Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Dragostea, mila şi smerenia se disting doar prin denumire, însă au aceeaşi putere şi lucrare. Dragostea şi mila nu pot fi fară smerenie, iar smerenia nu poate fi fară milă şi dragoste.

Creştinii din vechime, datorită marii lor râvne duhovniceşti, se nevoiau mult în post, în privegheri de noapte şi în cântarea îndelungată a Psalmilor şi rugăciunilor.

Nouă însă, celor de acum, din cauza slăbiciunii noastre şi lipsei de grijă pentru mântuirea sufletului, ne sunt străine aceste virtuţi. Să ne îngrijim măcar pentru împlinirea celor strict necesare, pe care ni le porunceşte nouă Apostolul Pavel, spunând: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).

Însă împlinirea acestei porunci şi săvârşirea acestei virtuţi este cu neputinţă fară smerenie şi răbdare, pentru că smerenia dă tărie în orice virtute, iar fară răbdare nu se săvârşeşte nici o faptă bună.

După mărturia Cuvioşilor Calist şi Ignatie, dragostea, mila şi smerenia se disting doar prin denumire, însă au aceeaşi putere şi lucrare. Dragostea şi mila nu pot fi fară smerenie, iar smerenia nu poate fi fară milă şi dragoste.

Aceste virtuţi sunt arme nebiruite împotriva diavolului, spre care acesta şi toată mulţimea dracilor nici să privească nu pot. Să ne înarmăm cu această treime a virtuţilor, şi să ne apropiem de Dumnezeu, şi aşa vom primi mila veşnică de la Domnul cel înviat, Căruia i se cuvine slava şi puterea, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fară de început al Său Părinte şi cu Preasfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 110)

[cristiboss56]

Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti.

Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul. Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.

Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos. Nu există amăgire fără trufie şi mândrie. În amăgire nu se găseşte nici urmă de smerenie şi de aceea cel amăgit nu acceptă nimic! Egoismul este cauza tuturor relelor şi rana îngrozitoare care ne provoacă toate durerile păcatelor. Smerenia este virtutea cea mai îmbucurătoare. În omul smerit diavolul nu poate intra niciodată.

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p.22)

[cristiboss56]

Dumnezeul tău este şi Dumnezeul meu. Ce odihnitor răsună în inimă cuvântul acesta! Ar trebui să-l cunoască orice om dornic de adevăr, de lumină, de bine. Toţi cei însetaţi sincer de adevăr ar trebui să rostească în cor cuvântul acesta. Nu pot fi două culmi, două scopuri ultime, e numai unul şi, indiferent cum îl numim fiecare, cum îl vedem, paşii ni se îndreaptă tot spre el. Avem un singur punct terminus, unde se vor întâlni toţi cei drepţi, adică cei ce cu sinceritate însetează să găsească şi să slujească cauza ultimă, cauza adevărată a existenţei.
Orice om ce însetează după adevăr, ce doreşte să slujească adevărul, ce are privirea aţintită spre adevăr, poate rosti semenului, omului ce poartă cu vrednicie numele de om, pentru că suferă din dor după adevăr: Dumnezeul tău este şi Dumnezeul meu.
Suntem fraţi legaţi de o ţintă unică, chiar dacă ne aflăm pe drumuri diferite. Acolo, pe culmi, ne vom întâlni şi îmbrăţişa într-o îmbrăţişare sfântă şi largă, cât spaţiul.
(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 168)

[cristiboss56]

O, Doamne, pe toate celelalte jertfe şi daruri nu voieşti să ţi le aduc, ci doreşti să mă apropii de Sfintele Taine şi să mă împărtăşesc cu Preasfântul Trup al Fiului Tău, pe care mi L-ai pregătit la Sfânta Masă, pentru că aceasta este voia Ta.

