Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Atunci când contemplăm înţelepciunea dumnezeiască în frumuseţea lumii create, suntem în acelaşi timp atraşi încă şi mai puternic de frumuseţea nepieritoare a Fiinţei Dumnezeieşti descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creştină se săvârşeşte prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.

Deşi în realizarea ei ultimă, rugăciunea în Numele lui Iisus uneşte pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se şterge, nu se pierde în Fiinţa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creştini, Fiinţa, Adevărul, Viaţa nu sunt un „ce”, ci un „Cine”. Unde nu există o formă personală de existenţă, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viaţă, nu există nici bine, nici rău, nici lumină, nici întuneric. „Şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era într-Însul” (Ioan 1, 3-4).

Arhimandritul Sofronie

[cristiboss56]

Stareţul îndemna pe un oarecare fiu duhovnicesc al său care muncea până seara şi nu mergea la privegheri:

– Fiule, priveşte puţin şi în sus. Nu numai jos, nu numai la cele pământeşti. Priveşte puţin şi la sufletul tău.

– Părinte, insistă acela, nu am timp, nu apuc.

Odată, s-a îmbolnăvit tânărul acesta şi stareţul l-a cercetat la spital. Îndată ce l-a văzut întins pe pat, a pus degetul arătător la tâmplă, spunându-i:

– Îţi aduci aminte ce-ți spuneam?

– Ați avut dreptate, Părinte, a răspuns acela.

– Acum vezi în sus fără să vrei, a continuat Părintele Epifanie. Iar când te vei face bine, să priveşti în sus şi din propria voință.

(Pr. Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 105)

[cristiboss56]

Si mândria, şi amorul propriu, şi slava deşar*tă, la care se pot adăuga aroganţa, lăudăroşenia, îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom păs*tra acest termen generic, care acoperă toate con*ceptele enumerate mai sus.

Din toate aceste cuvinte, prin înţelesul cel mai dens se deosebesc două: slava deşartă şi mândria; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul şi bărbatul, ca grăuntele şi pâinea, ca începutul şi sfârşitul.

Simptomele slavei deşarte, acestui păcat pri*mordial, sunt următoarele: nesuferirea reproşuri*lor, setea de laude, căutarea căilor uşoare, orientarea continuă după alţii: „Ce o să spună cutare şi cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”

„Slava deşartă vede de departe privitorul cum se apropie, şi pe cei mânioşi îi face blânzi, pe cei uşuratici - serioşi, pe cei împrăştiaţi - adunaţi, pe cei lacomi - înfrânaţi, şi aşa mai departe” - toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...

Timiditatea copilărească şi adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu şi slavă deşar*tă ascunse.

Prin aceeaşi orientare după privitor se expli*că păcatul îndreptăţirii de sine, care adeseori se furişează pe nebăgate de seamă chiar şi în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toţi”, „n-am decât păcate mărunte - n-am omorât pe nimeni, n-am furat”, și așa mai departe.

În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Şi fap*tul că nu m-am priceput să-mi educ copiii (măritându-mă de fetiţă şi trăind închisă 18 ani la ţară) mă chinuie deseori”. Principala frază de pocăin*ţă este pe deplin desfiinţată de îndreptăţirea de sine dintre paranteze. (Preot Aleksandr Elceaninov)

[cristiboss56]

NU VĂ TEMEŢI DE GÂNDURILE DE NECREDINŢĂ

– Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

– Prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte“. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?“. „De şapte ani“, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de treizeci de ani monah şi el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

Pr. Gheorghe Calciu

[cristiboss56]

Prin smerenie, prin ascultare; oprește-te de la a vorbi de rău, de la a contrazice pe cineva. De aici se începe lupta. Azi un pic, mâine un pic, pentru că degeaba pleci capul, degeaba faci alte lucruri, dacă în toate îți faci voia.

Dacă încerci cu orice chip să convingi pe celălalt că tu ai dreptate, niciodată nu te vei izbăvi de mândrie, tot prin înfrânarea gurii. Sfântul Apostol Iacob spune: „Bărbatul care își înfrânează limba este bărbat desăvârșit că își va înfrâna toate simțurile sale.”

Cine se va înfrâna pe sine în vorbă cu aproapele său, nu se va înălța asupra lui, nu va ține să-l contrazică, nu va ține să-l convingă de nu știu care lucruri, nu va ține să iasă întotdeauna pe a lui, că el are ideea cea mai dreaptă, cea mai bună.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, p. 61)

[cristiboss56]

Cand ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii tale. Ridică-te la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți.

Cere de la Domnul iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală. Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru mântuirea noastră?

(Arhimandrit Serafim Alexiev)

[cristiboss56]

Rugăciunea care se face în acelaşi timp, în mai multe locuri şi de către mai mulţi creştini, ne va curăţa, va sfinţi şi va schimba duhul ţării. Înainte de a dormi, să spunem „Rugăciunea lui Iisus” pe respiraţie, să spunem Crezul şi să ne însemnăm cu Sfânta Cruce. În acest fel, darul Duhului Sfânt şi Îngerul păzitor ne vor acoperi şi sfinţi.

Cei care vin şi se roagă la Sfintele Mănăstiri, vor reaprinde mai tare focul Duhului Sfânt în inimile lor. Trebuie să ne rugăm neîncetat, pentru că neîncetat suntem ispitiţi de patimile trupului şi ale sufletului, de către oameni şi de către diavoli. Când ne rugăm, Harul Duhului Sfânt vine şi îndepărtează ispitele care vin asupra noastră.

(Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Rugăciunea lui Iisus, Unirea minții cu inima și a omului cu Dumnezeu, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p.24)