Interviu cu CristianR

[CristianR]

Cred că mai ales implicarea în viața duhovnicească a Bisericii, cu dorința sinceră de a-L cunoaște pe Hristos în propria-ți inimă și viață, mai mult decât convertirea ca atare. Pentru că sunt și ortodocși din naștere care pot ajunge la un moment de trezire, de conștientizare, de ieșire din rutină și apucare pe o cale de viețuire autentică.

Și mai cred că omul devine cu atât mai bun cu cât se dedică mai mult celorlalți, până la uitare de sine. Unii fac lucrul ăsta în familie, iubindu-și copiii și dăruindu-le lor timpul, munca, eforturile. Fără a uita să fie buni și cu ceilalți, care trebuie văzuți tot ca frați, copii ori părinți. Alții, care n-au avut parte de copii/ familie, pot găsi modalități de a se dărui, fie printr-o profesie care este prin natura ei generoasă (preot, medic, profesor, artist ș.a.), fie prin voluntariat (cam rar în Biserica noastră). Dacă a fi bun este totodată o modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu, cred că ea este accesibilă oricui, fără a ține cont de granițele religiei.

În ce mă privește, eu constat cu tristețe că n-am devenit mai bun în cei peste 30 de ani de când m-am convertit, însă nu pentru că Biserica n-ar fi oferit suficiente oportunități ori mijloace de a o face, ci doar pentru că n-am prea lucrat.

Dar deși nu cred că omul poate deveni mai bun doar în Ortodoxie, cred totuși că aceasta poate oferi resurse duhovnicești inepuizabile - căci sursa este chiar Duhul Sfânt - și foarte adânci, complete. Este mediul în care sufletul meu se regăsește cel mai bine; îmi regăsesc de fiecare dată matca, parcă mă întorc Acasă de fiecare dată când reaprofundez legătura cu Biserica.

[Mihailc]

Cum ai simțit experiența botezului la maturitate? Când și în ce condiții ai luat hotărârea? Cine te-a călăuzit? Ce obstacole ai întâmpinat?

[CristianR]

Deja de când am început pelerinajul la mânăstirile din Bucovina, chemarea spre botez, de a cărui necesitate devenisem treptat conștient, începuse să se interiorizeze, să treacă de la minte la inimă, devenind treptat o necesitate. Citisem deja Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt, cu minunata descriere a revărsării de har pe care avea să o resimtă imediat după botez, poate și catehismul Viu este Dumnezeu, scris de niște teologi francezi și tradus de părintele Galeriu, dar și alte cărți care mi-au mișcat sufletul în această direcție.

Spre capătul pelerinajului aflându-mă la Sihăstria și exprimându-mi dorința de a fi botezat, am fost sfătuit să mă adresez părintelui Ioanichie Bălan, care, la rândul lui, m-a trimis spre Mânăstirea Polovragi, la niște ucenici de-ai săi. Picioarele, însă, m-au purtat spre casă, însoțit, totuși, de îndoiala că nu fac bine, că îngerul care mă călăuzea ar fi dorit să-mi continui periplul duhovnicesc în acea zonă binecuvântată.

În București, aveam să ajung la Antim, introdus de un fost coleg de școală care devenise profesor de teologie între timp, cu strânse conexiuni în mediul bisericesc bucureștean. Atmosfera foarte mundană pe care am aflat-o în chilia de la Antim unde am fost prezentat unor persoane din mediul teologic și monahal care-l includeau pe diaconul profesor P.I. David, ce avea un discurs în care se regăseau glume/ aluzii imorale, ură față de "sectanți", în special față de un pastor pe care-l cunoșteam și respectam, condimentat cu o ipocrită preocupare pentru aspecte bisericești, avea să mă pună încă o dată pe gânduri, îngreunându-mi alegerea, pentru că nu aflasem nici aici ceea ce căutam.

Nu mai știu de la cine am auzit prima dată de părintele Galeriu. Poate cu ocazia celebrului Tatăl Nostru de la Revoluție, care avea să fie reluat de Vali Sterian în cântecul “Vino, Doamne!”; ori poate de la dezbaterile televizate de care fremăta la acea vreme văzduhul mediatic. Cert este că, după ce am mai făcut un popas pe la Biserica Icoanei unde slujea un preot deosebit, am ajuns, într-o seară, la Sf. Silvestru, unde am aflat trei preoți rostind, cu rândul, un acatist, iar unul dintre ei avea să-mi atragă atenția mai întâi prin glasul puternic, profund și pătrunzător, apoi prin înfățișare – păr sur până la umeri, barbă lungă, bogată – care, la fel ca și vocea, exprima o credință profundă venită dintr-un suflet a cărui flacără se simțea mistuitoare. Personalitatea lui excepțională emana putere și căldură în același timp. Aveam să descopăr curând un preot desăvârșit și un om atent nu doar la fiecare cuvânt pe care-l rostea, ci și la fiecare om care-I intersecta câmpul vizual, bucurându-se de fiecare persoană din biserică și întâmpinându-I pe toți cu dragoste nedisimulată, chiar dacă se numărau cu miile cei care căutau să primească măcar o binecuvântare de la el.

