Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică la chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea Raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, ţintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis:
‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!
Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm.
(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Editura Conta, 2007, pp. 162-163)

[cristiboss56]

Care este vocaţia omului: monahismul sau căsătoria?
Vreau să vă spun că această dihotomie maniheică ce spune că în lume nu pot fi decât căsătoriţi şi monahi face parte din modul nostru prost de a gândi Ortodoxia. Vocaţia pentru căsătorie este identică celei pentru monahism şi este identică celei pentru celibat în lume, atunci când există şi o astfel de formă, pentru că este vocaţia pentru Împărăţia Cerurilor. Ori ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi o împlineşti acolo unde rânduieşte Dumnezeu, ori n-ai vocaţie pentru Împărăţia Cerurilor şi nu o împlineşti nici în fustă scurtă, nici cu scufă pe cap; nici cu nădragii peticiţi, nici cu camilafca lungă până dincolo de pământ.
Lucrurile acestea vreau să le gândiţi: pentru fiecare, Dumnezeu rânduie vocaţia personală care se stabileşte, în primul rând, la frontiera din*tre om şi duhovnicul său. Acum, eu cunosc foarte multe cazuri în care unii s-au popit de gura mamei, iar altele s-au călugărit de gura satului. Nimeni nu poate hotărî în locul nostru – asta să fie foarte clar! Iar din momentul în care v-aţi hotărât pentru un lucru, pe acela să-l duceţi până la capăt, pentru că ispita cea mai mare este să fii căsătorit şi să duci dorul monahismului în care ai fi putut să stai sau să te monahicizezi şi să-ţi fie capul la discoteca prima în stânga, pe colţ, după mănăstire. Când se întâmplă lucrurile de genul ăsta – pe româneşte –, ne-a luat dracuʼ! Aici nu mai încape jumătate de măsură: dacă atunci când te-ai hotărât pentru o direcţie încerci să o schimbi şi să fugi pe după colţ, e o problemă! Şi Doamne fereşte să începeţi să vă schiţaţi vocaţiile!
În teologie, de exemplu, este obiceiul ca, imediat cum intri în facultate, să laşi coadă, să pui vestă, să pui vestuţă până în gât, să faci gesturi din astea cât mai duhovniceşti cu gândul la călugărie, până te întâlneşti cu prima formă... de „cultură”, în care nu mai ştii unde să fugi, pentru că, dacă ceea ce este în tine nu concordă cu ceea ce tu mărturiseşti, e grav!... Poţi să te dai sprayatul sprayaţilor – eu cunosc mulţi euro-monahi, ştiţi?! Ştiţi ce sunt euro-monahii? Monahi cu euro! Dar cunosc şi foarte mulţi căsătoriți care duc o viață efectiv monahală. Uitați-vă bine: pot compara – şi ajung la identitate – o priveghere în vârf de Munte Athos sau la Tismana (cu rânduială, cu cântare), cu privegherea la capul băiatului meu când era bolnav. Acelaşi frison, aceeaşi întâlnire cu moartea – pentru că în priveghere nu ne întâlnim cu viaţa dintr-odată. La miezul nopţii, ne întâlnim cu moartea – de aceea se citeşte Psalmul 118, pentru că este ultima repetiţie înainte de înviere. Apoi, pe măsură ce se apropie zorii, creşte şi Hristosul Care Se luminează înaintea ochilor noştri. Şi, pe măsură ce intru în Hristosul Care Se luminează, ce mai contează dacă sunt monah sau căsătorit? În câte rânduri n-aţi văzut voi înşivă monahi slujind familiei cu maximum de abnegaţie şi căsătoriţi slujind călugăriei, monahismului, cu maximum de abnegaţie? Ce-ar fi acum să scriem pe cartea asta: „Se adresează nu mai preoţilor de mir”. Când faci un lucru în Hristos, acela se adresează Bisericii întregi şi cuprinde Biserica întreagă. Celelalte sunt fandoseli, şi fandoselile duc la farafastlâcuri, şi farafastlâcurile, la tiripiceli...
(Părintele Constantin Necula )

[cristiboss56]

Ai foarte multă grijă să nu te-apuci de nevoinţe trupeşti şi sufleteşti care sunt peste puterile tale. Şi pentru că eşti chinuit de gânduri viclene, află că simplul lor atac nu este păcat. Prin acest atac este încercată calitatea voinţei şi a puterii noastre de a ne lupta. Suntem liberi să cedăm în faţa gândurilor sau să le îndepărtăm. Dar dacă, după atac, primim gândul demonic, ce se amestecă în noi cu patima corespunzătoare lui, deja am păcătuit şi trebuie să ne pocăim.
Când nu ne simţim în stare să ne luptăm singuri împotriva unor gânduri atât de puternice şi de încurcate, să ne rugăm pentru ajutor la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi pentru că mândria este întotdeauna terenul propice unde se înrădăcinează şi biruiesc gândurile viclene, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne smerim în permanenţă.
(Sfântul Macarie de la Optina )

