Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

[SIZE=3]

A FERICITULUI TEODORIT, EPISCOPUL KIRULUI,

TÎLCUIRE

A CELOR O SUTĂ CINCIZECI DE PSALMI

AI PROOROCULUI ÎMPĂRAT DAVID



MAI-NAINTE PRIVIRE
Mie, mai-nainte de celelalte dumnezeieşti cuvinte, îmi era a tîlcui proorocia marelui David[COLOR=#800080][1][/COLOR], fiindcă ucenicii bine-credincioşi - şi orăşenii, şi sătenii - cu deosebire la aceasta s-au sîrguit toţi a lua aminte. Dar, nu mai puţin, şi cei ce au îmbrăţişat viaţa postnicească pe aceasta o poartă pe limbă, noaptea şi ziua lăudîndu-L pe Dumnezeul tuturor şi domolind patimile trupului, pentru că, amestecînd folosul cu dulceaţa viersuirii dumnezeiescului dar, prea-dorită şi vrednică de iubit a pus învăţătura înaintea oamenilor. Şi oricine poate vedea că cei mai mulţi dintre oameni fie nu pomenesc nimic din celelalte dumnezeieşti Scripturi, fie prea puţine, dar pomenesc de multe ori cîntările cele duhovniceşti ale dumnezeiescului David - şi în case, şi prin uliţi şi prin căi - şi se prea-îndulcesc cu tocmirea viersuirii, şi prin dulceaţa aceasta dobîndesc folosul. De aceea voiam să tîlcuiesc mai întîi această proorocie şi să pun înainte oamenilor celor înţelepţi folosul cel dintru adînc; ca, cîntînd împreună şi simţind înţelesul celor cîntate, îndoit să secere cîştigul. Dar cei ce au cerut de la noi tîlcuirile altor dumnezeieşti Scripturi nu au lăsat a lua sfîrşit sîrguinţa aceasta a noastră: pentru că unii ne-au arătat că este de nevoie a se tîlcui Cîntarea Cîntărilor; alţii au dorit să cunoască proorocia bărbatului doririlor, Daniil; alţii - pe a dumnezeiescului Iezechil, şi alţii au cerut a se face înţelese şi arătate lor proorociile celor doisprezece Prooroci, care le erau întru neînţelegere.

Şi, fiindcă Dumnezeu - Cel ce înţelepţeşte pe cei orbi şi le descoperă tainele, Care a dat gură omului, şi a făcut surd şi mut, văzător şi orb - a dat omului să înţeleagă şi să poată tîlcui dumnezeieştile Lui cuvinte, vino drept aceea ca, chemînd dumnezeiescul dar - care, după proorocie, aduce pe cei orbi în calea pe care nu au ştiut-o, şi îi face a călători pe cărări pe care nu le-au cunoscut, şi le dăruieşte celor surzi de demult a auzi dumnezeieştile cuvinte şi dă adevăr ochilor celor ce petrec întru

întuneric şi în negură - să îndrăznim asupra proorociei acesteia a Psalmilor.
Nimeni să nu socotească însă că osteneala noastră este de prisos din pricină că şi alţii, mai înainte de noi, au pus înainte şi au arătat tîlcuirea aceasta. Pentru că - citind eu multe tîlcuiri şi aflîndu-i pe unii că s-au abătut cu multă nesăturare întru alegorie, iar pe alţii că au alăturat proorocia oarecărora istorii ca şi cum tîlcuirea le-ar ajuta mai vîrtos Iudeilor decît ucenicilor credinţei - am socotit prea-de cuviinţă a fugi şi de nemăsurarea acestora, şi de a acelora. Şi cîte se cuvin istoriilor celor vechi, pe acestea să le alăturăm şi acum, iar proorociile pentru Stăpînul Hristos, şi pentru Biserica neamurilor, şi pentru vieţuirea cea evanghelicească şi pentru propovăduirile Apostolilor, să nu le dăruim altora, care lucru le este iubit să-l facă Iudeilor, cei ce trăiesc întru furtişag şi întru rea lucrare şi ţes răspuns pentru a lor necredinţă. De aceea, nu ne este atît de ostenitoare tîlcuirea mai-naintei grăiri, pentru că privirea lucrurilor o face arătată.
Ne vom sîrgui cît va fi cu putinţă a fugi de lungimea cuvîntului şi scurt a pune înainte folosul, celor ce voiesc. Şi, mai înainte arătînd scopul Psalmilor, aşa ne vom apuca de tîlcuire.
Se cuvine însă a şti că este osebit lucru proorociei a le vesti nu numai pe cele ce vor să fie, ci şi pe cele de faţă, şi a le grăi pe cele ce s-au făcut. Pentru că dumnezeiescul Moisi ne-a învăţat arătat cele zidite de Dumnezeul tuturor, care au luat pe „a fi” demult şi prea-de demult, nu de la oameni primind învăţătura aceasta, ci din darul Duhului. Le-a spus şi pe cele ale vremii lui, precum lui Faraon pedepsele aduse asupră-i, şi lui Israil dăruirea manei şi împărtăşirea cărnurilor. A spus mai-nainte încă şi cele ce or să fie, adică venirea Stăpînului Hristos, risipirea Iudeilor şi mîntuirea neamurilor.
Aşa şi dumnezeiescul David (după acela el întîi scriind proorocia) pomeneşte facerile de bine făcute celor de acum de Dumnezeul tuturor şi mai-nainte le însemnează pe cele ce or să fie cu mulţi ani mai pe urmă. Şi nu foloseşte numai cuvinte prooroceşti, ci şi sfătuitoare şi legiuitoare şi, cînd moralizatoare, cînd dogmatică aduce învăţătura. Uneori tînguieşte primejdiile Iudeilor, iar alteori mai-înainte cîntă mîntuirea neamurilor. În multe locuri încă mai-nainte vesteşte Patimile Stăpînului Hristos şi Învierea, şi cu multa felurime a proorociei îi îndulceşte pe cei ce voiesc a lua aminte.
Oarecari au zis că Psalmii nu sînt toţi ai lui David, ci şi ai altora. Drept aceea, aşa înţelegînd şi scrierile de deasupra, pe unii i-au afierosit lui Idithum, pe alţii lui Etham, pe alţii fiilor lui Core şi pe alţii lui Asaf, din Istoria Paralipomenilor învăţînd noi că şi aceştia sînt Prooroci. Eu însă nu mă împotrivesc cu nimic pentru acestea. Căci ce folos îmi adaugă mie, ori de sînt toţi ai acestuia, ori de sînt oarecari şi ai acelora, fiind lucru vădit că toţi s-au scris din lucrarea dumnezeiescului Duh? Pentru că şi pe dumnezeiescul David îl ştim Prooroc, şi pe aceia Istoria Paralipomenilor îi numeşte Prooroci. Lucrul Proorocului este să dea limba slujitoare darului Duhului, după glasul ce se poartă în Psalmi: „Limba mea - zice - este trestia Scriitorului ce scrie degrabă.” Dar să stăpînească hotărîrea celor mai mulţi: că cei mai mulţi dintre scriitori au zis că aceştia sînt ai lui David.
[/SIZE]

