Cuvant pentru suflet !

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Supunerea ta faţă de soţul tău este, în primul rând, o problemă între tine şi Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce-ţi fixează locul sub autoritatea soţului tău şi tu accepţi acest loc de supunere faţă de soţul tău, în primul rând pentru că acesta este aranjamentul lui Dumnezeu, este ordinea gândită de Dumnezeu. De vreme ce tu eşti o creaţie nouă, o fiinţă care trăieşte pentru Dumnezeu, tu accepţi locul pe care ţi l-a fixat El în ierarhia cosmică şi acest loc este sub autoritatea soţului tău.
În al doilea rând, supunerea ta faţă de soţul tău este o problemă de dragoste. Când iubeşti cu adevărat, te dăruieşti celui pe care îl iubeşti şi dăruirea de sine înseamnă şi ascultare, supunere şi subordonare.
Aţi auzit că această supunere înseamnă să te uiţi mai întâi la interesele celuilalt şi să-l vezi pe celălalt mai sus ca tine. Acest lucru nu este uşor dacă nu iubeşti dar, dacă iubeşti, tocmai aceasta faci, te uiţi pe tine şi trăieşti pentru cel pe care îl iubeşti.

Ehe, când vor începe isteţii şi isteţele să spună "da, daaaar....", cu tot ce poate fi imaginat (sau chiar întrece imaginaţia) că urmează, nu mai rămâne nimic din postarea aceasta. Deşi textul e fără echivoc şi cât se poate de luminos, de hrănitor pentru fericirea familiei.
Mie îmi place cel mai tare faza (clişeu des întâlnit pe aici) cu pusul condiţiilor de tipul: da, dar numai dacă şi bărbatul e credincios adevărat (ca noi, fetele şi nevestele cuminţi-foc, se lasă de înţeles) şi ascultă de Hristos! Poftim....
Asta seamănă cu condiţia pe care o pun unii creştini "adevăraţi" care justifică faptul că nu merg la biserică prin aceea că popa a furat nu ştiu ce, s-a îmbătat nu ştiu când, a tras un pârţ nu ştiu cum ş.a.m.d.... Când vom avea un preot adevărat, un sfânt nu altceva (ca noi, se subînţelege), atunci vom cinsti şi noi biata biserică, sfinţind-o cu prezenţa noastră....
Şi ne mirăm că lumea se plânge de copii - că sunt, chipurile, răi şi neascultători... Păi de unde să fi învăţat ei altceva?

[cristiboss56]

De cele mai multe ori, pasiunea orbeşte. Astfel, orbit de ea, omul începe să idealizeze mult obiectul închinării sale, iar când pasiunea trece, el ajunge la concluzia: „Cum de am putut fi atât de orb şi să nu văd care este, de fapt, adevărul?”. Apoi, imediat urmează dezamăgirea totală. Iată de ce este bine să nu ne grăbim. Mai întâi, ne vom împrieteni şi ne vom cunoaşte mai bine. Cu alte cuvinte, să conştientizăm ce ne asumăm. Familia este o cruce. Prin ea vom cunoaşte multe bucurii, dar şi multe greutăţi. Ne vom strădui să procedăm înţelept şi vom privi lucrurile real. În niciun caz nu vom lua căsnicia ca pe o loterie: va merge sau nu. Este un pas hotărâtor, pentru că avem în vedere mântuirea noastră. Prin familie ne putem mântui, dar putem şi să cădem. Plăcerea trupească va trece repede, pe când unirea duhovnicească este veşnică. Iată cum ar trebui să gândim.
(Pr. Evgheni Şestun, „Familia ortodoxă”, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p.35)

[cristiboss56]

