibilitatea a se face ca şi El: fii ai lui Dumnezeu.
Răspunsul din vs. 13 este întâi întreit negativ: nu în mod firesc, nu cum înţelegea Nicodim (3, 4), „să intre în pântecele mamei sale“, ci de la Dumnezeu, – renaştere spirituală, schimbarea, înnobilarea sentimentelor, a dorinţelor, a cugetelor şi a lucrărilor.
Misiunea lui Ioan pentru Israel o are preotul pentru popor; să mărturisească, să înveţe poporul, ca acesta să creadă. Ioan a fost inspirat de Duhul sfânt, preotul trebuie să fie inspirat de devotamentul său şi povăţuit de cunoştinţele dobândite în şcoală. Cum Ioan viaţa şi-a jertfit-o în misiunea sa, – aşa Preotul, chiar viaţa e dator să şi-o expună pentru luminarea poporului, pentru povăţuirea turmei, ca ea să creadă, şi, crezând, să urmeze lui Hristos: „Păstorul cel bun şi viaţa şi-o pune pentru oi“ (Ioan 10, 17).
De acest devotament sacru viitorul preot trebuie să se inspire încă din seminar şi să se hotărască ferm a-l avea ca conducător în întreaga sa viaţă.
Locul evreilor din Testamentul Vechi l-au luat creştinii în Testamentul nou. Pentru creştini Hristos s-a făcut om, a pătimit, a murit, a înviat; pentru ei se jertfeşte El la Sfânta Liturghie spre a li se da în Sfânta Cuminecătură. Şi, dacă vai de evrei a fost că nu L-au primit, întreit vai are să fie de creştinii care nu L-ar primi, şi înzecit vai ar fi de preoţi. Înzecit vai de preoţi, dacă ei nu L-ar primi cu vrednicie, ei care Îl cunosc şi datori sunt să-L cunoască mai bine decât nepreoţii, şi înzecit, dacă din vina lor, cei păstoriţi de dânşii nu L-ar primi. Ei, preoţii, sunt în acest caz cauza pieirii păstoriţilor lor, ei sunt deci ucigaşi, lor li se adresează cuvintele zguduitoare: „Din mâinile voastre voi cere sufletele lor“.

[patinina34]

6
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paştilor[/SIZE]
[SIZE=3]IV. Vs. 14-17 (Perioada III)[/SIZE]

Întruparea, activitatea şi rezultatul
activităţii Cuvântului

În a treia perioadă Evanghelistul, rezumând ce a zis despre „Cuvântul“ în cele dintâi versuri, ne face un tablou, în care vedem activitatea şi rezultatul activităţii Cuvântului întrupat. Întâi, în vs. 14 ne spune că Cuvântul, care întru început era la Dumnezeu, era Dumnezeu, s-a făcut om, s-a întrupat: a trăit între noi, L-am văzut, L-am auzit, L-am admirat! Om, ca toţi oamenii s-a făcut Acela, care era la Dumnezeu; între noi a petrecut Acela, care a venit de la Dumnezeu; noi am văzut mărirea Aceluia, care întru început era la Dumnezeu. Ca să-l cunoaştem, ni s-a arătat Acela, care a venit de la Dumnezeu. Această mărire s-a arătat în plenitudinea darului şi adevărului, care constituiau mărirea Lui.
Astfel, în a treia perioadă, a treia oară ne vorbeşte Evanghelistul despre arătarea Cuvântului, dar acum mai explicit, mai concretizat, dându-se însuşi ca martor al celor văzute: al măririi darului şi al adevărului cu care El s-a arătat.
Terminând cu vs. 14, în care cuprinde activitatea lui Iisus, Evanghelistul se ocupă pentru a doua oară (vs. 15), în trăsături generale, cu Ioan şi cu misiunea lui. Pentru prima dată (vs. 7) spusese în general că Ioan a venit să mărturisească de Iisus Hristos; acum ne vorbeşte despre mărturisirea făcută, presupunând o activitate premergătoare mai îndelungată a lui Ioan, activitate în care acesta a vorbit pe lung şi pe larg despre Iisus. La această activitate, despre care nu ne relatează, face Evanghelistul aluzie, când reproduce cuvintele Botezătorului „Acesta era, de carele am zis“ – în predicile mele, pe care le-am rostit până acum. Aici se subînţelege o activitate anterioară mărturisitoare a lui Ioan, la care el se referă văzând pe Iisus şi arătând spre El: despre Acesta v-am vorbit eu, că, după timp, ca om, vine în urma mea, e mai tânăr decât mine, dar care în faptă a devenit mai mare decât mine, fiindcă El era mai înainte de a fi eu, el era din eternitate, ca Dumnezeu. De aceea El s-a făcut mai mare decât mine (1, 27), fiindcă El este fiul lui Dumnezeu, faţă cu care eu dispar, Căruia eu nu sunt vrednic să-I fiu nici cel mai de rând servitor.
Acela despre care Ioan a mărturisit, Acela fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, plin de dar (vs. 14), din plenitudinea Lui de dar ne-a dat nouă, şi (vs. 16) noi toţi am luat şi dar pentru dar – dară fără de măsură (3, 34).
Acest mare dar dumnezeiesc, din care noi am primit, are cu atât mai mare importanţă, cu cât pe deoparte el ne scoate de sub asprimea legii şi ne pune sub scutul harului, pe de alta harul însuşi şi adevărul (vs. 17) îşi are fiinţa de la Iisus Hristos. Prin provenienţa şi importanţa lor, darul şi adevărul pun în umbră legea dată prin Moise, întocmai cum Moise dispare în faţa lui Iisus Hristos, ca înaintea lui Dumnezeu.
Am putea zice că Evanghelia de Paşti ni se prezintă, ca tehnică, drept un întreg desăvârşit, şi în acelaşi timp un model, după care e aranjată întreaga materie a Evangheliei a patra, scrisă de Ioan Evanghelistul.
Şi în timpul nostru Cuvântul trup se face şi se sălăşluieşte întru noi, în Sfânta Euharistie. El nu petrece numai printre şi cu noi, cum a făcut cu apostolii, ci se sălăşluieşte chiar în casa sufletului nostru, în interiorul nostru. Cuvântul Însuşi zisese: „De nu veţi mânca trupul Fiului omenesc, şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi“ (Ioan 6, 53), şi, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca noi să avem viaţă întru noi, El îşi dă trupul Său spre mâncare şi sângele spre băutură, îndemnându-ne cu tot dinadinsul să-l gustăm, că zice: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică“ şi „de nu veţi mânca trupul Fiului omenesc şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi“ (Ioan 6, 53-54). Viaţa vecilor primim deci în Sfânta Euharistie, dacă o luăm cu vrednicie, fiind deplin pregătiţi prin pocăinţă. Osândă însă primim atunci, când luăm trupul Domnului cu nevrednicie (I Corinteni 11, 27-29). Aceasta să o aibă în vedere preotul cu cea mai mare băgare de seamă, îngrijind ca fiii săi sufleteşti să nu primească Trupul Domnului cu nevrednicie, adică fără să fi făcut serioasă pocăinţă, căci altfel el se face complice la fărădelegea celui ce osândă lui îşi mănâncă.