[patinina34]

Şi, de vreme ce oarecari au numit scrierile de deasupra mincinoase, socotesc că este lucru de nevoie a vorbi puţine şi pentru aceasta. Mi se pare că este lucru îndrăzneţ a răsturna scrierile de deasupra, care se aflau pe vremea lui Ptolemei[COLOR=#800080][1][/COLOR], celui ce a împărăţit peste Egipt după Alexandru[COLOR=#800080][2][/COLOR], pe care toţi cei 70 de bătrîni[COLOR=#800080][3][/COLOR]le-au tălmăcit în limba elinească. Şi, mai înainte cu o sută cincizeci de ani de tălmăcirea aceea, umplîndu-se de dumnezeiescul dar, minunatul Ezdra[COLOR=#800080][4][/COLOR]a scris de-a doua oară Sfintele Cărţi, căci se stricaseră, din lenevirea Iudeilor şi din păgînătatea Babilonienilor de demult.[COLOR=#800080][5][/COLOR]Dacă acela, din Preasfîntul Duh, iarăşi a înnoit pomenirea lor, iar Cei 70, nu fără de dumnezeiasca insuflare, le-au tălmăcit în limba elinească cu multă împreună-glăsuire şi întocmire şi, pe lîngă celelalte dumnezeieşti Scripturi, au tălmăcit şi scrierile de deasupra, apoi socotesc că este lucru îndrăzneţ şi foarte obraznic să le numească cineva mincinoase pe acestea şi să socotească gîndurile lor mai înţelepte decît lucrarea Duhului. Şi acest lucru îl va arăta mai luminat tîlcuirea din parte a Psalmilor.
Încă şi „diapsalma” (adică schimbarea viersuirii cîntării şi a noimei) au tîlcuit-o în multe feluri. Unii au socotit că este încetare a lucrării Duhului, alţii - schimbare a proorociei, iar alţii - prefacere a viersuirii. Iar unul, folosind tălmăcirea lui Achila[COLOR=#800080][6][/COLOR], în locul diapsalmei a pus acest cuvînt, adică „de-a pururea”, zicînd că el se împreună cu stihul dinainte. După cum, întru al treilea Psalm, după stihul: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, şi m-a auzit din muntele cel sfînt al Lui”, aflăm adăugată această diapsalmă, căci Achila a împreunat aşa: „Şi m-a auzit din muntele cel sfînt al Lui de-a pururea”, făcînd împreună o înţelegere cu stihul dinainte.
Aflîndu-i pe Cei 70 şi pe toţi ceilalţi tîlcuitori ai dumnezeieştii Scripturi care au tîlcuit această „diapsalmă”, eu socotesc că nu este drept a-i defăima pe atîţia, şi mai cu seamă pe unii ca aceştia, şi a mă încrede înţelegerii unuia singur. De aceea, socotesc că scrierea diapsalmei însemnează schimbarea viersuirii. Că - de vreme ce a alcătuit cete, care Îi aduceau lui Dumnezeu cîntarea şi lauda, neîmplinind Lui vreo trebuinţă oarecare, ci aducîndu-i folos norodului - marele David a făcut cetele a cînta cu oarecare potrivire, iar pe cei ce foloseau organele i-a făcut să dea glăsuirea întocmită. Iar cîntările au multe schimbări ale viersuirii, şi lirele şi alăutele au schimbări de lovituri. Se poate vedea multă deosebire ca aceasta şi la fluiere. Deci, „diapsalma” mi se pare că însemnează, după cum am zis, schimbarea viersuirii. Iar tîlcuirea cea cu dinadinsul o ştie cel ce a pus această deasupra-scriere şi cel ce, ca şi acela, a primit strălucirea dumnezeiescului Duh.
Cei ce citesc Psalmii cu iubire de osteneală se cuvine a şti că aceştia nu păzesc rînduiala vremii, ci unii, cuprinzînd istorii mai vechi, au dobîndit uneori a doua rînduială; iar alţii, care cuprind vreme mai nouă, s-au rînduit mai întîi. Aşa, Psalmul al 3-lea are deasupra-scrierea povestirii pentru Avesalom, iar al 141-lea - pe a lui Saul. Şi îi este arătat fiecăruia ce ştie istoria cu cît sînt mai demult cele pentru Saul decît cele pentru Avesalom.
Iar eu socotesc că însuşi dumnezeiescul David a zis Psalmii, iar alţii - că alcătuirea acestora au făcut-o oarecari din cei ce au fost mai pe urmă. Şi le-am însemnat pe acestea aici, ca să nu curm pentru ele tîlcuirea, fiind silit atunci cînd trebuie a vorbi. Deci, mărginind mai înainte-privirea, să ne apucăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, de tîlcuirea din parte.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 1