Lacrima care cade câteodată, chiar și cu laudă de sine, este un mic dar din oceanul îndurărilor cerești. Fie ea și necurată, de va cădea mai des, însoțită cu suspinarea pentru necurăția ei, în curând se va lumina. Știți cât de nearătos a fost Cel care nu avea nici chip, nici frumusețe, ci a fost tot rănit, scuipat, însângerat (Isaiah 53, 2-4)? Și, totuși, a fost tot dragoste, tot dorință! Și dragostea noastră față de El trebuie să fie mai tare ca moartea.
Vărsați cat mai des fie și o singură lacrimă: lacrimile se adună ca niște mărgăritare, ca să alcătuiască podoabă sufletului dumneavoastră. Ele sunt o minunată doctorie împotriva nestatorniciei care se naște din visarea omului despre sine însuși și din împrăștiere.
Sfântul Inochentie al Penzei

[cristiboss56]

Oare nu vreţi ca Dumnezeu să caute spre voi? Iar dacă vreţi, ţineţi minte ce este smerenia, ce este acea sfântă virtute care Îi place lui Dumnezeu atât de mult, pentru care Dumnezeu locuieş*te împreună cu noi şi caută spre noi. Ea este lucrul diametral opus mândriei. Sme*riţii sunt cei săraci cu duhul, care îşi amintesc de neajunsurile lor, care îşi tind privirea spre adâncul inimii, care îşi supraveghează neobosit mişcările, urmărind orice necurăţie pe care o văd acolo. Sfinţii, care au împlinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos, înaintea privirii minţii cărora stătea mereu Domnul, îşi aminteau necontenit de smerenie şi se rugau în*totdeauna s-o dobândească.
Hristos spune: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Domnul ne porunceşte să învăţăm de la El smerenia, Domnul ne porunceşte să-I urmăm Lui în smerenie. Sme*renia s-a arătat de-a lungul întregii vieţi pământeşti a Domnului. Ea a început încă de la naşterea Lui, fiindcă El S-a născut drept cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai nebăgat în seamă – S-a născut într-o peşteră pentru animale, a fost pus în iesle.
Iar după aceea, întreaga viaţă, oare nu a dat nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, a vrut să-L ucidă pe Mântui*torul Nou-Născut, şi i-a trimis pe ostaşii săi să-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de îngeri dintre le*giunile pe care le avea întotdeauna la îndemână, oare nu l-ar fi putut doborî pe Irod? Bineînţeles că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie şi a fugit de mânia lui Irod în Egipt.
Şi în continuare câtă smerenie a arătat în viaţa Sa, mergând 200 de kilometri pe jos până la Ierusa*lim la prima chemare a celor cărora le trebuia aju*torul Lui, şi asta neavând unde să-Şi plece capul!
Oare n-a dat o neobişnuită, desăvârşită pildă de smerenie spălând picioarele ucenicilor Săi? Aceasta este cea mai adâncă smerenie.
Iar despre smerenia de care a dat dovadă îna*inte de judecată şi după judecată, când a fost dus pe Golgota, răstignit pe cruce, nu îndrăznesc să vorbească buzele omeneşti, atât de mare, atât de nemăsurată este aceasta. (Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeii)

[cristiboss56]