[patinina34]

7
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Tomii[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 20, 19-29)[/SIZE]

19. Fiind seară în ziua aceea, într-una de Sâmbătă, şi fiind uşile încuiate, unde erau ucenicii adunaţi, de frica iudeilor: venit-a Iisus, şi a stat în mijloc şi le-a zis lor: pace vouă. 20. Şi acestea zicând le-a arătat lor mâinile şi coasta sa: şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. 21. Deci iară le-a zis lor Iisus, pace vouă. Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu trimit pe voi. 22. Şi acestea zicând a suflat, şi le-a zis lor: luaţi Duh sfânt. 23. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. 24. Iară Toma, unul din cei doisprezece, care era numit Geamănul, nu era cu ei, când a venit Iisus. 25. Deci ziceau lui ceilalţi ucenici, am văzut pe Domnul. Iară el le-a zis lor: de nu voi vedea în mâinile Lui rănile cuielor, şi de nu voi pune degetul în locul cuielor, şi de nu-mi voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede. 26. Şi după opt zile iară erau înăuntru ucenicii lui, şi Toma cu dânşii: Venit-a Iisus fiind uşile încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: pace vouă. 27. După aceea a zis lui Toma, adu-ţi degetul tău încoace, şi vezi mâinile mele: Şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios. 28. Răspuns-a Toma şi a zis lui Iisus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. 29. Zis-a lui Iisus: pentru că m-ai văzut, Tomo, ai crezut, fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut.