Al lui David, nescris deasupra la Evrei.

Fericit - bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut;
De aici este lesne a cunoaşte că cei ce au tălmăcit dumnezeieştile Scripturi, aflînd de demult deasupra-scrierile la Evrei, le-au mutat în limba elinească şi pe acestea. Căci au lăsat nescris deasupra Psalmul de faţă şi pe cel următor, aşa cum i-au aflat, neîndrăznind a adăuga ceva de la sine la cuvintele Duhului.
Unii din cei ce au scris pricinile Psalmilor au zis că acesta de faţă cuprinde învăţătură morală, iar mie mi s-a părut că nu este mai puţin dogmatic decît moral. Căci cuprinde nu numai mustrarea păcătoşilor, ci şi pe a păgînilor, şi sfătuieşte a lua totdeauna aminte la dumnezeieştile cuvinte, dintru care dobîndim folos nu doar moral, ci şi dogmatic.
Şi foarte cu potrivire a pus marele David înaintea scripturii sale fericirea, urmînd pe al său Fiu şi totodată Stăpîn, adică pe Mîntuitorul Hristos, Care a început învăţătura către Sfinţii Săi Ucenici de la fericiri:
„Fericiţi - cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.” (Stăpînul Hristos este Fiu al lui David ca om, după glasul Sfintelor Evanghelii, căci: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui Avraam, fiul lui David”; iar Domn al lui şi Făcător - ca un Dumnezeu, că al Lui este glasul: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea.”)
Deci începutul fericeşte pe cel ce nici nu s-a împărtăşit în cale cu necredincioşii, nici nu a primit sfatul păcătoşilor ca pe unul adevărat şi întemeiat (că pe aceasta a numit-o „stare”), şi a fugit de statornica stricăciune a pierzătorilor. Iar acest nume, adică „fericit”, este numire dumnezeiască. Şi martor e dumnezeiescul Apostol, strigînd: „Fericitul şi singur Stăpînitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” Stăpînul nostru Dumnezeu a dat-o cu împărtăşire pe aceasta şi oamenilor, precum şi pe celelalte. Pentru că, numindu-Se El credincios - „Credincios, zice, este Dumnezeu, prin Care v-aţi chemat la împărtăşirea Fiului Său”, iar Fericitul Moisi zice: „Dumnezeu este credincios şi nu este nedreptate întru Dînsul” - a numit şi din oameni „credincioşi” pe cei ce primesc cuvintele Lui fără de îndoială. Aşa, fiind şi numindu-Se Dumnezeu, Marele Dăruitor a dat cu împărtăşire şi oamenilor această numire şi strigă: „Eu am zis: Dumnezei sînteţi, toţi fii ai Celui Preaînalt, iar voi ca nişte oameni muriţi.” Deci numele acesta, adică „fericit”, este rod al săvîrşirii faptei bune. Că - precum fiecare din meşteşugurile din viaţă priveşte la sfîrşit, adică: meşteşugul cel de luptă, către cununile de măslin; cel ostăşesc, către biruinţe şi semne de biruinţă; cel doctoricesc, către sănătate şi către izbăvirea de boli; cel neguţătoresc, către adunarea banilor şi către avuţia bogăţiei - aşa şi ştiinţa faptei bune are ca rod şi sfîrşit dumnezeiasca fericire. Şi nimeni, văzîndu-l fericindu-se aici numai pe bărbat, să nu socotească cum că neamul femeilor se lipseşte de această fericire. Stăpînul Hristos, alcătuind fericirile cu neamul bărbătesc, n-a oprit muierilor cîştigarea faptei bune. Cuvîntul cuprinde împreună cu bărbaţii şi pe muieri, căci „cap al muierii este bărbatul”, după cum zice dumnezeiescul Apostol. Celelalte mădulare ale trupului se împreună cu capul, iar capul, încununîndu-se, se bucură. Aşa şi noi, vorbind către cineva şi numindu-l pe dînsul „cap iubit”, nu-l despărţim de celelalte părţi ale trupului, ci vorbim
Şi nu aşa prOST pomenit mai întîi de „cale”, apoi de „stare”, apoi de „scaun”, ci ştiind cu de-adinsul că gîndul suferă mai întîi pornire - ori rău ar fi, ori bun - apoi stare, apoi oarecare adeverire întărită. Deci sfătuieşte ca nici cu mintea să primească vreo înţelegere păgînească, nici să călătorească spre vreo lucrare fără de lege.
Dumnezeieştii Scripturi îi este drag a numi „necredincioşi” pe cei ce cred în nedumnezeire ori în multă dumnezeire, „păcătoşi” - pe cei ce voiesc a trăi întru fărădelege şi au îmbrăţişat viaţă stricată, iar „pierzători” - pe cei ce se pierd nu numai pe ei înşişi, ci îi împărtăşesc şi pe alţii de pierzare şi de vătămare, ca şi boala ce năpădeşte şi asupra oamenilor, şi asupra dobitoacelor, de care se umplu cei ce se apropie de bolnavi. De aceea cuvîntul porunceşte a fugi de soboarele acestora.
Dar, fiindcă fuga de răutate nu ajunge pentru săvîrşirea faptei bune - „abate-te de la rău şi fă binele”, zice Psalmistul, iar Fericitul Isaia: „Încetaţi răutăţile voastre, învăţaţi-vă a face binele” - Fericitul David a adăugat foarte după cuviinţă:
2 ci în Legea Domnului - voia lui şi, în Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
Nu numai că se cuvine să le urască pe cele zise mai-nainte, ci să şi ia aminte la dumnezeiasca Lege, noaptea şi ziua, şi să le voiască pe acelea pe care le porunceşte dumnezeiasca Lege şi să-şi îndrepte a sa viaţă după scopul aceleia. Aşa a şi legiuit Dumnezeul tuturor prin Moisi, zicînd: „Vor fi graiurile Legii acesteia totdeauna în gura ta şi vei cugeta întru dînsele şezînd, şi sculîndu-te, şi zăcînd şi în cale umblînd. Şi le vei spînzura pe dînsele de mîinile tale şi vor fi neclintite înaintea ochilor tăi.”
Apoi, arată şi rodul care odrăsleşte de aici:
3 Şi va fi – zice – ca pomul cel răsădit lîngă izvoarele apelor, care rodul său va da în vremea sa,
4 şi frunza lui nu va cădea şi toate oricîte va face vor spori.



