Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Viaţa prezentă nu este altceva decât pregătirea pentru cea viitoare. Precum va petrece cineva viaţa prezentă, asemenea va primi răsplată în viaţa viitoare: fie fericită, fie nefericită.
Toţi creştinii, îndeosebi cei drept credincioşi, doresc să moştenească răsplata fericită în viaţa viitoare. Iar pentru aflarea acesteia e necesar să răbdăm diferite suferinţe şi boli, potrivit celor spuse în cuvântul lui Dumnezeu: „Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţia Cerului”.
Oamenii se împart în drepţi şi păcătoşi, însă nici unii şi nici alţii nu sunt slobozi de diferite suferinţe sau boli, precum ni se spune în psalmi: „Multe suferinţe celor drepţi; multe răni celor păcătoşi”.
Sfântul David îi înştiinţează pe primii să nu descurajeze, asigurându-ne că Domnul îi va izbăvi de toate suferinţele, iar pe ceilalţi, adică pe păcătoşi, îi înştiinţează să nu deznădăjduiască… dacă cel păcătos va alerga cu credinţă şi nădejde la Domnul, va primi milostivire şi iertare de păcate.
Domnul Atotbun le trimite celor drepţi diferite suferinţe, în primul rând ca să nu slăbească în nevoinţele evlaviei şi, lenevindu-se, să nu devieze în latura opusă şi să nu piară.
In al doilea rând, Domnul le trimite celor drepţi diferite suferinţe pentru ca prin acestea ei să se purifice cu totul de păcate şi patimi şi să primească răsplată în veacul viitor…
Asupra celor păcătoşi, Domnul aduce diferite nenorociri şi boli pentru a-i atrage la pocăinţă, precum spune El însuşi în Evanghelie: „N-am venit să-i chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; şi iarăşi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerului”; şi prin proorocul Isaia vorbeşte: „Veniţi să ne judecăm. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia I, 18).
Şi tuturor în general, atât celor drepţi cât şi celor păcătoşi, Domnul le spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni, luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”, şi iarăşi: „În răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre. Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.
Intăriţi-vă cu credinţă şi nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Cel care a creat o astfel de lume este puternic să îndrepte şi lucrurile dumneavoastră.
Cine se va lăuda că nu regretă greşelile din trecut? Insă pentru aceste greşeli noi înşine răbdăm suferinţe vremelnice, pentru a ne izbăvi de suferinţele veşnice, precum orânduieşte pentru noi Domnul Cel purtător de grijă, aducând diverse ispite pentru purificarea noastră şi spre învăţătură duhovnicească, pentru a trezi în noi credinţa experimentată şi vie, şi nădejde neruşinată, după cum mărturiseşte apostolul Pavel, spunând: „Suferinţa dă naştere la răbdare, răbdarea la nădejde, iar nădejdea nu va ruşina”.
De aceea urâţi sugestiile rele ale vrăjmaşului nevăzut, care după cuvintele Sfântului Apostol Pavel „ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” fie prin păcat, fie prin tristeţe fară măsură şi deznădejde.
Însă puternic este Domnul… să vă apere de atacurile vrăjmaşului, precum şi de acele neplăceri care vă tulbură şi vă îngreuiază sufletul.
Sfaturi pentru familia creştină, Sfântul Ambrozie de la Optina

[cristiboss56]

Întristările ne înţelepţesc şi ne fac iscusiţi în lucrările noastre.

Îmi scrieţi că deseori vă îmbolnăviţi şi vă mâhniţi. Acesta este semnul milei lui Dumnezeu: Că pre care iubeşte Domnul, îl ceartă, şi bate pre tot fiul pre care primeşte (Evr. 12: 6), fapt pentru care trebuie să mulţumiţi lui Dumnezeu pentru Pronia Lui părintească faţă de voi. Întristările ne înţelepţesc şi ne fac iscusiţi în lucrările noastre, ne curăţă de păcate; la fel fac şi bolile.

(Sfântul Macarie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 51)

[cristiboss56]

Dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul! Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte!

Ce ne puteţi spune despre gândurile care, uneori, ajung la stadiul de obsesie?