I. Misiunea Apostolilor şi a preoţilor
(20, 19-23)

1. În ziua întâi a săptămânii, Duminică, în ziua în care Mântuitorul înviase, pe când Învăţăceii se aflau în casă cu uşile încuiate, Iisus fără de veste şi fără să se fi deschis vreo uşă ori vreo fereastră Se arătă înaintea lor. Această arătare este dovadă despre spiritualizarea corpului Său, despre schimbarea Sa simbolizată, preînchipuită prin călătoria nocturnă pe mare (Ioan 6, 19) şi prin schimbarea Sa la faţă (Matei 17, 16 ş.u.). Acolo, în călătorie şi schimbare, e preînchipuit, aici e realizat desăvârşit. Materie era, corp era, constând din carne şi din oase, corp, pe care Apostolii îl pipăie spre a se încredinţa că nu este nălucă: era El însuşi, care înaintea ucenicilor mânca (Luca 24, 42), dar Care era schimbat: materia corpului Său era spiritualizată, aşa că nu mai putea să o reţină nici materia, nici timpul, nici spaţiul; – era corpul preamărit. Această schimbare, această preamărire este şi ea o preînchipuire şi o garanţie totodată, că, la Înviere, şi materia corpurilor noastre spiritualizată, preamărită va fi.
Ucenicii stăteau ascunşi, cu uşile încuiate, fiindcă le era frică de iudei, care, în pornirea lor, erau capabili să-i ucidă. Unde e frica, de acolo lipseşte pacea sufletului. Faţă cu frica de iudei, Mântuitorul, când intră în casa cea încuiată, prin salutarea Sa, dă ucenicilor pacea, care le lipsea. În locul fricii El pune pacea, încurajarea, analog cu 6, 20.
Arătarea reală a lui Iisus înveseleşte pe ucenici, care, prin propria lor intuiţie, se încredinţează că este El în carne şi oase. În locul fricii deci intră veselia, urmată de siguranţă.
Iisus se arată ucenicilor Săi nu ca să petreacă din nou între ei, să înveţe şi să facă minuni, ci numai să le procure siguranţa, pacea sufletului că El a înviat, şi să-i încredinţeze că a sosit timpul, când ei trebuie să-I ia locul: din ucenici să devină învăţători. Pentru această trecere dintr-o treaptă în alta ei trebuiau să aibă o specială autorizaţie. Autorizaţia le-o dă Iisus cu această ocazie.
Din variantele rapoartelor evanghelice am putea combina următoarele cuvinte ale lui Iisus Hristos, adresate ucenicilor – ca amplificare a celor citate de Ioan (20, 31 ş.u.): „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ“, deci: „precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi“, dându-vă putere din puterea Mea, şi prin urmare deplină autorizaţie ca să Mă supliniţi. Zicând acestea „a suflat şi a zis lor: luaţi Duh Sfânt“ – luaţi această putere şi autorizaţie, şi, „mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i“, bine ştiind că „cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi“. Osândirea aceasta va urma după aprecierea voastră, căci: „Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (identic cu Matei 18, 18). „Ori câte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi ori câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“.
2. În citatele cuvinte ale Mântuitorului se cuprinde misiunea Apostolilor şi a urmaşilor lor. În ce constă această misiune? Să înveţe, să boteze, să ierte, ori să nu ierte, adică să judece.
Să înveţe – întâi –, adică să propage învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, luând acum ei rolul de Învăţător, şi prin învăţătura lor, prin lumina faptelor lor, (Matei 5, 16), să convertească pe toate popoarele la o viaţă luminată, morală, introducând moravuri demne de om, conforme cu principiile enunţate de Iisus – moravuri întemeiate pe iubire frăţească între oameni, pe egalitate dintre om şi om, pe credinţa în învăţăturile şi în persoana lui Iisus Hristos.
Să boteze – în rândul al doilea – să administreze Sfintele Taine acelora, care, crezând, primind de ale lor învăţăturile lui Iisus Hristos şi despre Iisus Hristos, intră în societatea cea sfântă, care îşi acomodează viaţa după prescripţiile iubirii, enunţate de Mântuitorul. Botezarea, ca atare, pentru Apostoli şi urmaşii lor în misiunea convertirii păgânilor la creştinism, semnifică primirea celui convertit în sânul Bisericii prin spălarea lui de necurăţia păcatului strămoşesc şi de păcatele, ce le va fi făcut până la botez.
Să judece – în rândul al treilea – este misiunea Apostolilor şi a urmaşilor lor. În divergenţele de păreri, ce s-ar naşte între membrii Societăţii creştine, în aprecierea conduitei şi a faptelor peste tot, Apostolii şi urmaşii lor sunt autorizaţi să se pronunţe fără greş. Cum vor aprecia ei, va fi bine apreciat. Ei, ca cei mai luminaţi, ca fiind lumina lumii (Matei 5, 14), lumina Bisericii, ei sunt chemaţi, autorizaţi luminaţi să judece fără părtinire şi fără greşeală, aflând şi rostind totdeauna adevărul. Iar adevăr fiind acela şi în cer şi pe pământ: ce vor afla ei că este adevăr pe pământ, va fi aflat şi în ceruri.
Din misiunea de a judeca, pentru Apostoli şi pentru urmaşii lor, rezultă şi un alt ram: cel mai nobil, ramul misiunii de-a vindeca. Misiunea de-a vindeca rănile sufleteşti: de-a mângâia pe cei întristaţi, de-a ridica pe cei căzuţi, de-a ajuta spre îndreptare pe cei ce doresc să se îndrepteze, pe cei ce se pocăiesc – este cuprinsă în cuvintele: „cărora veţi ierta fără părtinire păcatele, iertate vor fi, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“. Adică aceia, pe care voi îi veţi afla că, pe baza pocăinţei făcute, pe baza îndreptării lor morale, sunt vrednici să fie iertaţi, – iertaţi vor fi.
În misiunea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o impune Apostolilor, şi tuturor urmaşilor lor, adică preoţilor: să înveţe, să administreze Sfintele Taine şi să mângâie pe alţii este o deosebire. Deosebirea ce există între preotul, Apostolul actual şi între Apostolii trimişi de-a dreptul de către Iisus, este în avantajul celui actual. Pe când Apostolii sunt ţinuţi să meargă ei la oameni, luptând cu tot felul de lipsuri, cu frigul, cu foamea, cu golătatea – să sufere ocări, bătăi, moarte chiar, pe atunci, Apostolii actuali, preoţii, stau în linişte prin parohiile lor, în deplină siguranţă, fără frică de supărări din partea celor răi, şi, mai mult ori mai puţin, fără grijă pentru trebuinţele zilnice.
Tocmai având acest avantaj în vedere, preotul, dacă e conştient de misiunea sa apostolică, trebuie să fie cu neadormită grijă să nu lipsească de la datoria sa de părinte sufletesc, având totdeauna înaintea ochilor săi, ca module de imitat, pe Apostoli, al căror urmaş se crede că este.
Misiunea preotului cu deosebire în învăţare şi judecare, nu se mărgineşte numai la cuvânt. Ea trebuie să se arate prin fapte, prin exemple, prin propria lui conduită. Purtarea lui să fie o făclie, care să-i lumineze învăţăturile, poveţele aşa, ca în lumina acestora, imitându-l să umble credincioşii, şi, prin aceasta „să preamărească pe Tatăl cel din ceruri“ (Matei 5, 16). De aici, este de la sine înţeles, că, mai ales în deprinderea virtuţilor, care trebuie să împodobească pe un preot, seminaristul, care se pregăteşte pentru frumoasa şi greaua misiune preoţească, să fie neadormit; veşnic să aibă ca maximă a vieţii: exerciţiul face pe maestru, şi, deci, veşnic să se exercite în practicarea virtuţilor, care trebuie să-l împodobească.

