Cugetari din Dharma

[AlinB]

În prealabil postat de florin.oltean75

Descoperirea vacuitatii fenomenelor, intradevar, este o senzatie tare, este o senzatie "cool". Cea mai tare - pentru cei dornici de adrenalina. Adevarul nu este plictisitor, ci fascinant, te lasa perplex.

Sau mai bine zis "mort spiritual".

Insa, este ecologic sa-l descoperi prin observatie, rationament, contemplatie. Numai asa, avem parte de o experienta stabila si profunda.

Simpla intelegere a faptului ca Fata Morgana nu are o realitate proprie siesi nu este suficienta pentru a fi considerata un act spiritual. Chiar daca este o descoperire minunata. A impletirii existentei cu non-existenta, manifestatului cu non-manifestatul.

Da, stii care e cea mai mare viclenie a diavolului?
Sa-si convinga victima ca de fapt, el nu exista.

Spiritualitatea incepe acolo unde constientizam acut efemeritatea proprie, efemeritatea lumii in general, cu toata manifestarea ei extrem de complexa. Acolo unde incepem sa ne temem de propria lancezeala si complacere in cele lumesti, in mirajul formelor de tot felul. Acolo unde ne lipim de Adevar asa cum un naufragiat se agata de o scandura in mijlocul unui ocean involburat. Atunci cand realizam ca fiecare clipa, fiecare zi, fiecare an ne apropie inexorabil de Marea Trecere.

"Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul."

Bun bun, daca stii asta, ce facusi pentru sufletul tau?
In afara de contemplatii peste contemplatii si citit literatura pseudospirituala?

La Sf. Liturghie participi in fiecare duminica?
De spovedit te spovedesti?
Fapte bune pentru aproapele tau ai la activ?
etc.

Sau crezi ca un substitut perfect petru toate astea este sa invarti niste idei in cap, sa "meditezi" si sa tragi concluzia ca "lumea nu e reala"?

Si atunci pentru ce sa mai mergi la Sf. Liturghie dupa "forme si senzatii", sa ai discutii "lipsite de continut" cu duhovnicul, sa spovecesti pacate "iluzorii" sau sa faci fapte bune pentru a usura suferinta "iluzorie" a aproapelui?