[SIZE=2][/SIZE]

[patinina34]

Precum izvoarele fac a înfrunzi pomii ce sînt răsădiţi lîngă dînsele, aşa şi apele dumnezeiescului Duh îi gătesc pe credincioşi a aduce dumnezeieştile roade. Deci pentru aceasta şi Stăpînul Hristos a numit „apă” învăţătura Sa: „Dacă cineva însetează - zice - să vină la Mine şi să bea, şi îi va fi apa pe care Eu o voi da lui izvor de apă vie ce saltă spre viaţă veşnică.” Şi iarăşi: „Cel ce crede întru Mine, precum a zis Scriptura, rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui.” Şi încă şi către Samarineanca: „Cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar care ar bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va înseta în veac.” Aşa - şi prin Isaia Proorocul: „Că Eu voi da (apă) întru sete celor ce călătoresc prin loc fără de apă şi voi deschide prin munţi izvoare şi prin dealuri rîuri, ca să adăp neamul Meu cel ales, norodul Meu pe care l-am cîştigat.”
Deci, după cuviinţă, şi Fericitul David l-a asemănat pe cel ce s-a îndeletnicit întru dumnezeieştile cuvinte cu pomii răsădiţi lîngă izvoarele apelor, care au frunzele de-a pururea înfrunzite şi aduc rodul la vreme, pentru că nevoitorii faptei bune vor lua roadele ostenelilor în viaţa ce va să fie. Şi, purtînd întru ei totdeauna nădejdea cea bună, ca pe nişte frunze, înverzesc, şi se bucură, şi prin mîngîiere uşurează greutatea ostenelilor. Au încă şi dăruitor cu sîrguinţă, pe Stăpînul cel mare, ajutîndu-le lor totdeauna: „Că, celor ce iubesc pe Dumnezeu - zice dumnezeiescul Apostol - toate le ajută spre cele bune.” Pentru aceasta a zis şi Fericitul David: „Şi toate, oricîte va face, vor spori.” „Că de la Domnul - zice - paşii omului se îndreptează şi calea Lui o va voi foarte.” Şi nu l-a pus aşa prost pe acest „toate”, ci cu multă lămurire, că - după ce mai întîi a oprit toate felurile răutăţii şi a arătat săvîrşirea dumnezeieştilor legi - a adăugat aşa: „Toate, oricîte va face, vor spori”, ştiind că unul ca acesta nu va voi să lucreze nimic împotrivnic legilor, alcătuindu-şi a sa voie cu dumnezeiasca Lege, că zice: „În Legea Domnului - voia lui.”
Aşa, îndemnînd prin aceasta către fapta bună şi învăţînd filosofia cea desăvîrşită, de aici îi îndeamnă pe nevoitori prin cele împotrivnice, zicînd:
5 Nu aşa - necredincioşii, nu aşa,
Prin îndoirea opririi, arată mai luminat împotrivirea.
ci ca praful pe care îl spulberă vîntul de pe faţa pămîntului.
Zice: Adăpîndu-se de dumnezeieştile cuvinte, aceia sînt de-a pururea înverziţi şi aduc rodul copt. Iar aceştia, fiind călcaţi de duhurile împotrivnice, se aseamănă cu praful, purtat cu lesnire aici şi acolo de vînturile cele împotrivnice.
6 Pentru aceasta, nu vor învia[COLOR=#800080][1][/COLOR]necredincioşii la Judecată, nici păcătoşii în sfatul Drepţilor;
Preasfîntul Duh le povesteşte pe toate cu multă descoperire, că n-a zis: „Nu vor învia necredincioşii”, ci: „la judecată nu vor învia”, în loc de: Nu vor învia spre judecată, ci spre osîndă. Aceia nu au trebuinţă de mustrări, avînd arătată păgînătatea, ci primesc pedeapsa singură. Precum pe ucigaşii de oameni prinşi întru însuşi lucrul uciderii judecătorul nu îi bagă în judecătorie ca să-i mustre, ci ca să scoată asupra lor hotărîrea hotărîtă de legi, aşa şi cei ce au trăit întru păgînătate pătimesc munca îndată după înviere, neadunîndu-se la judecată, ci primind hotărîrea pedepsei. Încă şi cei izbăviţi de dogmele păgîneşti, dar care au vieţuit viaţă nelegiuită, se vor aşeza undeva departe de adunarea Drepţilor. Pentru că acest nume, adică „sfat”, Achila şi Teodotion[COLOR=#800080][2][/COLOR]l-au tălmăcit: „adunare”, iar Simmah[COLOR=#800080][3][/COLOR]: „strîngere”.
7 că ştie Domnul calea drepţilor, şi calea necredincioşilor va pieri.
Dreptul Judecător - zice - le ştie pe toate încă mai înainte de judecată şi nu mai are trebuinţă nici de dovezi, nici de mustrări. Pentru aceea, împărţind fiecăruia cele după vrednicie, pe unii îi va învrednici de laude şi de cununi, iar pe alţii îi va trimite la munca neîncetată. Iar acest cuvînt: „calea necredincioşilor va pieri”, se aseamănă cu graiurile acelea apostoleşti: „Dacă lucrul cuiva se va arde, se va păgubi.” Pentru că lucrul bărbaţilor drepţi rămîne strălucind, iar împreună cu oamenii păgîni şi necuvioşi se pierde şi răutatea lor.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Verbul grecesc „anistimi” se traduce şi prin „a învia”, şi prin „a se scula”. De aceea, putem înţelege că necredincioşii nu se vor ridica la Judecată pentru a se îndreptăţi, căci ei vor învia doar „spre învierea osîndei”.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Tălmăcitor în elineşte al Vechiului Testament (vezi Cuvîntul de încheiere).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Tălmăcitor în elineşte al Vechiului Testament (vezi Cuvîntul de încheiere).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 2

[COLOR=windowtext]Nescris deasupra la Evrei.[/COLOR]

