Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

- "LEGEA TA CUGETAREA MEA ESTE".(Psalmii).
- "Cu cel ales ales vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel îndaratnic te vei îndărătnici".(Psalmii)
- Spunea o doamnă, fără răutate, căci omul vorbește ce simte și spune ce are în sinea lui.
- Părinte, știți de ce nu vine multă lume la biserică?
- Sunt prea multe restricții și reguli de ordin bisericesc.
- Am întrebat-o, dar dumneavoastră din toate aceste restricții pe care le respectați?
- Nici una!
- Și atunci de ce vă pare greu la biserică?
- În ce ar consta restricția cea mai grea, dacă avem patru reguli mari și clare?
1)- Să fii soția bărbatului tău, cinstită, fidelă.
2)- Să postești cu mâncare de post miercurea și vinerea, iar în posturi după vârstă și putere.
3)- Să mergi două ore pe dumnecă la Sfânta Liturghie.
4)- Să te spovedești și să te împărtășești măcar în cele patru posturi pe an, dacă mai des nu e timp, posibilitate sau voință.
- SĂ NU AI RĂUTATE, URĂ, DUȘMĂNIE ȘI SĂ NU VORBEȘTI DE RĂU, ASTA PENTRU SUFLET.
- Ce ne cere biserica altceva să facem?
- Ne pune să stăm în cap, să facem flotări, să facem genoflexiuni,să facem gimnastică, atletism, să scoatem pietre din munte, ce ne pune să facem?
- Da știti, la noi nu este obiceiul în famile, din familia noastră nimeni n-a mers la biserică.
- Corect, aici este izvorul nelucrării duhovnicești, "La noi în famile nimeni n-a mers la biserică".
- Acum este clar:
UITAREA, NEPĂSAREA, LENEA de cele sufletești, ucid credința în sufletul omului.
- Atunci este evident că ni se pare ceva ciudat biserica, pentru că neavând contactul cu rugăciunea bisericii, nu ai caldură în suflet, lipsește lumina credinței.
- Dar în momentul când noi mergem de copii la biserică, ne rămâne puțină remanescență a credinței în memoria sufletului.
- De-a lungul Istoriei omenirii au fost multe împotriviri cu zecile și sutele asupra Ortodoxiei.
- Să nu avem impresia că numai astăzi este la modă, stiul acesta modern "Neo-Marxist" sau comunism mascat mai ideocratic împotriva lui Dumnezeu.
- Ei merg pe premiza că omul nu trebuie să se roage, biserica trebuie închisă, făcută amfiteatru, muzeu, discotecă, bibliotecă, restaurant, așa cum vedem multe lăcașuri în occident acum.
- Și societatea vrea ușor prin aceste derapaje, să împartașească mentalitatea aceasta satanizantă, lucrează de așa factură, încât sa-l determine pe om să nu mai intre în biserică, explicându-i că nu-i este de mare folos.
- Foarte mulți copii și adolescenți, tineri creștini prin botez, nu cred în Dumnezeu pe un singur considerent, pentru că nu L-au văzut pe Dumnezeu.
- Nu cred în Dumnezeu pentru că nu face dreptate, pentru că este prea multă suferință, prea multă răutate, prea multă minciună, adevărat este, nimic de ascuns.
- Dar acum întreb:
- Oare Dumnezeu este vinovat, sau El face aceste rele omenirii?
- Oare nu cumva oamenii neavând credință în Dumnezeu și respect față de El, nu ei au presărat pământul cu toate atrocitățile și suferințele provocate de vanități, războaie, răzbunări, cotropiri și vărsări de sânge, pe lângă multe alte mizerii ?
- Nu evident, Domnul Hristos este izvorul atâtor rele, El a iubit lumea s-a rastignit pentru ea.
- Ar fi bine să medităm la bunătatea și mila lui Dumnezeu, care s-ar putea într-o zi să ne ceară înapoi Pământul.
- Dumnezeu ni l-a dat să stăm pe el, să ne hrănim, să trăim, nu ni l-a dat să-l distrugem, să-l poluăm, să-l urâțim cu tehnologiile noastre, apoi să ne urâm, să ne chinuim unii pe alții cu toate răutațile, cum fac demonii în Iad.
https://www.youtube....SgWNO2g&t=1617s

[cristiboss56]

Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh.
(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Editura Egumenița, Galaţi, 2010

[cristiboss56]