A fost, bineînțeles, suficient să-l văd o dată ca să mă decid să-I cer să mă boteze. Lucru pe care l-am făcut în timpul unei liturghii, căutându-l la altar. Nu era nevoie de vorbe multe, înțelegea totul într-o clipă. Îmi amintesc cum, lăsându-mă să aștept câteva minute, m-a pus să îngenunchez în fața icoanei Mântuitorului și să rostesc Rugăciunea Inimii – aceea care-l însoțea permanent și care, cu siguranță, este în bună măsură explicația pentru extraordinara putere duhovnicească ce-l însoțea.

[Mihailc]

A săvârșit Dumnezeu minuni în viața ta? (în sensul de intervenții divine cu caracter evident supranatural)
Ai fost martor la minuni împlinite altora?

[CristianR]

În prealabil postat de Mihailc

A săvârșit Dumnezeu minuni în viața ta? (în sensul de intervenții divine cu caracter evident supranatural)
Ai fost martor la minuni împlinite altora?

La prima întrebare pot răspunde destul de ușor: Nu.

Nici martor la minuni n-aș putea spune că am fost, însă la unele semne dumnezeiești da: La sfârșitul unei Liturghii, părintele Galeriu ținând un cuvânt în fața altarului, este împins violent de o femeie foarte tulburată, aflată sub evidenta influență a diavolului, care parcă striga prin gura ei acuzații de genul "Fariseilor!" și altele pe care nu le-am reținut. Părintele, având cca 80 de ani, fiind surprins, se clatină și cade, dar se ridică repede, cu un zâmbet dumnezeiesc și un chip transfigurat de o lumină ireală, îndemnându-ne să nu ne tulburăm.

Un alt episod avându-l tot pe Părinte ca protagonist a fost în timpul unei predici, când toți cei care-l priveam i-am putut vedea fruntea înroșindu-se treptat, marcată de un semn în formă de cruce, care avea să persiste câteva secunde bune.

De altfel, în apropierea Părintelui se petreceau și multe alte manifestări ale harului, fără a fi neapărat minuni evidente.

Un fapt care cred iarăși că poate fi socotit ca o minune s-a petrecut cu bunica mea care, având o durere de umăr/braț ce o chinuia de ceva vreme, nemaisuportând durerea, a strigat către Dumnezeu: "Doamne, asta-i mâna (cu durerea). Vindec-o!" Și din acel moment durerea a lăsat-o.

[Iorest]

În prealabil postat de CristianR

Nu mai știu de la cine am auzit prima dată de părintele Galeriu. Poate cu ocazia celebrului Tatăl Nostru de la Revoluție, care avea să fie reluat de Vali Sterian în cântecul “Vino, Doamne!”; ori poate de la dezbaterile televizate de care fremăta la acea vreme văzduhul mediatic. Cert este că, după ce am mai făcut un popas pe la Biserica Icoanei unde slujea un preot deosebit, am ajuns, într-o seară, la Sf. Silvestru, unde am aflat trei preoți rostind, cu rândul, un acatist, iar unul dintre ei avea să-mi atragă atenția mai întâi prin glasul puternic, profund și pătrunzător, apoi prin înfățișare – păr sur până la umeri, barbă lungă, bogată – care, la fel ca și vocea, exprima o credință profundă venită dintr-un suflet a cărui flacără se simțea mistuitoare. Personalitatea lui excepțională emana putere și căldură în același timp. Aveam să descopăr curând un preot desăvârșit și un om atent nu doar la fiecare cuvânt pe care-l rostea, ci și la fiecare om care-I intersecta câmpul vizual, bucurându-se de fiecare persoană din biserică și întâmpinându-I pe toți cu dragoste nedisimulată, chiar dacă se numărau cu miile cei care căutau să primească măcar o binecuvântare de la el.