Săvîrşind întîiul Psalm întru pomenirea necredincioşilor, dintru aceasta a făcut iarăşi începutul celui de al doilea, învăţînd că vor primi sfîrşitul mai-nainte zis acelora şi cei ce s-au turbat asupra Mîntuitorului: şi păgîni, şi împăraţi, şi boieri şi Iudei. Pentru că întru al doilea Psalm mai-înainte vesteşte Patimile omeneşti şi Împărăţia Stăpînului Hristos, şi încă mai-nainte prooroceşte chemarea neamurilor şi tînguieşte necredinţa Iudeilor, căci acest „pentru ce s-au întărîtat neamurile?” este al celui ce se tînguieşte şi prihăneşte nebunia. Dar nu avem trebuinţă de multe cuvinte spre tîlcuire, fiindcă dumnezeiescul Petru, verhovnicul Apostolilor, a pus tîlcuirea în Fapte: „împăraţi” şi „boieri” i-a numit pe Irod, pe Pilat Ponteanul, pe arhierei şi pe cărturari. Pentru că unul s-a trimis de împăratul Romanilor, ocîrmuind stăpînirea aceluia; iar celălalt era întru aceeaşi vreme toparh (adică domn) al Iudeilor. Unul avea slugi şi supuşi din Iudei, iar celălalt - ostaşi din neamuri. Şi, făcîndu-se într-un gînd şi unire şi măiestrind uciderea Stăpînului, s-au sfătuit lucruri deşarte şi zadarnice, neputînd să dea uitării pe Cel ce S-a răstignit de dînşii: că, înviind a treia zi, El a stăpînit toată lumea.
Şi prea-cu potrivire şi foarte după cuviinţă l-a încheiat şi l-a unit Psalmistul cu faţa[COLOR=#800080][1][/COLOR] norodului pe acest „au cugetat deşarte”, pentru că Iudeii au făcut sfatul acesta rău asupra Mîntuitorului: martor este glasul Sfintelor Evanghelii, care ne învaţă că fariseii, ieşind, au făcut sfat cum Îl vor pierde pe Dînsul, şi Caiafa a strigat: „De folos este ca să moară un om, şi să nu piară tot neamul.”
Iar acest grai, „s-au întărîtat”, Achila l-a tălmăcit: „s-au tulburat”, iar Simmah: „se amestecă”. Şi acesta, stînd alături de „neamurilor”, ne dă a înţelege că Pilat - după ce Iudeii i L-au adus pe Iisus ca pe un oarecare tiran, zicînd de multe ori că se cade ca El să fie ucis – a scos fără de voie hotărîrea aducătoare de moarte, temîndu-se a-L slobozi, după cum s-ar fi cuvenit, ca să nu se ridice de aici vreo pîră şi asupra lui. Că, după cum a zis Fericitul Luca: „Îl pîrau pe Dînsul, zicînd: Pe Acesta L-am aflat răzvrătind neamul şi oprind să dea dajdie Cezarului, zicîndu-Se pe Sine Hristos că este Împărat.”
Pentru ce s-au întărîtat neamuri şi noroadele au cugetat cele deşarte?
2 Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat întru una asupra Domnului şi asupra Unsului Lui.
Nu zice „neamurile”, cu articol, ca să socoteşti că-i cuprinde pe toţi, ci „neamuri”, aducînd înţelegerea către oarece din parte. Că - de vreme ce, prinzîndu-L, Iudeii L-au dat pe Dînsul neamurilor - pentru aceasta zice: Care este pricina, sau ce este ce s-a făcut, încît şi noroadele s-au pornit asupra Lui împreună şi L-au dat pe Dînsul în mîinile neamurilor? Iar acest grai: „s-au întărîtat”, se înţelege în loc de: „s-au trufit”.
3 Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor!
Pentru că „cel ce nu cinsteşte - zice - pe Fiul, nici pe Tatăl nu-L cinsteşte”; deci, după cuviinţă, împreună cu jugul Fiului, îl leapădă şi pe cel al Tatălui. Mie însă mi se pare că Preasfîntul Duh le porunceşte credincioşilor să zică acestea: „Să rupem legăturile lor - adică ale neamurilor celor păgîne - şi să lepădăm de la noi jugul lor” - adică al Iudeilor celor prea-fără de lege - şi să luăm asupra noastră jugul cel bun al Domnului. Că al Lui este glasul: „Luaţi jugul Meu pe voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea - uşoară.” Încă şi însăşi Legea s-a numit „jug” de dumnezeieştii Apostoli. Pentru aceasta zice dumnezeiescul Petru, în Fapte: „Ce ispitiţi pe Dumnezeu a pune jug pe grumazul ucenicilor, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Fără numai că, prin darul Domnului Iisus, credem să ne mîntuim în acelaşi chip ca şi aceia.” Cu acestea se aseamănă şi graiurile prooroceşti: „Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor!”, adică: Să ne depărtăm cu inima de a mai voi să fim sub dînşii; să scuturăm de la noi jugul Legii, nimic să socotim închipuirile[COLOR=#800080][2][/COLOR], dacă nu s-ar înţelege duhovniceşte; să se socotească nedesăvîrşită către folos umbra[COLOR=#800080][3][/COLOR], dacă nu zugrăveşte întru sine taina lui Hristos.
4 Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei.
Căci Cel pironit şi dat la moarte de dînşii, fiind în ceruri şi cuprinzîndu-le pe toate, arată sfaturile lor deşarte şi zadarnice; încă şi Tatăl Acestuia şi Stăpînul tuturor le va răsplăti lor cu vrednică osîndă.
5 Atunci va grăi către dînşii întru mînia Sa şi întru iuţimea Sa îi va tulbura pe ei.
Tîlcuirea graiurilor acestora ne învaţă sfîrşitul lucrurilor. Pentru că, venind asupra lor oaste romană, cetatea a prădat-o şi a surpat-o, Biserica a ars-o, pe cei mai mulţi dintre dînşii i-a omorît, iar pe cei ce au scăpat de junghiere, prinzîndu-i, i-a dat la robie.
Se cuvine a băga de seamă cu mintea că pînă aici a pomenit două feţe: întîi - pe „Domnul”, şi apoi, pe „Hristos”[COLOR=#800080][4][/COLOR]: „... asupra Domnului - zice - şi asupra Hristosului Lui.” Apoi, pe „Cel ce locuieşte în ceruri” şi pe „Domnul”: „Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei.” Şi încă iarăşi a păzit acelaşi chip:

[patinina34]

