Transformarea de dupa pocainta

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Seraphim7

Nu ma refeream la generalizari:sa postesti,sa citesti Biblia,sa mergi la biserica etc..Asta e crestinismul formal.

Iarăşi sunt silit, îmi pare rău de situaţie, să nu fiu de acord: să posteşti, să citeşti Biblia şi să mergi la biserică nu e creştinism formal, ci e însăşi viaţa de credinţă. Doar din aceste practici (rugăciunea, postul, meditaţia etc.) vor veni şi transformările /îmbunătăţirile sufleteşti autentice. Aceasta este calea vieţii în Biserică, aceasta este pocăinţa, ca proces de îmbunătăţire a omului întru Hristos. Sau ca transfigurare, cum spuneai, prin Duhul.

[Seraphim7]

Dobrin si Ioan cezar...Raspunsurile voastre sunt pe masura asteptarilor mele.Recunosc ca credinta mea este slaba acum.Caut raspunsuri de peste tot.Sunt pacatos si dezamagit de ortodoxie,crestinism,Dumnezeu,dar vreau sa cred ca pot merge mai departe,intarindu-ma cu marturiile voastre si nu numai.Doar eu sunt de vina pentru ca....Sunt prea slab.Renunt la lupta,renunt la credinta,ma reazim doar de bucuriile iluzorii ale lumii si inovatiile rationale ale omului asupra lui Dumnezeu.Vreau sa ma primieasca iar Iisus ,dar inca ma tine la usa.

[Ioan_Cezar]

Vezi tu, cred că treptat vom fi ca Tom şi Jerry, ne vom împotrivi permanent...:)
Păi, tu zici că Hristos te ţine la uşă. După opinia mea, tocmai acest gând are darul să te ţină la uşă.
Cred că mai degrabă ne e folositor să cugetăm taman invers: noi Îl ţinem la uşă pe Hristos. Cum adică? Păi, simplu: refuzăm să dăm curs Învăţăturii şi Energiei Lui, adică păstrăm în camera minţii noastre orice alţi oaspeţi (diverse filosofii, diverse tipare de gândire şi simţire, diverse motive, simţăminte, dorinţe etc.) dar pe cele care vin de la Hristos le ţinem deocamdată pe lista de aşteptare. Astfel, noi nu Îl primim, nu Îi acceptăm Duhul, Învăţătura. Deschidem uşa cugetului către orice duh, dar nu Duhului.

Unii oameni (ferice de ei!) au simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Ei cred (şi trăiesc aceasta) că Dumnezeu este pretutindeni (şi aşa se şi roagă: "Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti..."), chiar aici aproape de mine, aproape de tine şi chiar înlăuntrul nostru, în taina persoanei noastre, a fiecăruia. Mintea noastră, însă, adeseori ne ţine sufletul ca într-o temniţă (cineva se exprima inspirat chiar aşa, zicînd: "puşcărie de sinapse" pentru obişnuita noastră minte lumească, iar psalmistul strigă "scoate din temniţă, Doamne, sufletul meu"). Şi prin pereţii acestei temniţe noi nu voim să treacă altceva decât duhurile acestei lumi efemere, deşarte, pieritoare. În acest caz, spune şi tu: ne ţine Hristos la uşă? Ori, mai degrabă, noi refuzăm să Îi deschidem uşa sufletului nostru.

Nu e indiferent ce conţinuturi "rumegă" mintea noastră. Ce idei, ce simţăminte, ce imagini, ce atmosferă. Una e să primeşti (şi să primeneşti) în minte cuvintele unei rugăciuni, alta e să "rumegi" un banc sau o socoteală de afaceri.
De aceea îţi spuneam că, deja, când noi începem să ne rugăm, când citim un verset din Scriptură şi ne simţim atinşi şi începem să medităm, să întregim înţelesul şi cu alte versete - deja Îl primim pe Hristos şi începe în noi lucrarea Duhului. La fel, când la slujbă lăsăm alte gânduri la uşa conştiinţei iar atenţia o dedicăm în întregime rugăciunilor, cântărilor, întregii atmosfere din lăcaş, atunci se cheamă că am deschis uşa lui Hristos. Primim energia Lui, primim harul, primim ceea ce sufletul nostru (hărăzit să fie mireasă a Domnului) năzuieşte cel mai mult să aibă: împărtăşirea de Hristos, Care ni Se oferă manifestat în miezul cântărilor, rugăciunii etc. Cu atât mai mult în Sfânta Împărtăşanie. Bună-voinţa noastră de a participa sufleteşte la aceste manifestări ale Lui înseamnă că am deschis uşa.