[patinina34]

8
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Tomii[/SIZE]
II. Triumful credinţei (20, 24-29)

Întâmplarea ori dispoziţia dumnezeiască aduce cu sine ca Toma să nu fie între ceilalţi Apostoli atunci, când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat în mijlocul lor.
Toma, după datele ce le avem despre dânsul, era de fire melancolică, fire, care văzându-şi sfărâmate iluziile, cade în îndoială, în necredinţă chiar. El, care, ca şi ceilalţi Apostoli, îşi pusese toată nădejdea în Iisus Hristos, văzându-se înşelat în nădejdea sa, văzând pe Iisus răstignit, mort, îngropat, deodată cu iluziile, pierde orice credinţă, devine necredincios: el este necredinciosul între Apostoli.
După retragerea lui Iisus, când, nu impoartă, Apostolii îl întâlnesc pe Toma şi-i raportează despre cele întâmplate.
Toma, necredinciosul, scepticul posomorât, nu admite posibilitatea, realitatea întâmplării, despre care i se raportează.
A fost fantoma Lui, vi s-a părut numai că L-aţi văzut, fiindcă v-aţi preocupat de El, v-a stat gândul tot la El.
În zadar îi spun ei că L-au pipăit cu mâinile, şi, prin aceasta, s-au convins ce era El, în carne şi în oase, ba că a mâncat înaintea lor (Luca 24, 42): el ţine una şi bună: nu cred! „Până nu voi pune mâna mea în coasta Lui şi degetul meu în rănile cuielor Lui, nu voi crede“.
La opt zile după Înviere şi după prima arătare, aflându-se Apostolii în aceeaşi casă cu uşile încuiate, dar acum împreună cu Toma, iarăşi se arată Iisus ca şi întâi, şi, după salutarea sa obişnuită, se adresează lui Toma: „Adu-ţi degetul tău...“.
Ştia Toma, ştiau şi ceilalţi Apostoli, că nici unul dintre dânşii nu s-a întâlnit cu Iisus în timpul celor opt zile trecute, ca să-I fi putut spune ce părere a emis Toma. Şi, firesc a fost ca, faptul, că Iisus Hristos ştia ce s-a petrecut între Apostoli, să-i uimească pe aceştia, să uimească însă mai mult pe Toma, care, pipăind rănile cuielor şi coasta străpunsă de suliţă, repede se convinge despre adevăr, şi adevărului acestuia îi dă expresie prin cuvintele: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“.
Tot ce se poate zice despre Domnul nostru Iisus Hristos cuprinde Toma în mărturisirea sa: Domn, în înţelesul Testamentului Vechi al cuvântului evreiesc Iahveh sau Iehova = Domnul, ca Dumnezeu particular, întrucât poartă specială grijă de poporul Său, întrucât este Dumnezeul naţional al lui Israil, – şi Dumnezeu, în înţeles de Dumnezeu universal al Testamentului vechi, numit Dumnezeu (Elohim). Ce a fost Domnul-Dumnezeu (Iahveh-Elohim) în Testamentul vechi pentru Israil, aceea este Hristos-Dumnezeu pentru Toma şi de la Toma pentru întreaga creştinătatea.
Domnul nostru Iisus Hristos, admite epitetul, pe care Toma I l-a dat, drept conform cu realitatea: Domn şi Dumnezeu, adăugând: „Dacă m-ai văzut, Tomo, ai crezut: fericiţi care n-au văzut şi au crezut!“ – Este o uşoară mustrare la adresa lui Toma, mai mult însă o admoniţiune şi învăţătură pentru lume.
Dacă Toma n-a crezut celor ce i s-au spus, nu trebuie să ne mire. Nici ceilalţi Apostoli nu voiau să creadă până nu L-au văzut pe Iisus; ba unii din ei şi văzându-L, se îndoiau în realitatea vederii; li se părea că Îi văd numai umbra, duhul Lui. Şi cum ceilalţi Apostoli au aşteptat dovezi materiale: să-L pipăie, să-L vadă că stă cu ei la masă şi mănâncă, deci să se convingă din propria intuiţie, tot asemenea şi Toma.
Şi, cu toate acestea, lui Toma în special, i se adresează o uşoară mustrare. El trebuia să creadă mărturiei colegilor săi. Necredinţa, ce a arătat-o în sinceritatea soţilor săi, merită mai multă mustrare decât necredinţa în posibilitatea învierii.
Mustrarea pentru necredinţa sau pentru neîncrederea în sinceritatea şi obiectivitatea mărturisirii martorilor oculari şi auriculari în special, e adresată lui Toma, şi prin Toma lumii întregi, ca un avertisment.
„Fericit, cel ce n-a văzut şi a crezut“. Lui Toma i s-a dat ocazia să fie primul, care să creadă numai pe temeiul auzului, nu şi al văzului, numai bazat pe raportul Apostolilor, nu şi pe propria sa intuiţie. El a scăpat însă această fericită ocazie, s-a lipsit de mulţumirea de a fi dat crezământ colegilor săi, s-a lipsit de fericirea de a fi crezut că Iisus a înviat. El a pierdut ocazia de a se prezenta şi de-a rămâne pe vecie ca model de credinţă, întemeiată pe mărturisirea altora.
Iată de ce Toma nu este cuprins între cei fericiţi pentru credinţa întemeiată pe mărturii. Această fericire este rezervată tuturor în viitor. Toţi vor trebui să creadă şi vor crede numai pe temeiul rapoartelor, a documentelor scrise de către martorii oculari, care au voit şi au putut să spună adevărul istoric. La viitor se referă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, rostite cu siguranţa Proorocilor din Testamentul Vechi, care spre a arăta siguranţa împlinirii celor proorocite, le considerau ca şi trecute, şi deci scriau întrebuinţând timpul trecut, la verb, în loc de viitor; scriau: a fost, s-a întâmplat în loc de va fi, se va întâmpla. De aceea Mântuitorul zise: „n-au văzut şi au crezut“, cu înţelesul: nu vor vedea şi vor crede. Cu alte cuvinte: de aici înainte lumea are să creadă, fără să vadă. Aceasta o zice El cu atâta siguranţă, încât o consideră ca şi trecută.
Pentru noi, aşadar, este avertismentul: să nu aşteptăm şi noi cum a aşteptat Toma, ca Mântuitorul Hristos să ni se arate în corpul în care s-a arătat Apostolul necredincios. Noi trebuie să credem pe baza rapoartelor, pe care ni le-au lăsat Apostolii, – întâi pe baza celor patru Evanghelii, apoi pe ale celorlalte scrieri apostoleşti.
Căci, dacă dăm crezământ rapoartelor profane despre evenimentele istorice peste tot, şi nu ne îndoim în veracitatea lor: cu cât mai mult trebuie să credem tot ce ne-au scris cei inspiraţi de Dumnezeu, ca să scrie numai adevărul, curatul adevăr!
Şi dacă, peste tot ca oamenii nesocotiţi sunt consideraţi acei mireni, care în glumă, din nepricepere, din răutate ori din mania de a se arăta oameni învăţaţi, vorbesc cu uşurinţă despre cele scrise în Sfintele Scripturi cu atât mai mult nevrednici de poziţia lor, sunt acei fără de minte preoţi, care, dintr-o tendinţă de maimuţărie de a se arăta oameni superiori, spirite libere, vorbesc şi ei fără respectul cuvenit de Sfânta Scriptură şi de conţinutul ei. Cine aude pe preot ori pe seminarist vorbind cu uşurinţă de cele cuprinse în Sfânta Scriptură, îl osândeşte şi îl dispreţuieşte în inima sa. Un astfel de preot şi seminarist, care bârfeşte împotriva cuprinsului Sfintei Scripturi, îşi pierde nimbul sacru sacerdotal, ce trebuie să-i constituie autoritatea. Pentru preot şi seminarist vorba nesocotită, rostită împotriva Sfintei Scripturi, este un păcat identic cu cel comis contra poruncii a treia din Decalog. Prin urmare cum preotul şi seminaristul se feresc a lua în deşert numele lui Dumnezeu, aşa trebuie să se ferească a lua în deşert Sfânta Scriptură, care vorbeşte despre Dumnezeu şi despre faptele Lui. Şi, cum dator este a propovădui pe Dumnezeu, tot asemenea dator este a susţine prestigiul şi autoritatea nealterată a Sfintei Scripturi, fără de care predica despre Dumnezeu n-are nici un temei.