Să ştiţi că gândurile până la moarte nu ne slăbesc! E bine că te luptă acum - lasă să te lupte dracul! - dar luptă-te şi tu cu el. Vrei să nu te lupţi? Vrei să nu ai gânduri? Nu se poate aşa!

Iar dacă gândul a ajuns la obsesie şi eşti gata să faci păcat, deja eşti la un pas de foc. Fugi la duhovnic, nu mai aştepta şi spune-i că eşti gata să laşi păcatul!

Atenţie cu gândurile, că tot păcatul de la gând se naşte! Nu este păcat pe care să-l faci cu voia ta, dar fără gânduri. Tot păcatul intră, mai întâi, prin imaginaţie. Sfântul Isaia, în cartea Ferestrele sufletului, spune că urechile, ochii, mintea aduc ispita în interiorul omului.

(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania - Taina împăcării, din Colecția Liman duhovnicesc, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 42)

[cristiboss56]

Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaște sosirea morții și să ne putem pregăti în acest fel din vreme? La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte:„’Dumnezeu n-a voit să cunoaștem ceasul cel din urmă al vieții noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă și deci oricând să fim pregătiți!”. Însuși Mântuitorul ne sfătuiește astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: „privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13). Totuși, să ne închipuim că am ști dinainte ziua și ceasul când vom muri. Ar fi oare știința aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos și cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor. De frică, unii și-ar pierde mințile. Alții, dintr-o pornire de deznădejde, știind că numai atât de puțin mai au de trăit, și-ar cheltui viața în cele mai urâte plăceri. Nu se poate ști câți dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet și la judecata din urmă. De aceea, mai bine este așa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoaștem ceasul sfârșitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie rușine de felul în care ne-am trăit viața.
„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” – Sofian Boghiu

[cristiboss56]

După cum bine ştim, copiii au o inimă curată. Apoi, pe măsură ce cresc, sunt expuşi tot mai mult lumii înconjurătoare, care zace în răutate, iar inima lor este întinată din ce în ce mai mult, pierzându-şi puritatea iniţială de copil. Aceştia încetează treptat să mai fie copii şi devin adulţi. Adulţii îşi amintesc de copilăria lor cu mare drag, adesea cu melancolie, şi o numesc „vârsta de aur”, „copilăria de aur”. Şi, într-adevăr, copilăria este „de aur”, întrucât este o perioadă a curăţiei inimii – copiii nu cunosc răul, vulgaritatea şi mizeria care pătrunde în inima adulţilor, a celor care nu au putut să îşi păstreze măcar parţial puritatea inimii. Doar această puritate poate dărui pacea adevărată, bucuria şi fericirea. Întinarea inimii aduce odată cu ea întunericul, agonia, chinul, melancolia şi întristarea sufletului, adică tot ce otrăveşte viaţa omului şi o face mai greu de suportat.

De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a spus atât de răspicat: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Mt. 18, 3); „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Rom. 14,17). Dreptatea şi pacea se pot găsi numai într-o inimă precum Cea de copil. Aşadar, cei care vor să ia parte la dreptate, pace şi bucurie ar trebui să încerce să-şi păstreze inimile la fel de pure precum cele ale copiilor. Singura cale pentru a reuşi aceasta este „a te îngriji de tine”, adică să îţi păzeşti inima pentru ca nimic din ceea ce este murdar sau necurat să nu o păteze sau să o întineze moral, lucru care ar transforma-o într-o sursă a răului şi la contaminarea morală a altora.

Până la urmă, aceasta este esenţa vieţii duhovniceşti, care nu presupune altceva decât luptă, şi, în special, lupta cu păcatul. Iar sursa supremă a păcatului din inima oamenilor este alimentată de amprentele dăunătoare ale lumii din jur, acceptate fără luptă şi lăsate să-şi nască roadele otrăvitoare în suflet.