În final, aş vrea să extind opinia mea cu o afirmaţie ce poate părea exagerată sau chiar nepotrivită. O fi, eu îţi spun ce cred. Când Domnul ne vorbeşte despre ochi, acela ce poate fi murdar/întunecat şi ne îndeamnă să îl scoatem, găsim aici o învăţătură foarte preţioasă referitoare la conştiinţa noastră, la "ochiul minţii", la paza gândurilor şi, mai exact, la focarul minţii care este atenţia. În raport cu câmpul mai larg al conştiinţei (care pe la periferie poate fi insuficient de clară), atenţia este centrul de maximă claritate al conştiinţei, centrul de lumină. E ca şi cum ar fi un ochi. Organul părtăşiei noastre cu lumina, prin care de fapt şi cunoaştem.
Ei bine, ochiul acesta poate să nu fie curat, adică, înţeleg eu, în conştiinţa noastră să fie amestecate şi gânduri, amintiri, imagini, senzaţii care nu ne fac bine, nu ne ţin în unitate cu Dumnezeu, ne scot din har şi ne duc în rătăcire, ne îndepărtează de drumul şi menirea naostră. În acest caz, Domnul spunem să scoatem ochiul, adică, înţeleg eu, să nu mai privim unde nu ne e de folos, să fim ca orbul faţă de acele false lumini care sunt gânduri dăunătoare etc. A scoate, cu sensul de a îndepărta o astfel de cugetare, o astfel de atenţie. Şi să ne recentrăm atenţia (ochiul minţii) pe ceea ce merită să trăim, adică pe tot ce ne învaţă Hristos. Iată deci ce este o viaţă de credinţă, iar nu formalism, cum îţi părea. Formalism sunt, da, toate celelalte, care se dau drept adevăruri.

[Seraphim7]

De multe ori tocmai acesta cale ”murdara” ne duce spre Adevar,si chiar Dumnezeu ne ”forteaza” sa pasim pe ea.Probabil ca usile sunt deschise pentru toti,si sunt convins ca toate drumurile duc in final la o singura usa.Insa unsa e sa vezi clar intrarea,sa pasesti,sa fi constient de ce e inauntru,sa-L vezi pe Stapan,sa fi capabil sa_i duci si pe altii acolo,si alta e sa ratacesti pe drumul spre imparatie,sa fi distras si sa construiesti tu usi spre cer,ratacindu-i pe altii.

[anita]

În prealabil postat de Seraphim7

De multe ori tocmai acesta cale ”murdara” ne duce spre Adevar,si chiar Dumnezeu ne ”forteaza” sa pasim pe ea.Probabil ca usile sunt deschise pentru toti,si sunt convins ca toate drumurile duc in final la o singura usa.Insa unsa e sa vezi clar intrarea,sa pasesti,sa fi constient de ce e inauntru,sa-L vezi pe Stapan,sa fi capabil sa_i duci si pe altii acolo,si alta e sa ratacesti pe drumul spre imparatie,sa fi distras si sa construiesti tu usi spre cer,ratacindu-i pe altii.

Sa-l vedem pe Dumnezeu nu ne este dat noua ,muritorilor. Nu asta e important ci cum ne prezentam noi in fata tronului ceresc ,candela de care vorbeste Hristos in Evanghelie.Candela este lucrarea pe care trebuie sa o savarsim in timpul vietii noastre pamantesti prin implinirea celor spuse de Hristos la Matei ,cap.5,6 si 7.

[Seraphim7]

Anita,eu stiu ca ortodoxia e cel mai plenar tezaur crestin.Dar majoritatea oamenilor,in special cei care sunt in varful ei pamantesc o neglijeaza,o fac de rusine,concret.Si e pacat ca o asemenea cale spre cer,e prafuita,neingrijita,ici colo,mai apare cate o lumina,o adiere mistica,o voce calda o muzica de ingeri.Acesta ortodoxie a cerului,devine una lumeasca.Si ne miram de succesul neoprotestant.Sa nu ne trezim cu darul furat,cu talantii neinmultiti.Dumnezeu nu e legat de religii,ci de suflete,chiar daca a intemeiat o Biserica pe pamant,nu e aceeiasi cu cea din Ceruri.