Iar Apostolul Pavel, în epistola către Evrei, zice în alt chip: "Jertfă şi prinos n-ai voit, ci trup mi-ai întocmit" (10, 5), ceea ce însemnează: O, Doamne, pe toate celelalte jertfe şi daruri nu voieşti să ţi le aduc, ci doreşti să mă apropii de Sfintele Taine şi să mă împărtăşesc cu Preasfântul Trup al Fiului Tău, pe care mi L-ai pregătit la Sfânta Masă, pentru că aceasta este voia Ta. De aceea voind să arate că este gata spre ascultare zice: "Iată, vin ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, şi Legea Ta înlăuntrul inimii mele am voit". Adică, iată Doamne, vin să fac voia Ta cu multă râvnă şi să împlinesc legea Ta cu toată inima mea.
De aceea, dacă iubim mântuirea noastră, trebuie să facem cu bucurie şi cu dragoste voia lui Dumnezeu, ca fiii şi nu ca robii, de frică. Fiindcă frica păzeşte poruncile cele vechi, iar dragostea păzeşte pe cele evanghelice. Adică cei ai Legii păzeau poruncile şi hotărârile Legii de frică, ca să nu fie pedepsiţi şi chinuiţi; pe când noi, creştinii, pentru că nu mai suntem sub stăpânirea Legii, trebuie să împlinim poruncile Evangheliei nu de frică, ci din dragoste şi ca fiii trebuie să facem voia lui Dumnezeu.
Iar voia lui Dumnezeu şi Tatălui, după bunăvoire şi înainte povăţuire Unuia Născut Fiului Său şi Domnului nostru Iisus Hristos şi să-şi verse Sângele Său pentru mântuirea lumii, iar noi toţi creştinii să ne împărtăşim adesea cu Trupul şi Sângele Lui, pentru ca prin deasa Împărtăşire, în această viaţă să fim păziţi de cursele şi vicleşugurile diavolului, iar când va ieşi sufletul nostru, să zboare ca o pasăre în libertate şi bucurie la ceruri, fără nicio împiedicare din partea duhurilor celor din văzduh.
Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Hrisostom zicând: "Şi altcineva mi-a povestit un lucru, pe care nu l-a auzit de la altcineva, ci el însuşi s-a învrednicit să-l vadă şi să audă; adică aceia care la moartea lor se împărtăşesc cu Preacuratele Taine cu conştiinţa curată, când iese sufletul lor, îi înconjoară îngerii, pentru Darul Împărtăşaniei şi-l suie în cer."
Deci şi tu, frate, pentru că nu ştii când vine moartea, fie azi, fie mâine, ori în clipa aceasta, trebuie să fii totdeauna împărtăşit cu Preacuratele Taine şi să te afli gata. Şi dacă este voia lui Dumnezeu să mai trăieşti în viaţa aceasta, vei petrece cu Harul Sfintei Împărtăşanii, o viaţă plină de bucurie, plină de pace şi însoţită de toate celelalte virtuţi. Iar dacă voia lui Dumnezeu este să mori, apoi cu Sfânta Împărtăşanie vei trece cu slobozenie vămile dracilor care se află în văzduh, ca să te sălăşluieşti cu bucurie negrăită în locaşurile cele veşnice. Căci deoarece eşti totdeauna unit cu Preadulcele Iisus Hristos, Atotputernicul Împărat, şi aici ai să trăieşti o viaţă fericită, iar când vei muri, dracii au să fugă de la tine, ca trăzniţi, iar îngerii îţi vor deschide intrarea cerească şi te vor duce cu cinste până la tronul Preasfintei Treimi.
O, măreţie, pe care o dobândesc creştinii din deasa Împărtăşire, şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare!


(Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Neofil Kavsokalivitul, Carte folositoare de suflet despre deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001; pp. 53-54)

[cristiboss56]

Dacă în noi înşine se arată reaua invidie către cineva, dacă începe din inima noastră să ţâşnească gânduri şi sentimente rele către aproapele nostru, dacă vreo oarecare putere interioară începe să ne îndemne să-l osândim, atunci cum trebuie să procedăm?
- Atunci, frate, trebuie să ne mobilizăm toate puterile sufletului şi să stăruim în a nu deschide gura noastră la cuvinte rele. Trebuie să ne reţinem limba ca să nu vorbim osândiri. Trebuie să înăbuşim furtuna gândurilor si cuvintelor dușmănoase care clocotesc înainte să ajungă pe limba noastră.
Când malurile unui pârâu sunt îngrădite cu pietre mari, spune Sfântul Grigorie Teologul, chiar dacă clocoteşte pe dinăuntru, el nu pustieşte ogoarele. Vlăguit de puteri din pricina pietrelor, el trăieşte ca mort pe jumătate. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca, în lupta cu osândirea, s-o apucăm de la cele mai uşoare către cele mai grele.
În primul rând, dacă nu putem să nu osândim în inima noastră pe cineva dintre duşmanii noştri, să ne străduim măcar ca să nu osândim cu limba, ca nu cumva prin osândirea cu limba, după ce ne-am otrăvit inima noastră, să otrăvim şi văzduhul din jurul nostru, precum şi sufletele acelora care respiră acest aer.
Mai mic păcat este să osândeşti în sine, decât să osândești în fața altora. Primul păcat limitează acţiunile tale devastatoare în hotarele inimii tale, iar al doilea pleacă din om în om şi pe mulţi îi pierde. Tu ai osândit pe cineva; cei care te ascultă încep şi ei să osândească; aceia cărora li se transmite osândirea, la rândul lor, o răspândesc; şi, astfel, acest lanţ al păcatelor se întinde fără sfârşit şi cuprinde din ce în ce mai multe suflete. Şi, dacă ajunge aceasta la cel osândit, se organizează un nou lanț împotrivă, al celui osândit!...
Toate acestea ar putea fi evitate dacă noi înfrângem din primul moment reaua dorinţă care se iveşte în noi, de a osândi cu voce tare pe aproapele nostru.
(Arhim. Serafim Alexiev, Nu judeca și nu vei fi judecat, Editura Sophia, București, 2001, p. 148-150)