De aceea, lupta cu ele este cea mai importantă din viaţa noastră duhovnicească. Trebuie să ne străduim să nu le lăsăm să ne pătrundă în suflet. Şi ce anume trebuie să facem pentru a reuşi? Sfinţii Părinţi ne învaţă că trebuie să „închidem obloanele sufletului” mai des, adică simţurile: văzul, auzul, gustul, mirosul şi simţul tactil. Trebuie să ne învăţăm singuri, să ne forţăm să nu privim, să nu ascultăm, să nu gustăm, să nu mirosim sau să atingem chiar orice. Îndată ce intelectul şi conştiinţa ne spun că unele semnale pe care le primim sunt dăunătoare, trebuie să închidem îndată, fără întârziere, „fereastra” corespunzătoare a sufletului, adică organul de simţ respectiv prin care pătrund acestea. Dacă din întâmplare vedem ceva dăunător, trebuie să ne ferim ochii, ba chiar să îi închidem, pentru a evita să privim ceva ce, odată pătruns în suflet, ne va tulbura mai târziu pacea interioară. Dacă auzim cuvinte tulburătoare, care ne fac rău sau care ne provoacă sentimente negative, trebuie să ne îndepărtăm de cel care vorbeşte, chiar să ne astupăm urechile, ca să nu mai auzim lucrurile care ne vor afecta poate mult timp, privându-ne de echilibrul emoţional.
De aceea este nevoie să trăim, pe cât se poate, în aşa fel încât să ne păzim inima în orice chip cu putinţă de aceste influenţe negative asupra organelor de simţ. Trebuie să ne trăim viaţa cu grijă.

Opusul vieţii trăite în priveghere neîncetată este vieţuirea distrasă şi distrugătoare, pe care o duc majoritatea oamenilor de astăzi – oameni care nu se îngrijesc de puritatea inimii şi a vieţii. Însă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne previn asupra unei vieţi de desfătare. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne avertizează împotriva unei astfel de vieţi şi ne cheamă să fim vigilenţi, zicând: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt. 26,41), „iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!” (Mc. 13, 37).
Arhiepiscopul Averchie Tausev

[cristiboss56]

Cine se roagă pentru ceilalţi, cine se vede pe sine mai prejos de ei şi, în acest fel, are o legătură autentică cu ei, străin de orice împătimire şi dispoziţie iubitoare de sine, e cu neputinţă să nu se bucure văzându-le înaintarea, mai ales în cele duhovniceşti şi în virtute. Fericit este monahul care socoteste mântuirea şi îna*intarea tuturor ca pe a sa. Rugătorul reuseşte, prin mijlocirea rugăciunii şi a harului pe care ea îl dă, să se unească profund cu ceilalţi, lăuntric, duhovniceşte, şi nu exterior. Nu numai cu cei pe care îi cunoaşte sau are legături, ci cu toţi oamenii, chiar dacă ei nu-l cunosc şi chiar dacă nu şi-a exprimat simţămintele sale înaintea lor.

Lipsa de invidie a sufletului iubitor şi smerit a celui rugător faţă de ceilalţi îl împlântă în inima lor. Face inima lor ini*ma sa şi îşi uneşte simţirile sale sufleteşti cu ale lor. Aceasta fără nici o vorbire mieroasă şi edulcorată, cum se vede la cei ce ştiu să joace teatru de prost gust. Puterea rugăciunii îl face pe rugător frate "siamez" al celorlalţi, astfel încât ceea ce simte pentru ei este adevărat, firesc şi fără ipocrizie. Această viziune o accentuează cu putere Sfântul atunci când spune că rugătorul este separat şi totuşi unit cu toţi.

(Arhimandrit Evsevios Vitti, Despre rugăciune. Tâlcuiri la Sfântul Nil, Editura Sf. Nectarie, pp. 140-141)

[cristiboss56]

Să luăm aminte foarte mult la greşelile intenţio*nate, pentru că ceea ce va cerceta Dumnezeu este intenţia noastră. Greşelile pe care le facem din nea*tenţie sunt mai uşoare. Unele păcate sunt păcate, dar au circumstanţe atenuante. Apoi, dacă greşim fără să vrem, Dumnezeu va rândui astfel lucrurile încât greşeala noastră să se folo*sească spre bine. Adică nu că trebuia să greşim ca să se facă acest bine, ci, deoarece am greşit fără să vrem, Dumnezeu pune în valoare greşeala noastră şi iese binele. Dar atunci când facem o greşeală întru cunoştinţă şi apoi ne pocăim, să ne rugăm să nu se facă nici un rău din urmările greşelii noastre.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti III- Nevoinţă duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2003, p. 127)