[patinina34]

9
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Mironosiţelor[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)[/SIZE]

43. În vremea aceea a venit Iosif din Arimateea, sfetnic cinstit, care şi el aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu, şi îndrăznind a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Hristos. 44. Iar Pilat s-a mirat, cum a murit aşa curând. Şi chemând pe sutaş, l-a întrebat pe el, de a murit. 45. Şi înţelegând de la sutaş, a dăruit trupul lui Iosif. 46. Şi cumpărând giulgiu şi luându-l l-a înfăşurat cu giulgiu, şi l-a pus în mormânt, care era săpat în piatră şi a răsturnat o piatră pe uşa mormântului. 47. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iosif priveau unde Îl vor pune. 16, 1. Şi trecând sâmbăta, Maria Magdalena şi Maria lui Iacob şi Salomeea, au cumpărat miresme, ca să meargă să-L ungă pe el. 2. Şi foarte de dimineaţă într-una din sâmbete au venit la mormânt, fiind răsărit soarele. 3. Şi ziceau întru sine şi, cine va răsturna nouă piatra de pe uşa mormântului. 4. Şi căutând au văzut piatra răsturnată, că era mare foarte. 5. Şi intrând în mormânt, au văzut pe un tânăr şezând de-a dreapta, îmbrăcat în veşmântul alb, şi s-au spăimântat. 6. Iar el le-a zis lor: nu vă spăimântaţi, pe Iisus Nazarineanul căutaţi, cel răstignit, s-a sculat, nu este aici, iată locul unde l-a pus pe El. 7. Ci mergeţi, de spuneţi ucenicilor, şi lui Petru, că va merge mai înainte de voi în Galilea, acolo veţi vedea pe El, cum a zis vouă. 8. Şi ieşind au fugit de la mormânt, că le cuprinsese pe ele cutremur şi frică, şi nimic nimănui nu au spus, că se temeau.