[anita]

În prealabil postat de Seraphim7

Anita,eu stiu ca ortodoxia e cel mai plenar tezaur crestin.Dar majoritatea oamenilor,in special cei care sunt in varful ei pamantesc o neglijeaza,o fac de rusine,concret.Si e pacat ca o asemenea cale spre cer,e prafuita,neingrijita,ici colo,mai apare cate o lumina,o adiere mistica,o voce calda o muzica de ingeri.Acesta ortodoxie a cerului,devine una lumeasca.Si ne miram de succesul neoprotestant.Sa nu ne trezim cu darul furat,cu talantii neinmultiti.Dumnezeu nu e legat de religii,ci de suflete,chiar daca a intemeiat o Biserica pe pamant,nu e aceeiasi cu cea din Ceruri.

Eu nu am auzit de succesul neoprotestant.Dimpotriva ,in strainatate unde sunt neoprotestanti nici macar nu se mai cunoaste semnificatia Craciunului.
Parintele meu duhovnic spune ca aurul straluceste si in gunoi si intre flori.Sa nu ne uitam la oameni ci sa ne aplecam asupra neputintelor si pacatelor noastre si sa ne indreptam.Unde e curatie sufleteasca vine si harul.
Si daca vrem sa ne sfintim sa cautam oameni sfinti ,mai exista duhovnici cu mult har ,si sa ii cercetam ,exista carti sfinte.Protestantii la ce sfinti se roaga ,ce carti sfinte au ?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Seraphim7

...chiar daca a intemeiat o Biserica pe pamant,nu e aceeiasi cu cea din Ceruri.

Este Una şi Aceeaşi Biserică, în cer ŞI pe pământ. Este o comunitate cu două moduri de manifestare: văzută şi nevăzută (pentru noi cei de pe pământ).
Noi cei din trup, care năzuim să rămânem în Biserică şi după momentul morţii (să nu fim duşi în întunericul iadului), avem conştiinţa / credinţa că Viţa este Una, iar mlădiţele sunt multe, unele dintre ele nefiind vizibile pentru toţi.

Dacă Biserica nu ar fi Una, atunci ar fi mai multe organisme şi nu Unul, al cărui Cap este Hristos.
Biserica este Una, Sfântă şi Sobornicească, iar sobornicitatea ei nu constă numai în orizontalitatea organizării pământeşti ci şi în verticalitatea dată de unirea dintre pământ şi Cer.
Comuniunea este duhovnicească, nu trupească. Când spunem "Tatăl nostru" ne referim şi la cei din cer şi la cei de pe pământ şi voim, în mod expres, ca viaţa din Cer să fie împlinită şi pe pământ. Aşa ne rugăm.

Apoi, noi ne rugăm pentru cei care s-au mutat la Domnul, prin aceasta arătînd credinţa că suntem uniţi în aceeaşi Casă, în acelaşi Duh, în acelaşi Organism. Iar acesta nu e altceva decât Biserica - unii alcătuind partea triumfătoare iar ceilalţi partea care mai luptă, încă, împotriva păcatului şi a morţii.
Duhul Sfânt viază şi pe pământ.
Hristos lucrează şi pe pământ.
Sfinţii ne ajută şi pe noi, cei încă trăitori în trup.
Biserica e Una, în Cer ŞI pe pământ. Suntem în Ea aici, pe pământ şi năzuim să rămânem, prin Mila lui Dumnezeu, tot în Biserică şi atunci când sufletul nostru va fi despărţit de trup.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

În final, aş vrea să extind opinia mea cu o afirmaţie ce poate părea exagerată sau chiar nepotrivită. O fi, eu îţi spun ce cred. Când Domnul ne vorbeşte despre ochi, acela ce poate fi murdar/întunecat şi ne îndeamnă să îl scoatem, găsim aici o învăţătură foarte preţioasă referitoare la conştiinţa noastră, la "ochiul minţii", la paza gândurilor şi, mai exact, la focarul minţii care este atenţia. În raport cu câmpul mai larg al conştiinţei (care pe la periferie poate fi insuficient de clară), atenţia este centrul de maximă claritate al conştiinţei, centrul de lumină. E ca şi cum ar fi un ochi. Organul părtăşiei noastre cu lumina, prin care de fapt şi cunoaştem.
Ei bine, ochiul acesta poate să nu fie curat, adică, înţeleg eu, în conştiinţa noastră să fie amestecate şi gânduri, amintiri, imagini, senzaţii care nu ne fac bine, nu ne ţin în unitate cu Dumnezeu, ne scot din har şi ne duc în rătăcire, ne îndepărtează de drumul şi menirea naostră. În acest caz, Domnul spunem să scoatem ochiul, adică, înţeleg eu, să nu mai privim unde nu ne e de folos, să fim ca orbul faţă de acele false lumini care sunt gânduri dăunătoare etc. A scoate, cu sensul de a îndepărta o astfel de cugetare, o astfel de atenţie. Şi să ne recentrăm atenţia (ochiul minţii) pe ceea ce merită să trăim, adică pe tot ce ne învaţă Hristos. Iată deci ce este o viaţă de credinţă, iar nu formalism, cum îţi părea. Formalism sunt, da, toate celelalte, care se dau drept adevăruri.