6 Iar Eu sînt pus Împărat de Dînsul
Aici, se cuvine a pune soroc[COLOR=#800080][5][/COLOR], şi a adăuga după aceea:
peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, vestind porunca Domnului.
Căci nu împărăţeşte numai peste muntele Sion, ci şi peste cele văzute, şi peste cele nevăzute şi peste toată zidirea. Peste muntele Sion şi peste Iudeea a adus dumnezeiasca Lui învăţătură celor ce veneau la Dînsul, şi cei ce au primit-o au abătut apele ei la toată lumea, plecîndu-se dumnezeieştilor Lui porunci. Pentru că zice: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile!”
Iar acest stih: „Eu sînt pus Împărat de Dînsul”, îl grăieşte omeneşte, căci, ca Dumnezeu, are Împărăţia din fire, iar ca om, o are hirotonisită. Că are stăpînirea fără de început ca Dumnezeu, ne învaţă acelaşi Prooroc, zicînd: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale”, iar Fericitul Pavel zice că Psalmul acesta s-a zis pentru Fiul. Întru acest chip înalt numindu-Se, ca Dumnezeu, S-a înălţat şi ca om. Şi David strigă, propovăduind dumnezeiasca înălţime: „Să cunoască ei că numele Îţi este Domnul, Tu singur eşti înalt peste tot pămîntul!” Şi Zaharia, către Ioan: „Şi tu, pruncule, Prooroc al Celui Preaînalt te vei chema.” Iar despre înălţimea cea omenească ne învaţă Fericitul Pavel, zicînd: „Pentru aceea L-a şi prea-înălţat pe El Dumnezeu şi I-a dat Lui nume mai presus de toate numele“, deşi numele acesta - adică „Fiul Unul Născut” - îl avea Dumnezeu-Cuvîntul mai înainte de veci odrăslit împreună cu lucrul. Avînd însă, ca Dumnezeu, numirea Fiului, o ia pe dînsa şi ca om. Pentru aceea, a adăugat şi în Psalmul ce ne stă înainte:
7 Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut.
Cineva, plecîndu-se învăţăturii dumnezeiescului Duh, nu ar putea lipi acest grai la dumnezeirea Stăpînului Hristos. Pentru aceea, să auzim pe Dumnezeul tuturor zicînd prin David: „Din pîntece, mai înainte de luceafăr Te-am născut.” Deci ca om primeşte şi graiul acesta şi ca om le aude pe cele adăugate:
8 Cere de la Mine, şi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.
Căci, ca Dumnezeu, este Făcător al tuturor: „Toate printr-Însul s-au făcut, şi fără de Dînsul nu s-a făcut nimic; întru Dînsul s-au zidit toate, ori văzute, ori nevăzute.” Dacă este Făcător şi Ziditor al tuturor, apoi este şi Stăpîn şi Domn al acelora pe care le-a făcut. Dar, fiind stăpîn din fire ca Dumnezeu, ia şi ca om stăpînirea tuturor.
Căci de demult părea că poartă grijă numai de Iudei, că zice: „S-a făcut parte a Domnului norodul lui Iacov; Israil, împărţeala moştenirii Lui.” Dar acesta s-a lepădat afară, căci nu a primit nici un folos din purtarea de grijă, şi, după cuviinţă, Dumnezeu S-a mutat către neamuri, măcar că nici de demult nu era fără purtare de grijă de acestea, împlinind astfel moisiceasca proorocie, că a aceluia este glasul: „Veseliţi-vă, neamuri, cu