Starețul Efrem Katunakiotul
„Duhul Sfânt nu Se vede, dar harul Lui se poate vedea”, învăța Părintele Efrem. Iar aceasta o spunea, deoarece în perioada în care săvârșea Sfânta Liturghie la Sfânta Ana Mică, vedea harul în chip simțit, umplându-i chilia și bisericuța. Lacrimile îi curgeau pâraie și harul umplea inimile și biserica; de multe ori pe Sfântul Disc Se arăta Dumnezeiescul Prunc. Odată, în timpul sfințirii Cinstitelor Daruri, a auzit o voce înlăuntrul său: “Fiu al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos” (Rm. 8, 16-17). Părintele Efrem era cuprins de o nestăvilită ardoare a duhului, dar Dascălul său avea grijă să-l smerească, spunându-i: „Alergi prea repede, Părinte”. Însă se și bucura: „Nu cred să se săvârșească nicăieri în Sfântul Munte mai bine Sfânta Liturghie”. Bisericuța pustnicească din peștera de la Sfânta Ana Mică răspândește și acum bună mireasmă.
* * *
În acea perioadă, într-o noapte, în liniștea cea plină de taină de la Katunakia, așezat pe scăunelul său și cufundat în dulceața rugăciunii, Părintele Efrem a auzit deodată cum izvorăște din sufletul lui cuvântul lui Isaia: “În ce chip mirele se veselește de mireasă, așa se va veseli de tine Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5). Atunci a părăsit rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, pentru a striga în Duhul: „Iisuse, Mirele meu, miluiește-mă”.
„În acea vreme zburam”. Și într-adevăr, în visele lui vedea adeseori că zbura ca o pasăre. În ultimele zile ale vieții lui ne spunea că: „Pe atunci eram ca un înger, încât nici un gând viclean nu putea să se apropie de mine, chiar dacă aș fi vrut; îl alunga harul departe. Înlăuntrul meu aveam o lumină. Uneori îi spuneam bătrânului Iosif în glumă: Părinte, dar de ce să-mi mai fac slujba, dacă am făcut-o în somn? Glasul lăuntric continua să rostească Rugăciunea lui Iisus și în timpul somnului. „Eu dorm, iar inima mea veghează” (Cant. 5, 2 ).
Atât de mult har al rugăciunii avea. Uneori vedea în rugăciune ceva deosebit și pentru aceasta simțea că trebuia să i se întâmple ceva bun. Și aceasta cu mult timp înainte. Odată așteptase aproape șase luni să se petreacă ceva. În cele din urmă, într-un moment de covârșire de har, a simțit că sufletul lui voia să iasă din trup, să zboare la înălțime. S-a prins cu mâinile de obiectele din jur, s-a strâns de frică și în cele din urmă și-a revenit. Același lucru l-a simțit și în ziua urmatoare, dar într-o măsură mult mai mare. A încercat din nou să se stăpânească, dar nu a putut. „Acum dacă ne-am înșelat, ne-am înșelat, s-a gândit cu resemnare. Mergi unde vrei! Atunci sufletul meu s-a urcat la o înălțime de neînchipuit și a început să slăvească pe Dumnezeu”, ne spunea adânc emoționat de această amintire și de tainica tresăltare pe care i-o crea. „Ce-am simțit nu se poate spune”, continua cu vocea slăbită de entuziasm.
Oare retrăia cu amintirea cele de negrăit?
Fragment din cartea Starețul Efrem Katunakiotul – Editura Evanghelismo

[Ioan_Cezar]

Erau fraţii de nevoinţă din obştea marelui Gheron Iosif Isihastul...
Mult au fost războiţi în timpul vieţii lor, inclusiv de ceilalţi trăitori din Munte. Abia mai apoi, după ce Gheron Iosif a mers la Domnul, monahii din celelalte obşti au început să realizeze ce lucrase, de fapt, Stareţul, printre ei. Mărturia şi moştenirea erau tocmai fii duhovniceşti ai Bătrânului.
Cuviosul Efrem (celălat Efrem, ucenicul cel iubit al Bătrânului), arată cu deosebit meşteşug în cartea sa cât de mult era preţuită acrivia şi ascultarea în obştea lor. Când am citit prima dată cartea m-am cutremurat. Am zis că aşa ceva nu se poate.... Nu puteam crede că oameni ca şi noi, făcuţi din acelaşi lut şi cu aceleaşi tendinţe păcătoase, pot trăi aşa şi pot urca în acest mod..... Cartea mi-o dăduse duhovnicul pentru că începusem lucrarea rugăciunii şi, la spovedanie, spuneam unele lucruri... După ce am citit cartea (apoi şi alte mărturii, de-ale ucenicilor, despre obştea aceea binecuvântată de Dumnezeu) am înţeles atât motivul pentru care duhovnicul mi-o recomandase cât şi starea mea... Nu putem spera să avem spor la rugăciune şi în faptele bineplăcute Domnului dacă nu facem, pe măsura noastră şi în condiţiile vieţii noastre din lume, dovada ascultării, acriviei şi, mai ales, a iubirii de Hristos aşa cum am văzut în obştea fericiţilor acestora.
Mulţumesc pentru postare, Cristian şi Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!

Amin, amin , amin !