A fost, bineînțeles, suficient să-l văd o dată ca să mă decid să-I cer să mă boteze. Lucru pe care l-am făcut în timpul unei liturghii, căutându-l la altar. Nu era nevoie de vorbe multe, înțelegea totul într-o clipă. Îmi amintesc cum, lăsându-mă să aștept câteva minute, m-a pus să îngenunchez în fața icoanei Mântuitorului și să rostesc Rugăciunea Inimii – aceea care-l însoțea permanent și care, cu siguranță, este în bună măsură explicația pentru extraordinara putere duhovnicească ce-l însoțea.

Te-ai și spovedit la părintele Galeriu ca fiu duhovnicesc ?

Câți ani avea pr Galeriu când te-a botezat, prin ce an l-ai cunoscut ?

Pe cine îl simți ca fiind urmașul părintelui Galeriu în misiune ?

[CristianR]

În prealabil postat de Iorest

Te-ai și spovedit la părintele Galeriu ca fiu duhovnicesc ?

Câți ani avea pr Galeriu când te-a botezat, prin ce an l-ai cunoscut ?

Pe cine îl simți ca fiind urmașul părintelui Galeriu în misiune ?

Din păcate, nu m-am folosit de Părinte ca fiu duhovnicesc, mulțumindu-mă cu spovedaniile generale pe care le făcea. Fiind foarte mulți cei care îl căutau, seara - ori chiar noaptea târziu - ne adunam cu zecile în jurul său, unde rostea molitva și alte rugăciuni de la spovedanie - într-un fel care-ți pătrundea sufletul și te marca pentru totdeauna - după care-i invita pe cei care au ceva special pe suflet să se mărturisească.

L-am cunoscut în '93, când avea 75 de ani.

A avut patru băieți, dintre care unul i-a semănat într-o oarecare măsură, fiind singurul care a urmat Teologia, dar a profesat ca dentist (Rodion). La rândul lui, acesta a vut un fiu, Cristian Galeriu, care este acum paroh la Sf. Silvestru, ca urmaș al Părintelui, dar fără a avea același duh. Însă la aceeași biserică este un preot mai tânăr, pe nume Adrian, la care simt un duh de rugăciune, smerenie, autenticitate și blândețe, care poate fi socotit un continuator în duh al Părintelui, cel puțin la acea parohie.

Cred că misiunea Părintelui, era mai ales aceea de a fi un preot al neamului, un duhovnic al tuturor, care realiza punți, unea, aducea oamenii în dialog, îndeosebi religia/credința cu știința. O făcea cu multă energie, cu ardoare, cu dragoste, dar și cu multă inteligență și deschidere, într-un mod în care nu cred că o mai face cineva acum.

[Iorest]

În prealabil postat de CristianR

La rândul lui, acesta a vut un fiu, Cristian Galeriu, care este acum paroh la Sf. Silvestru, ca urmaș al Părintelui, dar fără a avea același duh.

Așa mi se părea și mie, nefiind bucureștean și nici cunoscându-i, doar urmărind interviuri cu cei doi, parcă ultimul e din filmul omului modernist, iar primul e din filmul celălalt în care temporiza puțin tumultul unei capitale agitate, parcă făcea să stea timpul în loc câteodată.

În prealabil postat de CristianR

Cred că misiunea Părintelui, era mai ales aceea de a fi un preot al neamului, un duhovnic al tuturor, care realiza punți, unea, aducea oamenii în dialog, îndeosebi religia/credința cu știința. O făcea cu multă energie, cu ardoare, cu dragoste, dar și cu multă inteligență și deschidere, într-un mod în care nu cred că o mai face cineva acum.

Asta se constată din păcate, nu mai e un echivalent al pr Sofian Boghiu, al pr. Constantin Sârbu.

[Mihailc]

Cum a primit familia ta biologică vestea convertirii la o tradiție creștină considerată (în mediile neoprotestante) profund contaminată de practici și învățături străine de spiritualitatea originară a Bibliei? Pe ce criterii ți-ai ales partenera de viață? În ce fel ți-a influențat viața de cuplu alegerile pe partea duhovnicească?

[Iorest]

În prealabil postat de CristianR

Cred că misiunea Părintelui, era mai ales aceea de a fi un preot al neamului, un duhovnic al tuturor, care realiza punți, unea, aducea oamenii în dialog, îndeosebi religia/credința cu știința. O făcea cu multă energie, cu ardoare, cu dragoste, dar și cu multă inteligență și deschidere, într-un mod în care nu cred că o mai face cineva acum.

Ai mai cunoscut preoți care să-și asume misiunea de duhovnic al neamului ?

Cum au decurs interacțiunile cu părintele Ioanichie Bălan, sau a fost doar una singură ?

Cum ți se pare Sihăstria din zilele noastre, față de cea din 1993 ?