![]() |
![]() |
|
|
Înregistrare | Autentificare | Întrebări frecvente | Mesaje Private | Căutare | Mesajele zilei | Marchează forumurile citite |
![]() |
|
Thread Tools | Moduri de afișare |
#2101
|
||||
|
||||
![]()
Moartea nu este nici sfârșit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărțitor al vieții de aici, de viața de dincolo. Cei care au fost morți sufletește, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veșnică, adică la chinul cel veșnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreținându-și flacăra credinței, aceștia pășesc, prin moartea cea trupească, la viața cea veșnică, la fericirea Raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe țărmul unei ape. A luat-o și, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, țintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis: ‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte prețioase! Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva. Așa facem și noi cu zilele vieții noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauție. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm. (Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Conta, 2007, pp. 162-163)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2102
|
||||
|
||||
![]()
Care este vocația omului: monahismul sau căsătoria?
Vreau să vă spun că această dihotomie maniheică ce spune că în lume nu pot fi decât căsătoriți și monahi face parte din modul nostru prost de a gândi Ortodoxia. Vocația pentru căsătorie este identică celei pentru monahism și este identică celei pentru celibat în lume, atunci când există și o astfel de formă, pentru că este vocația pentru Împărăția Cerurilor. Ori ai vocație pentru Împărăția Cerurilor și o împlinești acolo unde rânduiește Dumnezeu, ori n-ai vocație pentru Împărăția Cerurilor și nu o împlinești nici în fustă scurtă, nici cu scufă pe cap; nici cu nădragii peticiți, nici cu camilafca lungă până dincolo de pământ. Lucrurile acestea vreau să le gândiți: pentru fiecare, Dumnezeu rânduie vocația personală care se stabilește, în primul rând, la frontiera din*tre om și duhovnicul său. Acum, eu cunosc foarte multe cazuri în care unii s-au popit de gura mamei, iar altele s-au călugărit de gura satului. Nimeni nu poate hotărî în locul nostru – asta să fie foarte clar! Iar din momentul în care v-ați hotărât pentru un lucru, pe acela să-l duceți până la capăt, pentru că ispita cea mai mare este să fii căsătorit și să duci dorul monahismului în care ai fi putut să stai sau să te monahicizezi și să-ți fie capul la discoteca prima în stânga, pe colț, după mănăstire. Când se întâmplă lucrurile de genul ăsta – pe românește –, ne-a luat dracuʼ! Aici nu mai încape jumătate de măsură: dacă atunci când te-ai hotărât pentru o direcție încerci să o schimbi și să fugi pe după colț, e o problemă! Și Doamne ferește să începeți să vă schițați vocațiile! În teologie, de exemplu, este obiceiul ca, imediat cum intri în facultate, să lași coadă, să pui vestă, să pui vestuță până în gât, să faci gesturi din astea cât mai duhovnicești cu gândul la călugărie, până te întâlnești cu prima formă... de „cultură”, în care nu mai știi unde să fugi, pentru că, dacă ceea ce este în tine nu concordă cu ceea ce tu mărturisești, e grav!... Poți să te dai sprayatul sprayaților – eu cunosc mulți euro-monahi, știți?! Știți ce sunt euro-monahii? Monahi cu euro! Dar cunosc și foarte mulți căsătoriți care duc o viață efectiv monahală. Uitați-vă bine: pot compara – și ajung la identitate – o priveghere în vârf de Munte Athos sau la Tismana (cu rânduială, cu cântare), cu privegherea la capul băiatului meu când era bolnav. Același frison, aceeași întâlnire cu moartea – pentru că în priveghere nu ne întâlnim cu viața dintr-odată. La miezul nopții, ne întâlnim cu moartea – de aceea se citește Psalmul 118, pentru că este ultima repetiție înainte de înviere. Apoi, pe măsură ce se apropie zorii, crește și Hristosul Care Se luminează înaintea ochilor noștri. Și, pe măsură ce intru în Hristosul Care Se luminează, ce mai contează dacă sunt monah sau căsătorit? În câte rânduri n-ați văzut voi înșivă monahi slujind familiei cu maximum de abnegație și căsătoriți slujind călugăriei, monahismului, cu maximum de abnegație? Ce-ar fi acum să scriem pe cartea asta: „Se adresează nu mai preoților de mir”. Când faci un lucru în Hristos, acela se adresează Bisericii întregi și cuprinde Biserica întreagă. Celelalte sunt fandoseli, și fandoselile duc la farafastlâcuri, și farafastlâcurile, la tiripiceli... (Părintele Constantin Necula )
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2103
|
||||
|
||||
![]()
Ai foarte multă grijă să nu te-apuci de nevoințe trupești și sufletești care sunt peste puterile tale. Și pentru că ești chinuit de gânduri viclene, află că simplul lor atac nu este păcat. Prin acest atac este încercată calitatea voinței și a puterii noastre de a ne lupta. Suntem liberi să cedăm în fața gândurilor sau să le îndepărtăm. Dar dacă, după atac, primim gândul demonic, ce se amestecă în noi cu patima corespunzătoare lui, deja am păcătuit și trebuie să ne pocăim.