[cristiboss56]

Apropie-te de Dumnezeu şi Dumnezeu se va apropia de tine, spune unul din proroci. Ce este aceea a te apropia de Dumnezeu? Ce altceva decât a te descoperi lui Dumnezeu, a te face cunoscut Lui, după cum şi El S-a făcut cunoscut nouă prin Prorocii Vechiului Testament şi în cele din urmă prin însuşi Fiul Său, Iisus Hristos.
Aşadar, primul pas pe care îl face omul spre apropierea de Dumnezeu este descoperirea propriei identităţi şi ce altceva este această descoperire decât spovedania? Spovedania nu este doar o simplă înşiruire a păcatelor, a faptelor nedrepte, ci descoperirea intimităţii noastre, a aspiraţiilor noastre cele de taină. Oare nu aşa fac cei ce se iubesc şi oare nu în aceasta este dragostea, ca să simţim nevoia să ne facem cunoscuţi şi să cunoaştem, la rândul nostru, pe cel iubit?
Acest prim pas pe drumul cunoaşterii şi al dragostei este aproape întotdeauna blocat de o ruşine inexplicabilă în faţa Celui despre care ştim că ştie toate. Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat? Această ruşine nu este altceva decât o insuficienţă a dragostei faţă de cel căruia ai hotărât să te descoperi.
Totuşi, nu toţi suntem desăvârşiţi în dragoste şi chiar şi această ruşine face parte din lupta noastră pe care o dăm pentru Cel iubit.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, pp. 105-106)

[cristiboss56]

Credinţa are putere să-ţi dăruiască linişte. Pentru credinţă şi Avraam a fost lăudat: chiar dacă primise făgăduinţa despre seminţia lui, totuşi Dumnezeu îi porunceşte să-I jertfească pe Isaac. Ce simţea oare inima lui de tată, mai ales pentru că avea un singur fiu!? Dar credinţa a depăşit dragostea pentru fiul său prin supunerea voii sale lui Dumnezeu, iar care a fost sfârşitul, ştim cu toţii. Să ne dea Dumnezeu să găsim pacea în credinţă şi cucernicie faţă de voia lui Dumnezeu.
(Sfântul Macarie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 89)

[cristiboss56]

În ultimul timp mulţi hoţi au apărut pe la noi. Nu dintr-aceia care bagă mâna în buzunar sau fură din case, nu! Ci aceştia mai noi sunt mult mai răi şi mai periculoşi. Sunt cei ce vi se înfăţişează în costume, vă spun cuvinte înalte, iar până la urmă vă lipsesc de cel mai scump lucru - de credinţă. Şi, după ce omul rămâne fără ea, întreabă pe învăţătorii săi: Şi cum să trăim acum?
După mintea voastră, li se răspunde. Însă mintea fără credinţă, după câte se ştie, nu este întotdeauna un bun povăţuitor, iar omul începe să-şi urmeze dorinţele trupeşti şi cade din ce în ce mai jos. Copilaşi, păstraţi sfânta credinţă, pentru că este o comoară nepreţuită cu care veţi intra în Împărăţie: că nu pentru puţine ne silim, ci ca să câştigăm o Împărăţie, şi încă ce fel de Împărăţie - cea Cerească!
(Sfântul Varsanufie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 89)

[cristiboss56]

Busuiocul şi isopul (mai ales busuiocul) – cele mai de seamă plante la popoarele ortodoxe din Balcani, sunt simboluri ale sufletului celui drept, care, odată cu îmbătrânirea şi veştejirea trupului, dau o mireasmă puternică, pentru că aceste două plante au o mai mare şi mai plăcută mireasmă când se usucă decât atunci când sunt verzi.
Busuiocul se foloseşte şi la sfinţirea apei. În acest caz el simbolizează buna mireasmă harică a lumii celei de Sus, care prin puterea Crucii fereşte apa de alterare.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne, traducere de Gheorghiţă Ciocioi, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 43-44)

[cristiboss56]

Să luăm aminte foarte mult la greşelile intenţionate, pentru că ceea ce va cerceta Dumnezeu este intenţia noastră. Greşelile pe care le facem din neatenţie sunt mai uşoare. Unele păcate sunt păcate, dar au circumstanţe atenuante. Apoi, dacă greşim fără să vrem, Dumnezeu va rândui astfel lucrurile încât greşeala noastră să se folosească spre bine. Adică nu că trebuia să greşim ca să se facă acest bine, ci, deoarece am greşit fără să vrem, Dumnezeu pune în valoare greşeala noastră şi iese binele. Dar atunci când facem o greşeală întru cunoştinţă şi apoi ne pocăim, să ne rugăm să nu se facă nici un rău din urmările greşelii noastre.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti III- Nevoinţă duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2003, p. 127)