norodul Lui!” Putem afla şi împlinirea asemănată cu mai-înainte-grăirea: că, pe cei ce au crezut din Iudei - nu numai pe cei doisprezece Apostoli, ci şi pe cei şaptezeci de ucenici, şi pe cei o sută douăzeci cărora Fericitul Petru le-a grăit în norod; şi pe cei cinci sute cărora Hristos li S-a arătat deodată după Înviere, după glasul dumnezeiescului Pavel; şi pe cei trei mii, şi pe cei cinci mii pe care i-a vînat verhovnicul Apostolilor, propovăduind; şi pe celelalte zeci de mii, pentru care marele Iacov a zis: „Vezi, frate, cît de mulţi sînt Jidovii credincioşi?” - deci pe aceştia, şi lîngă aceştia pe cei care au crezut din Iudeii de prin toată lumea, arătîndu-i norod sfînt, şi vînînd prin ei toate neamurile, împlineşte proorocia ce zice: „Veseliţi-vă, neamuri, cu norodul Lui!” Pe lîngă aceasta, împlineşte încă şi a Sa mai-înainte grăire către Iudei, care zice: „Încă şi alte oi am, care nu sînt din staulul acesta. Şi Mi se cade şi pe acelea a le aduce, şi glasul Meu vor auzi şi se vor face o turmă şi un Păstor.” Aceasta o zice şi în Psalmul ce ne stă înainte: „Cere de la Mine, şi Îţi voi da Ţie neamurile - moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.” Şi îmi vine mie să tînguiesc necredinţa Iudeilor, care - auzind proorocia aceasta, ce pomeneşte arătat „marginile pămîntului”, şi ştiind că nici unul din cei ce au fost împăraţi la dînşii n-a cîştigat atîta domnie, ci numai singur Stăpînul Hristos, Cel ce a odrăslit după trup din David - se orbesc la ochii minţii, după proorocia ce grăieşte: „Pipăi-vor ca nişte orbi peretele, şi ca şi cum nu ar avea ochi vor pipăi.” Pentru aceasta îi şi îngrozeşte pe dînşii proorocescul cuvînt:
9 Paşte-vei pe dînşii cu toiag de fier, ca pe vasele olarului îi vei zdrobi pe dînşii.
Îi va zdrobi pe dînşii, ca pe nişte vase de tină, cu împărăţia romană - pe care proorocia lui Daniil[COLOR=#800080][6][/COLOR]o numeşte „fier”, cu închipuire[COLOR=#800080][7][/COLOR]pentru tăria şi nezdrobirea ei. Căci - de vreme ce s-au lepădat de Dînsul a-L avea Împărat şi ziceau, strigînd cu mare strigare: „Noi nu avem împărat, fără numai pe Cezarul!” - a pus peste dînşii pe Cezarul pe care l-au cerut şi i-a pedepsit pentru păgînătate prin oastea aceluia.
Iar dacă cineva socoteşte că acestea nu s-au zis pentru Iudei, ci pentru neamuri, se cuvine să le înţeleagă aşa: „Paşte-va neamurile cu toiag de fier”, cu Împărăţia Lui cea tare şi nezdrobită, şi „îi va zdrobi pe dînşii ca pe vasele olarului”, risipindu-i şi alcătuindu-i din nou prin baia naşterii de a doua[COLOR=#800080][8][/COLOR], şi tari îi va lucra cu focul Duhului. Mai-nainte grăindu-le pe acestea, Fericitul David sfătuieşte de aici şi pe împăraţi, şi pe supuşi, să alerge la Mîntuitorul, şi să îmbrăţişeze legile cele mîntuitoare şi să dobîndească folosul prin învăţătura şi dăscălia[COLOR=#800080][9][/COLOR]dintr-însele, că zice:

[patinina34]

10 Şi acum, împăraţi, înţelegeţi, învăţaţi-vă toţi care judecaţi pămîntul!
Al nostru, al tuturor, este Împărat Cel ce S-a părut de demult că stăpîneşte numai peste Iudei.
11 Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur!
Bucurîndu-ne şi veselindu-ne pentru mîntuire, nu se cuvine să nădăjduim numai la iubirea de oameni, ci să ne şi temem şi să ne cutremurăm de dreptatea unită cu aceasta. Că „cel ce se pare - zice - că stă să caute să nu cadă”. Căci, temîndu-ne de Stăpînul, lucrăm cele cuvenite şi avem multă veselie, conştiinţa fiind bună şi dăruindu-ne bucurie prea-mare prin aceasta. Şi să stea „cu cutremur”, adică întru umilinţă, ca nu cumva bucuria lui Dumnezeu să se prefacă întru bucuria lumii.
12 Luaţi învăţătură, ca nu cîndva să Se mînie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă.
Că nu ajunge spre desăvîrşire numai avuţia cunoştinţei de Dumnezeu, ci se cuvine a folosi şi fapta bună cea lucrătoare, de care apucîndu-vă, veţi călători pe calea cea nerătăcită.
13 Cînd se va aprinde degrabă mînia Lui, fericiţi - toţi care nădăjduiesc spre Dînsul.
Pentru că în vremea Judecăţii, răutatea voastră, ca o materie aprinsă, va aprinde dumnezeiasca mînie ca pe un foc, şi vă veţi îndepărta de calea drepţilor, osînde luînd pentru cele păcătuite întru această viaţă. Atunci încă şi cei ce cu adevărat şi cu întemeiere au nădăjduit spre Dînsul vor lua rodul nădejdii, adică fericirea, că zice: „Fericiţi - cei ce nădăjduiesc spre Dînsul.” Că, deşi nevoitorii faptei bune au fericirea întru viaţa aceasta de acum, dar mai adevărat o vor primi în ziua aceea, cînd cei ce au trăit cu răutate vor trage asupra lor dumnezeiasca urgie.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]„faţă” - ipostas, persoană

[COLOR=#800080][2][/COLOR]„Închipuirile” - „umbra” de care se vorbeşte mai jos (vezi nota următoare).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Vechiul Testament, Vechiul Legămînt, Legea cea veche, „umbră a Noului Legămînt”, vezi la Sfîntul Apostol Pavel.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Căci „Unsul (Alesul) Lui (al lui Dumnezeu)”, în evreieşte: „Mesia”, se tălmăceşte în elină „Hristos”.

[COLOR=#800080][5][/COLOR]A ne opri.

[COLOR=#800080][6][/COLOR]Vezi nota de la tîlcuirea Psalmului 116, stih 22.

[COLOR=#800080][7][/COLOR]„cu închipuire” - cu comparaţie

[COLOR=#800080][8][/COLOR]Sfîntul Botez

[COLOR=#800080][9][/COLOR]Din „didascalia” (în elineşte) - lecţie, învăţătură.