Conform Sfântului Grigorie Palama primul atribut al lui Dumnezeu este lumina, așa cum în psalmul lui David este scris : "Domnul cel ce se îmbracă cu lumina că și cu o haină"! Când privești ziua cerul și norii pufoși și albi îți dai lesne seama că sus deasupra norilor cerul este învăluit cu și mai multă lumină, iar cei ce au ocazia să zboare cu avionul văd acest lucru că deși e ziuă pe pământ totuși jos la nivelul solului este mai puțină lumină decât la înălțime. Jos par a fi lumină dar și multe umbre, pe când sus nu e decât lumină! Ori dacă Fiul Tatălui s-a înălțat vrând să ne ia și pe noi cei credincioși Lui la Tatăl intru înălțime, vrea să ne dăruiască acea transparență și lumină sfințitoare in care nu mai este nicio umbră de întuneric, nicio umbră de întristare, doar pacea și bucuria, zilei fără de nori, ai unei zile de vară în care să te desfătezi de veșnicia luminii și a liniștii in care nu mai sunt temeri, ideea aceea pe care o aveai atunci când tânăr fiind la malul marii priveai vrăjit măreția Soarelui care că un Zeu ieșea să lumineze cu lumina sa bolta cerului și întregul pământ. Da jos aici pe pământ nu este atâta lumină că sus in cer, iar Împărăția lui Dumnezeu este Lumină, belșug și abundența de lumină fără de întuneric! Înălțarea noastră spre Dumnezeu, este o înălțare înspre lumină, ce poate dori mai mult un suflet decât această lumină pururea fiitoare a lui Dumnezeu și bucuria și pacea Sa!

[cristiboss56]

...MARIA--MAICA DOMNULUI ...( Justinian Chira)....acesta e numele ei adevărat, numele cel mai frumos şi mai minunat, numele unic, pe care numai ea l-a purtat....

..."Maica Domnului niciodată nu rămâne nepăsătoare, ci, pe toţi cei care îi cer ajutor şi izbăvire, îi apără de ruşine şi de necazuri, de osânda şi de ispita cea rea.

Creștinii când nu îndrăznesc să-şi ridice ochii spre dreptul Judecător, îşi îndreaptă privirile şi glasul, cu încredere şi umilinţă, către Maica Domnului...

"Ea este Maica orfanilor, ocrotirea văduvelor, povăţuitoarea fecioarelor, bucuria scârbiţilor si limanul înviforaţilor”.

[cristiboss56]

M.C.: Cum ne putem reîntoarce la Hristos?
H.F.: Este foarte important să plecăm în această călătorie de la gândul curat că Dumnezeu nu este un contabil, un tiran, un aspru judecător care pedepseşte şi împarte dreptatea. Dumnezeu este iubirea care topeşte tot întunericul lăuntric, aduce pace, bucurie şi lumină, dar mai ales nu refuză nimănui nimic. Hristos invită la iubire deoarece judecata lui Dumnezeu este total diferită de judecata oamenilor.
Printr-un suspin al inimii ne putem întoarce către Dumnezeu. Sunt oameni grăbiţi şi Dumnezeu intervine şi ii învaţă să se oprească şi să mai tragă aer în piept. Să vadă de unde vin şi încotro se îndreaptă, să se observe, fără să se judece. Este necesar să facem loc lui Dumnezeu în viaţa noastră. Prin harul lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem fiecare. Aşa că este nevoie să chemăm pe Dumnezeu în ceea ce suntem fiecare. Nu avem nevoie de haine de gală, de sărbători, de lucruri ameţitoare pentru a ne întâlni cu Hristos. Să iertăm, să iubim şi să mulţumim pentru orice problemă. Rușinea și critica nu schimbă pe nimeni, lumea are nevoie de dragoste…
…………
Orice poate deveni rugăciune, moment de contemplare a Creatorului. Te poţi înălţa şi adânci în taina dumnezeirii în orice clipă. Hristos locuieşte în noi şi cu noi.
Dă-ţi voie să simţi, omule! Inima fiecăruia dintre noi este ieslea în care Doamne se naşte mereu… Dar şi mormântul învierii.
Era o întâmplare cu o bunicuţă care a intrat în biserică ţinându-şi nepoţelul de mână. S-a închinat la icoana Maicii Domnului, a îngenuncheat şi a început să se roage. Copilul îşi învârtea privirea de la bunica sa la luminiţa din candelă care, datorită paharului roşu, se vedea roşie. Şi iar se uita la luminiţă şi iar spre bunica sa.
La un moment dat zise:
– Mamaie, când se face verde plecăm, nu-i aşa?
Eu nu aştept în rugăciune să se aprindă beculeţul verde.
…………………
Era un bătrânel care odată a întrebat un tânăr:
-Tu ştii ce înseamnă prietenia?
-Depinde de situaţie.
-Vezi domnul acela care stă la masă? El este prietenul meu cel mai bun. Ne-am născut în 1939 şi am crescut împreună. Am cumpărat amândoi o bucată de pământ şi în fiecare zi veneam în acest bar, beam o bere şi citeam ziarul. De fapt, el îmi citea ziarul pentru că eu nu ştiu să citesc. Eram mereu împreună.
În 1988 ne-am certat, ne-am bătut. De atunci nu am mai vorbit, nici măcar nu ne-am mai salutat. Dar, în ciuda faptelor întâmplate, în fiecare zi venim amândoi aici, la aceeaşi oră. Ne vedem în fiecare zi, nu ne salutăm şi ne aşezăm la mese diferite. Amândoi luăm o bere. În fiecare zi ia ziarul şi citeşte ştirile cu voce tare.
Parintele Hrisostom Filipescu

[cristiboss56]

Pr. Hrisostom Filipescu: ”Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi”
Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frământă bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…
Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…
Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.
Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.
Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

[cristiboss56]

Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este metanoia. În sens literal, acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.
Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate, iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta. Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuiserăm că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.
(Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, București, 2001, pp. 76-77)