Eu îţi vorbisem mai sus, cu riscul declarat şi asumat, ca psiholog, în baza cunoştinţelor mele despre atenţie şi conştiinţă. Desigur, ca psiholog creştin (cu o foarte săracă experienţă duhovnicească, din păcate). Iată însă şi cuvântul cu totul vrednic de crezare, al unui om duhovnicesc. Stareţul Haralambie:
"Hristos a spus că dacă te sminteşte ochiul tău, să-l scoţi, nu a spus să-l scoţi pe al semenului tău. Vezi, de pildă, o femeie îmbrăcată necuviincios. Ea îşi face treaba ei, iar tu să îţi faci treaba ta. A scoate ochiul înseamnă a-l coborî în jos, a nu privi cu atenţie." http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...haralambie-iii

[dobrin7m]

În prealabil postat de Seraphim7

Dobrin si Ioan cezar...Raspunsurile voastre sunt pe masura asteptarilor mele.Recunosc ca credinta mea este slaba acum.Caut raspunsuri de peste tot.Sunt pacatos si dezamagit de ortodoxie,crestinism,Dumnezeu,dar vreau sa cred ca pot merge mai departe,intarindu-ma cu marturiile voastre si nu numai.Doar eu sunt de vina pentru ca....Sunt prea slab.Renunt la lupta,renunt la credinta,ma reazim doar de bucuriile iluzorii ale lumii si inovatiile rationale ale omului asupra lui Dumnezeu.Vreau sa ma primieasca iar Iisus ,dar inca ma tine la usa.

Toata lumea este pacatoasa. Toti purtam pacate. Si logic ar fi sa fim dezamagiti de noi insine nu de Dumnezeu. Cum sa fi dezamagit de Dumnezeu cand noi suntem , ca si stare sufleteasca, rezultatul propriilor noastre dorinte si alegeri? Noi, cu ratiunea noastra, decidem in fiecare clipa, decidem ce gandim si cum gandim, ce facem si cum facem.

Oamenii astazi, cad in mari greseli pentru ca nu sunt invatati sa fie atenti la propriile ganduri si judecati. Orice gand il ia in seama si si-l insuseste fara sa il analizeze daca este un gand bun sau nu. Mai grav este ca de foarte multe ori nici macar nu isi da seama cand un gand este inutil. Sta ceasuri, omul, si deapana ganduri desarte. Si apoi cade in dezamagiri si deznadejdi. Asta este lipsa rugaciunii, lipsa gandului la Dumnezeu.

O alta cauza a caderii este si influenta nefasta a societatii din ce in ce mai secularizate. Omul este atat de slab incat la vederea pacatului celorlalti , el insusi cade in pacat, smintindu-se. Singura cale de a sta neclintit in credinta este rugaciunea. Oamenii astazi nu se mai roaga. Nu se mai roaga din suflet, cu convingerea ca Dumnezeu il vede si il aude.

Iata ce spune acelasi parinte Dumitr Staniloaie in cartea sa Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant:

"Nevoia de rugaciune a omului credincios este in afara de orice indoiala. Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia sa de rugaciune. Pe de alta parte, credinta unei persoane este sustinuta de credinta altor persoane. In aceasta apare importanta Liturghiei si a fiecarui cult public.
Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica o societate total necredincioasa, ci o societate in care majoritatea mnembrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale.
Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune deci astazi o dubla problema: aceea de a-si apara credinta impotriva influentei nefaste a unui mediu slabit in credinta si aceea de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul rugaciunii.
Astazi omul credincios trebuie sa caute intr-o mare masura , el insusi motivatii care sa ii poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai aceasta ar putea face credinta sa mai profunda si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, intr-o mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social.
Prin urmare, omul care reuseste sa isi intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru intarirea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social. Prin aceasta, el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de plictiseala, care este cauza slabirii credintei si a rugaciunii."

Iti recomand sa citesti aceasta carte, incearca sa o gasesti, ca te va ajuta foarte mult in neintelegerile tale.