[cristiboss56]

Chiparosul e verde şi vara şi iarna. Busuiocul e înmiresmat şi vara şi iarna. Mieii sunt ucişi şi vara şi iarna. Atenţie la lupi atunci când vă atacă, unul din faţă şi altul din spate. Dar fiţi mai prudenţi la două păcate: teama de păcătoşi şi dispreţuirea acestora. Fiindcă verdeaţa voastră va dispărea ca verdeaţa unei sălcii. Iar mireasma voastră se va preschimba în duhoare. Iar smerenia voastră va deveni trufie. Iar păcătoşii vă vor numi oamenii lor.
Voi care sunteţi drepţi: păcatul înseamnă slăbiciune, iar a te teme de păcătoşi înseamnă a te teme de oameni. Păcătosul e îngrozit de omul cel drept din sine care e mort şi de două ori îngrozit de un drept viu dinafara sa. Nu fiţi îngroziţi de cineva care este îndoit îngrozit de voi. Nu este Domnul vitejia drepţilor? Nu este Domnul Atotţiitorul generalul cetelor celor drepţi? Cu adevărat mică este dreptatea celor ce stau cu Atotţiitorul şi totuşi se tem de cei atotneputincioşi.
Dacă dreptatea ta este cea a lui Dumnezeu, puterea ta este una divină. La început, puterea dumnezeiească le pare păcătoşilor a fi slăbiciune, fiindcă este nespus de smerită, blândă şi îndelung răbdătoare. Dar în cele din urmă, când vine biruinţa divină, păcătoşii văd cu groază că locuinţa lor a fost subminată de apă subterană şi se cufundă sigur.
Ca şi iarba, biruinţa lui Dumnezeu creşte încet şi tăcut. Dar o dată ce a crescut, n-o mai poţi călca sau cosi. […] Voi, cei ce sunteţi drepţi, păcatul este o boală, şi a-i dispreţui pe păcătoşi înseamnă a-i dispreţui pe nişte oameni bolnavi. Cel ce dă din propria lui sănătate celor bolnavi îşi înmulţeşte propria sa sănătate. Dispreţul păcătoşilor subminează sănătatea celui ce este sănătos.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 172-173)

[cristiboss56]

Gândurile şi înfruntarea lor
IEROMONAHUL BENEDICT AGHIORITUL
1. Nevoinţa aspră
S-a spus de multe ori că pentru cel ce se roagă rugăciunea este o faptă dinamică, folositoare şi plăcută lui Dumnezeu. Acest fapt adevărat îl irită pe diavol şi-l face să lupte împotriva celui ce se roagă. De aceea credinciosul care doreşte unirea sa cu Dumnezeu, întâlneşte piedici diavoleşti organizate în sisteme capabile şi de o ofensivă înfricoşător de bine programată. Din pricina acestei ofensive programate rugăciunea devine uneori o faptă obositoare, care pricinuieşte o osteneală mai mare decât oricare altă lucrare. De aceea, unul dintre părinţii pustiei subliniază: "Nu există osteneală mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva până la ultima sa suflare, cere nevoinţă. Şi nu numai rugăciunea este aceea care oboseşte, ci mai ales războiul îndârjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare".
Mânia diavolilor împotriva celor ce se roagă este vădita. Războiul viclenilor diavoli împotriva celor ce se roagă este de două feluri: la vedere şi nevăzut, pentru începători şi pentru cei desăvârşiţi. La începători foloseşte de multe ori şi războiul văzut. Foloseşte sunete, obiecte, pricinuieşte zgomote ca să-i poată distrage de la rugăciune. Totuşi şi pe începători şi pe cei desăvârşiţi îi luptă mai ales prin gânduri. Aşadar, cel ce a început lupta împotriva gândurilor, şi-a luat asupra sa o nevoinţă aspră deoarece gândurile constituie piedica cea mai mare pe care o întâmpină omul în curăţirea şi desăvârşirea sa duhovnicească şi la această desăvârşire nu se ajunge altfel, decât numai prin chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru lisus Hristos. Iar chemarea trebuie să fie atât de deasă, încât, aşa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul "e mai de preferat să pomenească cineva pe Dumnezeu, decât să respire".
Dar mai există şi războiul lăuntric. Nici un război nu este atât de sălbatic, precum acela al unui gând viclean ce se cuibăreşte în sufletul nostru şi ne războieşte de acolo. Toate cele ce provin dinlăuntrul nostru sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară. Cariul ce se naşte în lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlăuntrul nostru sunt viclene şi pricinuiesc o catastrofă mai mare decât cea pricinuită de cauze exterioare. Statele de asemeni nu au fost distruse atât de mult de duşmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlăuntru. Aşadar, sufletul nu poate fi distrus atâta de maşinaţiile ce vin din afară, precum de bolile ce se sădesc înlăuntrul nostru, adică de gândurile necurate şi hulitoare.