Când nu ne simțim în stare să ne luptăm singuri împotriva unor gânduri atât de puternice și de încurcate, să ne rugăm pentru ajutor la Domnul nostru Iisus Hristos și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Și pentru că mândria este întotdeauna terenul propice unde se înrădăcinează și biruiesc gândurile viclene, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne smerim în permanență. (Sfântul Macarie de la Optina )
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2104
|
||||
|
||||
![]()
Chiparosul e verde și vara și iarna. Busuiocul e înmiresmat și vara și iarna. Mieii sunt uciși și vara și iarna. Atenție la lupi atunci când vă atacă, unul din față și altul din spate. Dar fiți mai prudenți la două păcate: teama de păcătoși și disprețuirea acestora. Fiindcă verdeața voastră va dispărea ca verdeața unei sălcii. Iar mireasma voastră se va preschimba în duhoare. Iar smerenia voastră va deveni trufie. Iar păcătoșii vă vor numi oamenii lor.
Voi care sunteți drepți: păcatul înseamnă slăbiciune, iar a te teme de păcătoși înseamnă a te teme de oameni. Păcătosul e îngrozit de omul cel drept din sine care e mort și de două ori îngrozit de un drept viu dinafara sa. Nu fiți îngroziți de cineva care este îndoit îngrozit de voi. Nu este Domnul vitejia drepților? Nu este Domnul Atotțiitorul generalul cetelor celor drepți? Cu adevărat mică este dreptatea celor ce stau cu Atotțiitorul și totuși se tem de cei atotneputincioși. Dacă dreptatea ta este cea a lui Dumnezeu, puterea ta este una divină. La început, puterea dumnezeiească le pare păcătoșilor a fi slăbiciune, fiindcă este nespus de smerită, blândă și îndelung răbdătoare. Dar în cele din urmă, când vine biruința divină, păcătoșii văd cu groază că locuința lor a fost subminată de apă subterană și se cufundă sigur. Ca și iarba, biruința lui Dumnezeu crește încet și tăcut. Dar o dată ce a crescut, n-o mai poți călca sau cosi. […] Voi, cei ce sunteți drepți, păcatul este o boală, și a-i disprețui pe păcătoși înseamnă a-i disprețui pe niște oameni bolnavi. Cel ce dă din propria lui sănătate celor bolnavi își înmulțește propria sa sănătate. Disprețul păcătoșilor subminează sănătatea celui ce este sănătos. (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida și Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 172-173)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2105
|
||||
|
||||
![]()
Gândurile și înfruntarea lor
IEROMONAHUL BENEDICT AGHIORITUL 1. Nevoința aspră S-a spus de multe ori că pentru cel ce se roagă rugăciunea este o faptă dinamică, folositoare și plăcută lui Dumnezeu. Acest fapt adevărat îl irită pe diavol și-l face să lupte împotriva celui ce se roagă. De aceea credinciosul care dorește unirea sa cu Dumnezeu, întâlnește piedici diavolești organizate în sisteme capabile și de o ofensivă înfricoșător de bine programată. Din pricina acestei ofensive programate rugăciunea devine uneori o faptă obositoare, care pricinuiește o osteneală mai mare decât oricare altă lucrare. De aceea, unul dintre părinții pustiei subliniază: "Nu există osteneală mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva până la ultima sa suflare, cere nevoință. Și nu numai rugăciunea este aceea care obosește, ci mai ales războiul îndârjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare". Mânia diavolilor împotriva celor ce se roagă este vădita. Războiul viclenilor diavoli împotriva celor ce se roagă este de două feluri: la vedere și nevăzut, pentru începători și pentru cei desăvârșiți. La începători folosește de multe ori și războiul văzut. Folosește sunete, obiecte, pricinuiește zgomote ca să-i poată distrage de la rugăciune. Totuși și pe începători și pe cei desăvârșiți îi luptă mai ales prin gânduri. Așadar, cel ce a început lupta împotriva gândurilor, și-a luat asupra sa o nevoință aspră deoarece gândurile constituie piedica cea mai mare pe care o întâmpină omul în curățirea și desăvârșirea sa duhovnicească și la această desăvârșire nu se ajunge altfel, decât numai prin chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru lisus Hristos. Iar chemarea trebuie să fie atât de deasă, încât, așa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul "e mai de preferat să pomenească cineva pe Dumnezeu, decât să respire". Dar mai există și războiul lăuntric. Nici un război nu este atât de sălbatic, precum acela al unui gând viclean ce se cuibărește în sufletul nostru și ne războiește de acolo. Toate cele ce provin dinlăuntrul nostru sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară. Cariul ce se naște în lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlăuntrul nostru sunt viclene și pricinuiesc o catastrofă mai mare decât cea pricinuită de cauze exterioare. Statele de asemeni nu au fost distruse atât de mult de dușmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlăuntru. Așadar, sufletul nu poate fi distrus atâta de mașinațiile ce vin din afară, precum de bolile ce se sădesc înlăuntrul nostru, adică de gândurile necurate și hulitoare. 《va urma 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2106
|
||||
|
||||
![]()
2. Gândurile și proveniența lor