Înmormântarea şi Învierea lui Iisus

În Ierusalim pe acea vreme era un om bogat, Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului. Acesta, ca şi Nicodim, era unul dintre timizii şi tăinuiţii admiratori ai lui Iisus. Locul unde s-a răstignit Iisus se vede că era o grădină a lui Iosif. În această grădină el îşi instalase o criptă, scobită în piatră, a cărei uşă se închidea cu o mare lespede de piatră. Cripta aceasta o destinase el pentru sine, şi, poate, pentru familia sa.
El, probabil era în grădină, când s-a întâmplat moartea lui Iisus. Văzând pe Iisus mort, abandonat de toată lumea, deşi ştia bine că atrage asupra sa ura colegilor săi sinedrişti, se hotărăşte repede să se declare pe faţă şi fără rezervă aderent al lui Iisus, făcându-şi trista onoare de-a înmormânta el pe marele său Învăţător. Şi, ca omagiu al admiraţiei şi al durerii sale pentru cel adormit şi totodată ca protest contra nelegiuirii colegilor săi, el îi afieroseşte cripta sa, care era aşa de aproape de cruce.
El, sfidând orice neajunsuri din partea colegilor săi (vs. 43) „îndrăznind“ a alergat la Pilat şi a cerut să-i dăruiască trupul lui Iisus, spre a-l înmormânta. Pilat, constând în mod oficial moartea reală a lui Iisus, încuviinţează cererea lui Iosif, care, împreună cu prietenul său Nicodim, cumpără grabnic cele trebuincioase pentru înmormântare, aleargă la Golgota, luă pe Iisus de pe cruce, Îl înfăşoară în giulgiuri curate şi Îl aşează în mormânt, în care depun şi diferite soiuri de aromate, apoi răstoarnă lespedea cea grea pe uşa criptei şi se duc.
Zdrobite de durere, femeile, care din Galileea urmaseră lui Iisus, stăteau la o parte în tăcere şi priveau unde Îl pun.
Când L-au aşezat pe Iisus în mormânt era aproape de ora 6 p.m. sau a 12-a din zi: momentul când se încheia ziua de Vineri şi, cu începutul Sâmbetei, începeau sărbătorile Paştilor.
2. Într-aceea, trecând sâmbăta, prima şi marea zi a Paştilor, care se încheia cu ora 6 seara; cu această oră deschizându-se prăvăliile (vs. 1) femeile, care priviseră unde L-au pus pe Iisus, au cumpărat miresme, şi în dimineaţa următoare (Duminica), în revărsatul zorilor, ele suie spre Golgota, ca să caute mormântul lui Iisus şi să-I aducă tributul lor de delicată admiraţie şi recunoştinţă, miruri cu care să-i ungă trupul.
În mersul lor grăbit îşi aduc aminte că mormântul e închis cu o piatră grea, pe care ele nu o pot ridica şi cu mirare, se întreabă ce să se facă, cum să-şi ajute: cine să le deschidă mormântul?
Vorbind aşa între ele ajung la mormânt şi, spre mirarea lor, văd piatra răsturnată de pe uşa mormântului. Ele (vs. 1) intrară în mormânt şi spaima le cuprinde. În mormânt, în loc să găsească trupul lui Iisus, văd un înger. Spaima lor creşte când aud pe înger spunându-le că Iisus S-a sculat din morţi, că ele au să-L vadă viu în Galileea. Până atunci însă ele să meargă şi să spună Apostolilor şi lui Petru, că Iisus a înviat.
Spaima şi tulburarea lor este aşa de mare că ele deocamdată nu înţeleg ce le spune îngerul şi nici nu pun la inimă cuvintele lui, ci ieşind din mormânt, aleargă spre casă, şi, de tulburate ce sunt şi de teamă, nu spun nimănui ce au văzut şi ce au auzit la mormântul adoratului lor Învăţător.
3. Şi aceste femei, numite de aici înainte mironosiţe, adică purtătoare de mir, auziseră în mai multe rânduri pe Mântuitorul spunând că fruntaşii iudeilor au să-L prindă, să-L judece, să-L omoare, iar El să învie a treia zi de la moartea Sa. Dar şi ele, ca şi Apostolii, şi ca şi ceilalţi învăţăcei, în naivitatea şi preocuparea lor îşi închipuiau că Iisus, ca de obicei le vorbeşte ceva profund, enigmatic, în alegorie, şi ele nu înţeleg şi nici nu se gândesc că ar putea înţelege dacă şi-ar da seama.
Lor nu le trecea prin gând că El le vorbeşte despre moartea şi mai ales despre învierea Sa reală, deşi Iisus ca o garanţie şi ca o dovadă palpabilă, că despre reala Sa moarte şi Înviere le vorbeşte, înviase morţi şi Se schimbase la faţă.
Autoritatea îngerului îmbrăcat în veşminte albe, semnele curăţeniei şi a sfinţeniei, lor nu le inspiră încredere, ci frică, nu le deschide mintea să înţeleagă şi să se bucure, ci le umple inima de spaimă, de cutremur şi de supărare.
Evanghelia de faţă ne arată două mari evenimente, realitatea morţii şi Învierii lui Iisus:
a). Realitatea morţii o constată însuşi sutaşul pus de pază la locul de supliciu. El fusese martor ocular al morţii şi când a constatat moartea întâmplată, a exclamat „cu adevărat omul acesta Fiul lui Dumnezeu era“ (vs. 39). Şi el, sutaşul, chemat de guvernator, îi raportează acestuia în mod oficial că Iisus cu adevărat a murit. Astfel, în mod oficial se constată din partea autorităţii statului roman, că Iisus a murit cu adevărat;
b). Realitatea Învierii lui Iisus, întâmplată a treia zi de la moartea şi îngroparea Sa, o constată în mod oficial îngerul, şi, după Matei (28, 11-15), o constată şi confirmă în mod oficial şi puterea statului roman, pusă anume să oprească Învierea Lui.
Astfel vedem că, spre a înlătura şi a face imposibilă pentru viitor orice îndoială serioasă în reala moarte şi în adevărata Înviere a Mântuitorului, Providenţa a îngrijit ca ambele aceste mari evenimente să fie constatate în mod oficial prin autoritatea universalei împărăţii romane, menite să treacă în universala Împărăţie a lui Iisus Hristos, Împărăţie a cărei început şi temelie se pune prin înseşi acele două mari evenimente.
Din manifestaţia lui Iosif şi a Mironosiţelor pentru noi rezultă următoarele:
a). având de model pe Iosif: faţă cu binefăcătorii noştri să ne arătăm recunoştinţa chiar şi dacă manifestarea noastră ar fi împreunată cu neplăceri şi cu primejdii; faţă cu Dumnezeu însă recunoştinţa noastră să o manifestăm prin fapte, mai ales, spre a atrage prin ea pe cei rătăciţi, şi a-i îndemna să ne imite;
b). având de model pe Mironosiţe, noi dis-de-dimineaţă sculându-ne să alergăm nu la Golgota, ci cu gândul la bunătatea şi milostivirea dumnezeiască şi să-i ducem în loc de mir, inima noastră înfrântă şi smerită însoţită de faptele noastre cele bune.
Ambele aceste îndemnuri sunt la locul întâi pentru preot, ale cărui fapte trebuie să fie tot atâtea exemple de imitat, tot atâtea îndemnuri pentru credincioşi.