《va urma 》

[cristiboss56]

2. Gândurile şi provenienţa lor
Ce sunt gândurile şi de unde provin? Când spunem gânduri, nu înţelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile şi reprezentările sub care se înfăţişează ele de fiecare dată însoţind cugetările corespunzătoare. Deci chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri.
Prima şi cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoşesc. Până atunci mintea omului era neîmpărţită la alte lucruri, fiind aţintită numai la Dumnezeu. însă din clipa săvârşirii păcatului strămoşesc a început să lucreze gândul tăgăduirii şi în continuare toate celelalte gânduri.
A doua cauză care pricinuieşte gândurile în om sunt organele simţurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare, dar mai ales auzul şi vederea. Astăzi, îndeosebi, datorită tehnologiei simţurile primesc mult mai multe iritaţii decât mai demult. De aceea şi lupta cu gândurile este mai putemică.
Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricină să mişte împotriva noastră gândurile cele rele.
Al patrulea motiv şi cel mai însemnat sunt diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit şi pregnant: "Gândurile sunt cuvintele diavolilor şi înainte-mergătoarele patimilor". Încă şi Sfântul Isaac Sirul spune că gândurile stârnesc şi "voinţa naturală" ce există în noi înşine, precum şi înclinaţiile ce le are sufletul nostru. În mod deosebit războiul acesta este mai putemic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gândurilor viclene. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decât războiul cel simţit. Gândurile viclene pot apărea de asemenea şi din temperamentul trupului, dar şi din dieta zilnică, precum şi din mişcările trupului însuşi. Gândurile necurate provin din motivele de mai sus.
《 VA URMA 》

[cristiboss56]

3. Călătoria spre ţara păcatului
Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acţiuni repetate. Ca să se săvârşească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări şi planuri. Până să ajungă la săvârşirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.
Aşa se întâmplă şi cu săvârşirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numeşte minte omenească, a premers un întreg studiu şi nenumărate acţiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Şi începutul a pornit de la un gând simplu.
Dar să mergem mai departe pe drumul către ţara păcatului după atacul acelui gând simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători şi nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide uşa acestei cugetari şi vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi şi atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească. Gândul care este lăsat să se dezvolte şi să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat.
Să urmărim puţin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul şi evoluţia bolii în trupul omenesc. Şi precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, aşa şi pentru a ajunge cineva la săvârşirea păcatului a premers un război mare, o mulţime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Şi precum pentru naşterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot aşa şi pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului şi naşterea lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile şi întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gând şi se măreşte continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuieşte la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuieşte altul mai mare, acesta, altul şi mai mare, până când valul ajunge la pereţi. Aşa se întâmplă şi cu păcatul. Înainte de săvârşirea lui premerg mecanisme şi acţiuni succesive.
《VA URMA 》

[cristiboss56]

4. Stadiile (treptele) păcatului
Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre ţara păcatului: a) atacul, b) consimţirea şi c) robia.
Cum funcţionează acest mecanism? Funcţioneză astfel: Un oarecare gând viclean (al slavei deşarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginaţie şi prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător şi mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Aşadar un atac, un asalt al vrăjmaşului sau mai simplu, o bătaie în uşă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputinţă să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar şi buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, aşa şi omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăveşte şi scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primeşte convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la uşă, pricinuieşte prietenia şi atunci ajunge la consimţirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârşirea păcatului. De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârşeşte păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, huleşte, desfrânează, preadesfrânează, săvârşeşte ucidere şi alte nenumărate fapte rele, şi face tot ceea ce îşi poate închipui mintea omenească.
După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârşirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în uşă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea uşii, la consimţire şi în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârşit prin săvârşirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.
5. Patimile - izvorul gândurilor viclene
Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putinţă ca omul să nu aibă gânduri şi război. Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavoleşti. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numeşte consimţirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea şi spune: "Păzeşte-ţi sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos".
De cele mai multe ori gândurile seamănă cu un "curent de apă" înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile şi după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutăţii sunt opt. Să le enumerăm: a) al lăcomiei pântecelui, b) al desfrânării, c) al iubirii de argint, d) al mâniei, e) al mâhnirii, f) al plictiselii, g) al slavei deşarte şi h) al mândriei.
Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea şi grija neraţională faţă de noi înşine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte.
6. Categoriile de gânduri
Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există şi gânduri bune şi deşarte sau gânduri omeneşti. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene?
Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta şi a primit răspunsul următor: "Atunci cand gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi ai bucurie în a face aceea şi o întristare care i se împotriveşte, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate şi pline de întristare". Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace şi bucurie lăuntrică. Şi dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare şi mâhnire.
7. Gândurile - începutul războiului
În general, aşa cum am spus şi mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Şi războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimţire şi sfârşeşte prin săvârşirea păcatului.
Aceasta este călătoria şi evoluţia gândurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om.
8. Viclenia diavolească
Să vedem aşadar cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie şi unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodeşte modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru şi neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde.
9. Gândurile de hulă
După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte şi mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul şi cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvarşeşte taina Sfintei Liturghii şi ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfinţite nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri şi mai necuviincioase şi necurate, pe care ne ruşinăm să le spunem. Sfântul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om şi la deznădejde.
Acest război îl avea şi Avva Pamvo şi rugând pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine ci îngrijeşte-te de faptele tale". Aceste gânduri de hulă şi necurate au luptat şi pe alţi bărbaţi mari şi drepţi, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Şi lucrul acesta îl adeveresc sfinţii Petru al Alexandriei şi Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povesteşte că "în vreme ce mărturiseam credinţa în Hristos şi-mi munceau trupul cu diferite chipuri şi-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu". Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie şi din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia şi prihănirea de sine.
《VA URMA 》