Ce sunt gândurile și de unde provin? Când spunem gânduri, nu înțelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile și reprezentările sub care se înfățișează ele de fiecare dată însoțind cugetările corespunzătoare. Deci chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri. Prima și cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoșesc. Până atunci mintea omului era neîmpărțită la alte lucruri, fiind ațintită numai la Dumnezeu. însă din clipa săvârșirii păcatului strămoșesc a început să lucreze gândul tăgăduirii și în continuare toate celelalte gânduri. A doua cauză care pricinuiește gândurile în om sunt organele simțurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare, dar mai ales auzul și vederea. Astăzi, îndeosebi, datorită tehnologiei simțurile primesc mult mai multe iritații decât mai demult. De aceea și lupta cu gândurile este mai putemică. Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricină să miște împotriva noastră gândurile cele rele. Al patrulea motiv și cel mai însemnat sunt diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit și pregnant: "Gândurile sunt cuvintele diavolilor și înainte-mergătoarele patimilor". Încă și Sfântul Isaac Sirul spune că gândurile stârnesc și "voința naturală" ce există în noi înșine, precum și înclinațiile ce le are sufletul nostru. În mod deosebit războiul acesta este mai putemic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gândurilor viclene. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decât războiul cel simțit. Gândurile viclene pot apărea de asemenea și din temperamentul trupului, dar și din dieta zilnică, precum și din mișcările trupului însuși. Gândurile necurate provin din motivele de mai sus. 《 VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2107
|
||||
|
||||
![]()
3. Călătoria spre țara păcatului
Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acțiuni repetate. Ca să se săvârșească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări și planuri. Până să ajungă la săvârșirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar. Așa se întâmplă și cu săvârșirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numește minte omenească, a premers un întreg studiu și nenumărate acțiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Și începutul a pornit de la un gând simplu. Dar să mergem mai departe pe drumul către țara păcatului după atacul acelui gând simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători și nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide ușa acestei cugetari și vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi și atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească. Gândul care este lăsat să se dezvolte și să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat. Să urmărim puțin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul și evoluția bolii în trupul omenesc. Și precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, așa și pentru a ajunge cineva la săvârșirea păcatului a premers un război mare, o mulțime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Și precum pentru nașterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot așa și pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului și nașterea lui. Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile și întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gând și se mărește continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuiește la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuiește altul mai mare, acesta, altul și mai mare, până când valul ajunge la pereți. Așa se întâmplă și cu păcatul. Înainte de săvârșirea lui premerg mecanisme și acțiuni succesive. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2108
|
||||
|
||||
![]()
4. Stadiile (treptele) păcatului
Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre țara păcatului: a) atacul, b) consimțirea și c) robia. Cum funcționează acest mecanism? Funcționeză astfel: Un oarecare gând viclean (al slavei deșarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginație și prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător și mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Așadar un atac, un asalt al vrăjmașului sau mai simplu, o bătaie în ușă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputință să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar și buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, așa și omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăvește și scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primește convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la ușă, pricinuiește prietenia și atunci ajunge la consimțirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârșirea păcatului. De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârșește păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, hulește, desfrânează, preadesfrânează, săvârșește ucidere și alte nenumărate fapte rele, și face tot ceea ce își poate închipui mintea omenească. După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârșirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în ușă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea ușii, la consimțire și în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârșit prin săvârșirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând. 5. Patimile - izvorul gândurilor viclene Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putință ca omul să nu aibă gânduri și război. Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavolești. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numește consimțirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea și spune: "Păzește-ți sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos". De cele mai multe ori gândurile seamănă cu un "curent de apă" înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile și după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutății sunt opt. Să le enumerăm: a) al lăcomiei pântecelui, b) al desfrânării, c) al iubirii de argint, d) al mâniei, e) al mâhnirii, f) al plictiselii, g) al slavei deșarte și h) al mândriei. Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea și grija nerațională față de noi înșine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deșarte și al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte. 6. Categoriile de gânduri Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există și gânduri bune și deșarte sau gânduri omenești. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene? Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta și a primit răspunsul următor: "Atunci cand gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu și ai bucurie în a face aceea și o întristare care i se împotrivește, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate și pline de întristare". Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace și bucurie lăuntrică. Și dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare și mâhnire. 7. Gândurile - începutul războiului În general, așa cum am spus și mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Și războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimțire și sfârșește prin săvârșirea păcatului. Aceasta este călătoria și evoluția gândurilor care vin mai ales de la diavol și de la om. 8. Viclenia diavolească Să vedem așadar cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie și unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză și cel mai neînsemnat fapt al vieții noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodește modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru și neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde. 9. Gândurile de hulă După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte și mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul și cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvarșește taina Sfintei Liturghii și ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfințite nu sunt Trupul și Sângele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri și mai necuviincioase și necurate, pe care ne rușinăm să le spunem. Sfântul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om și la deznădejde. Acest război îl avea și Avva Pamvo și rugând pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine ci îngrijește-te de faptele tale". Aceste gânduri de hulă și necurate au luptat și pe alți bărbați mari și drepți, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Și lucrul acesta îl adeveresc sfinții Petru al Alexandriei și Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povestește că "în vreme ce mărturiseam credința în Hristos și-mi munceau trupul cu diferite chipuri și-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu". Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie și din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia și prihănirea de sine. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2109
|
||||
|
||||
![]()
10. Șiragul gândurilor
În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă și vom afla că atunci când sună trâmbița duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună frații în chip văzut și vrăjmașii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceștia, după ce ne-am deșteptat ne îndeamnă să ne întindem iarași în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cântările începătoare și vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alții ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alții ne atrag mintea la gânduri urâte; alții ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiți; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alții ne aduc aminte de conturi și contracte și de dobânzi bancare. și astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiți sufletește, plecăm pagubiți, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Și în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Știe diavolul folosul ce vine din rugăciune și de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoințe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica și spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un șarpe care este ascuns în murdăria mândriei. în adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există și alții care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim și, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăși ne aruncă în păcat și după aceea ne aduce gânduri să învățăm și pe alții a păcătui". În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuiește diavolul. Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuși. Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, așa este și mintea omului. De multe ori se hrănește cu înțelegeri necuviincioase și necurate. Un monah care nu are nimic și nici nu dorește nimic (și prin extensie un creștin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri și gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă. Deoarece cuvântul rostit și celelalte simțuri exterioare ale trupului sunt groase și cu anevoie de pus în mișcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mișcare cele cinci simțuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simțite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse și ascultă de voința omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii și simțurile interioare și spirituale ale sufletului sunt subțiri, ușor de pus în mișcare și duhovnicești, de multe ori omul grăiește cu cuvântul interior și gândește în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci și acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun și ascultă cu anevoie de voința lui din pricina subțirimii pe care o au. Și, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se folosește ca de un organ de cuvântul interior și grăiește prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinții desăvârșiți și purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc și ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toți, demonii, prin aceea că sunt duhuri subțiri și după sfântul Botez se găsesc la suprafața inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se și ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri rușinoase și trupești, fie gânduri viclene și ranchiunoase și răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești. Căci dat fiind că trei sunt părțile sufletului: rațională, irascibilă și poftitoare, de aceea și gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene și rușinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredințe, îndoieli, murmurări și hule împotriva lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești, acestea, zic, se nasc din partea rațională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmașilor și a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de rușine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere și celelalte necurății trupești, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul. Dar nu numai cuvântul interior, ci și cele cinci simțuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe și de Dumnezeu și de îngeri și de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune și adevarate atât în somn cât și în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă și să audă spiritual toate cele rele, mincinoase și rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât și în stare de veghe. Omul necumpătat, adică rob pântecelui are cugetări și gânduri pline de idoli necurați. Sfântul loan Scărarul aduce și un exemplu. Așa cum mulțimea bălegarului dă naștere la viermi, așa și mulțimea mâncărurilor naște căderi, gânduri necurate și vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfântul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pîntecelui, în chip înțelept a așezat cuvântul despre desfrânare "deoarece - spune el - cred că aceasta este maica aceleia". Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăiește bine, are toate conforturile și nu se ostenește nici nu se nevoiește deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare care vor sfârși în fapte. Și iarăși, când omul își are simțurile nestăpânite și vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca și cum ar deschide el însuși ușa gândurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta și firea omului care înclină spre aceste gânduri. Încă și neascultarea față de făgăduințele date lui Dumnezeu naște "depozit de gânduri", adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleași gânduri le creeaza și neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar și pe acela că Dumnezeu este nedrept și părtinitor. Căci unora le dă vedenii și minuni, iar altora nu le-a dat nimic. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2110
|
||||
|
||||
![]()
11. Legătura gândurilor
Exista însă și gânduri care provin și de la om și de la diavol. Acestea sunt gânduri unite. Am văzut - spune Sfântul loan al Scării - pe unii mâncând cu lăcomie și nefiind luptați îndată. Și pe alții întâlnindu-se și având legături cu femeile și în vremea aceea să nu aibă nici un gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace și siguranță în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce și să bea cu îndestulare și să privească cu patimă. Satana a exploatat asta și i-a aruncat în păcat. În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om și de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimțire și robie. Vrăjmașul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primește, atunci se face consimțirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul și la sfârșit se robește de patimă. 12. Urmările gândurilor Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduința noastră și toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite și spre dorința de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veșnică. Și când mintea omului se va depărta cu desăvârșire de Dumnezeu atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ și nu se gândește deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului și îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului. Gândurile ne macină și ne zdrobesc creându-ne probleme și în relațiile noastre personale. Gândurile intră și ne întinează sufletul, îl intoxică și îl otrăvesc. "Aceasta este lupta celui viclean. Și după aceste săgeți otrăvește tot sufletul"- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gândurilor diavolul dobândește stăpînirea și îl poate duce pe om chiar și la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor și se arde de poftele cărnii, dovedește că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuție cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate și viclene, exact așa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc își întoarce fața de la el și vorbește cu vrăjmașii aceluia. Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu își descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate. Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează și felurite alte anomalii trupești: neliniștea, nesiguranța, precum și alte boli trupești își au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conștientizat chiar și medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri și să nu ne supărăm. Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om și chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gândul și mă tulbură". Acestea, pe scurt, sunt consecințele gândurilor viclene. Trebuie însă să vedem și modalitățile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul. 《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
![]() |
Thread Tools | |
Moduri de afișare | |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Daca pot primi niste raspunsuri | andrei23 | Generalitati | 28 | 19.06.2011 18:13:32 |
Caut niste raspunsuri | NeInocentiu | Secte si culte | 108 | 18.04.2011 13:43:12 |
|