[patinina34]

10
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Slăbănogului[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 5, 1-16)[/SIZE]

1. În vremea aceea s-a suit Iisus în Ierusalim. 2. Şi este în Ierusalim Lacul Oii, care se cheamă evreieşte Vitezda, având cinci foişoare. 3. Întru acelea zăcea mulţime multă de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. 4. Că îngerul Domnului în vremea sa se pogora în scăldătoare, şi tulbura apa, şi care intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ţinut. Deci era acolo un om, treizeci şi opt de ani având în boala sa. 6. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând, şi cunoscând, că iată multă vreme avea în boala sa, zis-a lui: vrei să fii sănătos. 7. Răspuns-a lui bolnavul: Doamne om n-am, că dacă se tulbură apa, să mă bage în scăldătoare, deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară. 8. Zis-a Iisus lui: scoală, ia patul tău şi umblă. 9. Şi îndată, s-a făcut sănătos omul, şi şi-a luat patul său, şi umbla, şi era într-aceea zi Sâmbătă. 10. Deci ziceau Evreii celui vindecat: Sâmbătă este, nu se cade ţie a-ţi lua patul. 11. Iar el a răspuns lor: Cel ce m-a făcut sănătos, acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. 12. Deci l-au întrebat: care este omul acela, ce a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. 13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, că Iisus ieşise din poporul, ce era în acel loc. 14. După aceea l-a aflat pe el Iisus în biserică şi a zis lui: iată că te făcuşi sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu fie ţie ceva mai rău. 15. Mers-a omul acela şi a vestit iudeilor, că Iisus este, care l-a făcut pe dânsul sănătos. 16. Şi pentru aceasta goneau Evreii pe Iisus, şi căutau să-l omoare pe el, căci făcea acestea sâmbăta.


Ingratitudinea iudeilor

1. Slăbănogul din această Evanghelie este un tip simbolic al evreilor. El faţă cu Mântuitorul reprezintă pe iudei şi ţinuta lor morală ingrată, duşmănoasă.
În firea evreilor era dorinţa de a vedea semne şi minuni. Semnele şi minunile pentru ei erau învăţăminte simbolice, ascunse. De această fire a lor ţinând seama, Dumnezeu, anume, ca ei să poată veni mai uşor la mântuire, iar de nu vor veni să n-aibă motive de scuze, le-a făcut un semn în cetatea lor sfântă, în Ierusalim. Adică: lângă Poarta Oii, pe vremea lui Iisus, a dispus să se formeze un lac, o scăldătoare, cu putere vindecătoare. Scăldătoarea se numea Vitezda. Ea a existat numai pe timpul Mântuitorului, ca un semn, ca admoniţiune pentru evrei. Semnul era că în acea scăldătoare ei aveau să întrevadă sosirea doctorului ceresc, venit anume, ca să-i vindece de îndelungata lor boală, în virtutea căreia ei nu se mai puteau mişca.
Cum vom vedea, ei au rămas numai cu mândria că Dumnezeu i-a învrednicit de un semn, dar învăţătura semnului n-au înţeles-o, n-au vrut să o înţeleagă.
2. Evreii aveau sărbătoare, care anume, nu are importanţă. La acea sărbătoare Iisus s-a suit în Ierusalim. Ajungând la Scăldătoare, află pe un bolnav, care era olog de 38 de ani. Lui I se face milă de acest olog şi-l întreabă: „vrei să fii sănătos“ – vrei să te fac Eu sănătos?
Nu, răspunde bolnavul, om n-am, care să mă bage în scăldătoare. Tu! Tu nu mă poţi vindeca. Eu rămân slăbănog, căci alţii îmi ies înainte şi se vindecă.
„Scoală, i-aţi patul...“ şi, la cuvântul lui Iisus, în membrele slăbănogului se strecoară forţa vitală: slăbănogul, ologul se face sănătos.
Dar era Sâmbătă în acea zi, şi evreii, robi ai literei şi mai mult robi ai obiceiului lor, considerau ca o profanare a legii orice lucrare, cât de mică şi de neînsemnată să fi fost ea. Luarea aşternutului, care nu putea fi alta decât un sărăcăcios strai, evreii o consideră ca lucrare, deci ca profanare a Legii, şi ei intervin grabnic. „E sâmbătă“, nu ştii că lucrarea în zi de sâmbătă e pedepsită, ca o profanare a celor sfinte? Deci: „nu ţi se cuvine să-ţi iei patul“.
Vindecatul însă, în loc să cedeze, să-şi scuze cum ar fi ştiut greşeala, ori în loc să arate evreilor absurditatea pretenţiei lor, face cauză comună cu iudeii: pune vina pe Iisus: „Cel ce m-a făcut sănătos Acela m-a îndemnat să-mi iau patul, să păcătuiesc. De nu mă povăţuia el, eu nu-mi luam patul. Deci El este de vină nu eu; luaţi-L pe El la răspundere“.
Şi fiindcă Mântuitorul se îndepărtase din acel loc, iar vindecatul nu ştia cine este, acesta rămâne deocamdată cu mustrarea, dar cu angajamentul ca, dacă-L va afla pe Iisus, să-L denunţe evreilor. Ocazia i se dă în curând, căci aflându-l Iisus în biserică, îi zice: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“.
Prin cuvintele Sale Mântuitorul îi arată vindecatului că ştie de unde-i provine boala, că acea boală era o urmare a păcatelor lui, din abuzul senzual, şi, apelând la sentimentul lui de conservare, de iubire de sine, îl invită să nu reînceapă ca nu cumva să cadă în recidivă, în care caz fireşte, are să-i fie mai rău ca întâi.