[cristiboss56]

10. Şiragul gândurilor
În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci când sună trâmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iaraşi în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cântările începătoare şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gânduri urâte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm pagubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica şi spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mândriei. în adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gânduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui".
În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuieşte diavolul. Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuşi. Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, aşa este şi mintea omului. De multe ori se hrăneşte cu înţelegeri necuviincioase şi necurate. Un monah care nu are nimic şi nici nu doreşte nimic (şi prin extensie un creştin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri şi gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă.
Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.
Omul necumpătat, adică rob pântecelui are cugetări şi gânduri pline de idoli necuraţi. Sfântul loan Scărarul aduce şi un exemplu. Aşa cum mulţimea bălegarului dă naştere la viermi, aşa şi mulţimea mâncărurilor naşte căderi, gânduri necurate şi vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfântul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pîntecelui, în chip înţelept a aşezat cuvântul despre desfrânare "deoarece - spune el - cred că aceasta este maica aceleia". Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăieşte bine, are toate conforturile şi nu se osteneşte nici nu se nevoieşte deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare care vor sfârşi în fapte. Şi iarăşi, când omul îşi are simţurile nestăpânite şi vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca şi cum ar deschide el însuşi uşa gândurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta şi firea omului care înclină spre aceste gânduri. Încă şi neascultarea faţă de făgăduinţele date lui Dumnezeu naşte "depozit de gânduri", adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleaşi gânduri le creeaza şi neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar şi pe acela că Dumnezeu este nedrept şi părtinitor. Căci unora le dă vedenii şi minuni, iar altora nu le-a dat nimic.
《VA URMA 》

[cristiboss56]

11. Legătura gândurilor
Exista însă şi gânduri care provin şi de la om şi de la diavol. Acestea sunt gânduri unite. Am văzut - spune Sfântul loan al Scării - pe unii mâncând cu lăcomie şi nefiind luptaţi îndată. Şi pe alţii întâlnindu-se şi având legături cu femeile şi în vremea aceea să nu aibă nici un gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace şi siguranţă în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce şi să bea cu îndestulare şi să privească cu patimă. Satana a exploatat asta şi i-a aruncat în păcat.
În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om şi de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimţire şi robie. Vrăjmaşul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primeşte, atunci se face consimţirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul şi la sfârşit se robeşte de patimă.
12. Urmările gândurilor
Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduinţa noastră şi toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite şi spre dorinţa de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veşnică. Şi când mintea omului se va depărta cu desăvârşire de Dumnezeu atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ şi nu se gândeşte deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului şi îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului. Gândurile ne macină şi ne zdrobesc creându-ne probleme şi în relaţiile noastre personale. Gândurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc. "Aceasta este lupta celui viclean. Şi după aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul"- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gândurilor diavolul dobândeşte stăpînirea şi îl poate duce pe om chiar şi la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor şi se arde de poftele cărnii, dovedeşte că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuţie cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate şi viclene, exact aşa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu vrăjmaşii aceluia. Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu îşi descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate. Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează şi felurite alte anomalii trupeşti: neliniştea, nesiguranţa, precum şi alte boli trupeşti îşi au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conştientizat chiar şi medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri şi să nu ne supărăm. Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om şi chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gândul şi mă tulbură". Acestea, pe scurt, sunt consecinţele gândurilor viclene.
Trebuie însă să vedem şi modalităţile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul.
《VA URMA 》