[patinina34]

Cel vindecat, în loc să-şi arate recunoştinţa pentru nemărginitul bine, ce i-a făcut Mântuitorul, în loc să-I mulţumească şi pentru sfatul pe care I l-a dat; în loc să cadă în genunchi înaintea Aceluia, Care, vindecându-l prin cuvânt, şi arătându-i că a pătruns în secretul păcatelor lui, i se descoperă ca o fiinţă supraomenească, – el, cel vindecat, merge şi denunţă evreilor „că Iisus este“ Cel ce îl făcuse sănătos şi-l pusese la cale să profaneze sâmbăta. Urmarea e că evreii iau pe Iisus la goană, drept răsplată pentru că vindecase pe cel slăbănog.
2. Ca şi slăbănogul, bolnav era şi Israil, reprezentat prin fruntaşii evreilor, numiţi în Evanghelie „iudei“.
Din cauza abuzului de poziţia sa excepţională, favorizată, Israil îşi pierduse forţele spirituale şi morale, devenise olog, nu putea face un pas înainte. El aştepta cu nerăbdare să se însănătoşească, dar nu se putea mişca, să intre în baia vindecării. Baia miraculoasă îi era înainte: era Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Sfintele Scripturi; nu avea decât să intre în spiritul lor, să se spele spre a se vindeca. Dar preocupările lui, tradiţia bătrânilor, care întuneca mintea şi împietrea inima, îl ţinea legat de atâta vreme. Simbolul miraculos al băii Vitezda, menit anume să-l deştepte din letargie, să-i ia albeaţa de pe ochi şi să-l facă să vadă că mântuirea i-a sosit – pentru Israil rămâne un simplu semn, la care se credea îndreptăţit în virtutea poziţiei sale favorizate, fără să afle în acest semn vreo învăţătură, vreo provocare.
Când Iisus, doctorul cel proorocit şi aşteptat, vine la el, la bolnavul, la ologul Israil şi-l întreabă dacă voieşte serios să se însănătoşească, bolnavul nu voieşte să-L recunoască. El, bolnavul îşi recunoaşte ticăloşia, constată însuşi că e paralizat, dar lui îi trebuie un om, nu Dumnezeu, care să-l bage în scăldătoare. Un om îi trebuie, care omeneşte să-l scape de robia romanilor şi să întemeieze o împărăţie pământească, împărăţie, în care Israil, ologul, slăbănogul să aibă poziţia de stăpân, iar toate celelalte popoare: robi ai lui. Aşa doctor aşteptau evreii, şi, deci, firesc era să refuze vindecarea, ce le-o oferă dumnezeiescul doctor, Iisus Hristos.
Cu toate acestea însă doctorului Iisus I se face milă de nechibzuitul slăbănog, şi-l vindecă prin cuvânt. Evreii aud învăţătura Lui vindecătoare, mântuitoare, care li se dă în zi de sărbătoare, căci întreagă activitatea lui Iisus sărbătoare este; ei văd mântuirea, vindecarea, şi în loc să mulţumească Celui Care le-o dă, fac cum face slăbănogul: aleargă la autoritatea Statului, cerând moartea Lui.
Ingrat în gradul suprem s-a arătat individul slăbănog; dar s-a arătat ca tip, ca reprezentant al unui popor întreg. Aceea ce a făcut el în mic, a făcut poporul Israil în mare. În ambii se arată ingratitudinea încarnată, incapabilă de-a primi vindecarea definitivă, mântuirea. Căci slăbănogul ajuns la slăbănogire prin propriile sale păcate, când este făcut atent la recidivă, în loc să se stăpânească, aleargă la duşmanii Binefăcătorului său, arătând prin fapte că n-are de gând să se abţină de la păcate. Şi, ce face slăbănogul, ca individ, face şi slăbănogul popor: aleargă la chiar duşmanii săi de moarte şi cere moartea Mântuitorului său. El cade în recidivă ca popor. Că recidivul slăbănog, ca individ, a ajuns mai rău, e de la sine înţeles. Iar că recidivul popor slăbănog a ajuns mai rău de cum fusese înainte de vindecarea sa prin Iisus, istoria ne-a dovedit-o şi ne-o dovedeşte destul de elocvent: Slăbănogirea lui recidivă l-a nimicit ca popor, lipsindu-l de patrie şi de limbă şi împrăştiindu-l pe toată faţa pământului, ca urmare firească a ingratitudinii, cu care şi-a tratat pe Binefăcătorul său; dar totodată drept avertisment pentru cei care răsplătesc binele cu rău.
În special pentru preoţi şi pentru viitorii preoţi nici un învăţământ mai zguduitor, ca acest învăţământ: un popor întreg a fost dus la pierire prin ingratitudinea preoţilor şi a cărturarilor lui. Preoţii noştri au să-şi deschidă ochii în patru cât pentru binefacerile dumnezeieşti pe care le primesc ei şi le primeşte poporul condus de dânşii: să nu se încuibe în inima lor ingratitudinea, ci mai ales să obişnuiască pe popor a-şi arăta prin fapte mulţumirea sa către Dumnezeu şi către oamenii care îi fac bine; mai ales însă către Dumnezeu, ştiind „că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este de la Părintele Luminilor“.