Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi iertăm oricui ne-o datorează nouă.” (Luca 11, 4)

Deseori, chiar dacă iertăm o ofensă, în adâncul sufletului nutrim o oarecare reținere față de cel ce ne-a ofensat. Într-un asemenea caz ar trebui să ne așteptăm la ceea ce spune Domnul: „Cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).


Dacă vom spune, cunoscând aceasta, „aș fi vrut să iert, dar nu pot”, nu vom fi vrednici să venim înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune de iertare.
Mai bine lasă-ți rugăciunea, lasă-ți lucrul și mergi mai întâi să te împaci pe deplin și în toate privințele cu toți cei cu care ești dator să te împaci și după aceea revino la Dumnezeu. Caută să te păzești, ca să nu-ți spună Domnul și ție ce i-a spus slugii viclene: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia, oare, ca și tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, așa cum am avut eu milă de tine? (Matei 18, 32-33). Ni se va ierta nouă, în măsura în care și noi am iertat.

Numai puterea crucii Domnului ne poate izbăvi de ținerea de minte a răului, dându-ne posibilitatea de a ierta așa cum ne iartă Domnul. „Pentru că Dumnezeu era Cel ce întru Hristos împăca lumea cu sine însuși, nesocotindu-le lor greșalele și punând întru noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

La începutul creștinismului locuiau în Antiohia doi prieteni, preotul Saprichie și mireanul Nichifor. La un moment dat, s-au certat dintr-un motiv oarecare și au încetat să se mai vadă. Între timp s-a iscat o prigoană împotriva creștinilor. Saprichie a fost prins și i s-a propus să aducă jertfă zeilor, pentru că altminteri ar fi dat morții. Saprichie a zis că preferă să moară și urma să fie executat. Nichifor, care încercase încă mai demult să se împace cu el, s-a grăbit să se ducă să-i ceară iertare mucenicului și, întâlnindu-l pe drum, i-a căzut la picioare, implorându-l: „Mucenicule al lui Hristos, iartă-mă!”

Saprichie nu i-a răspuns, întorcându-i spatele. Această s-a repetat de câteva ori. Nichifor s-a ținut pe urmele osânditului, până la locul de execuție, continunând să-și ceară, cu insistență, iertare, dar Saprichie rămânea neclintit în ura sa.

Și ce credeți că s-a întîmplat? În ultima clipă, înspăimântîndu-se de osândă, Saprichie s-a lepădat de Hristos și a acceptat să aducă jertfă idolilor. Prin aceasta se împlineau și în cazul lui cuvintele apostolului Ioan: „Cel ce-și urăște fratele este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2, 11).

Nichifor a mărturisit fără teamă credința creștină și s-a învrednicit de cununa muceniciei.

Extras din :
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 181-182

[cristiboss56]

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă. Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

[cristiboss56]

"Numai prin dragostea lui Hristos ce Se rastigneste putem sa biruim toate "uraciunile" acestei lumi. Prin dragostea Lui rastignitoare putem deveni din robii mandriei si slavei desarte fii lucratori ai smereniei slujitoare, din purtatori ai dorintelor egoiste prin aceeasi dragoste putem deveni slujitori ai fratilor nostri si lucratori ai libertatii dragostei. Cea mai mare boala a omului este necunoasterea lui Dumnezeu, fara de care omul ramane singur, trist, mahnit, nedumerit. "Daruieste-mi lumina cunoasterii Tale" pentru ca sufar de necunoastere, insasi lipsa cunostintei adevarate a lui Dumnezeu este cea mai mare suferinta pe pamant." Ieromonah Teofan Mada

[forever...]

În prealabil postat de cristiboss56

"Numai prin dragostea lui Hristos ce Se rastigneste putem sa biruim toate "uraciunile" acestei lumi. Prin dragostea Lui rastignitoare putem deveni din robii mandriei si slavei desarte fii lucratori ai smereniei slujitoare, din purtatori ai dorintelor egoiste prin aceeasi dragoste putem deveni slujitori ai fratilor nostri si lucratori ai libertatii dragostei. Cea mai mare boala a omului este necunoasterea lui Dumnezeu, fara de care omul ramane singur, trist, mahnit, nedumerit. "Daruieste-mi lumina cunoasterii Tale" pentru ca sufar de necunoastere, insasi lipsa cunostintei adevarate a lui Dumnezeu este cea mai mare suferinta pe pamant." Ieromonah Teofan Mada

În Sfânta Liturghie avem şi ruga: "Tinde mila Ta, celor ce Te cunosc pe Tine!" Şi mă întreb: "Doamne, dar cei ce nu Te cunosc, ce vor face aceştia? Şi ei au nevoie de Tine."
Posibil să fie cei ce nu-L cunosc pe Domnul ca smochinul neroditor?

[cristiboss56]

Un răsuns l-am dat de curand pe un alt thred si este valabil si aici , un cuvant al Părintelui Profirie :
"Celor îndoiţi în credinţă, celor neîntăriţi şi nestatornici, care gândesc numai raţional şi nu sunt deschişi lui Dumnezeu, El nu li Se descoperă. În suflete încuiate, Dumnezeu nu intră; nu siluieşte, nu forţează. Dimpotrivă, celor ce au o credinţă simplă, fără clătinări, Dumnezeu li Se arată şi le dăruieşte lumina Sa nezidită. O dă îmbelşugat şi în această viaţă, şi, cu mult mai mult, în cea viitoare.
Să nu socotiţi, însă, că aici toţi văd la fel de limpede lumina adevărului. Fiecare o vede după măsura sufletului său, a duhului său, a formării sale, a stării lui sufleteşti. Aţi înţeles? De pildă, mulţi văd o imagine, dar nu au toţi aceleaşi simţăminte. La fel este şi cu lumina dumnezeiască. Adevărata lumină nu străluceşte în toate inimile omeneşti la fel. Adică, soarele natural are aceeaşi lumină pentru toţi, dar în casa cu geamuri negre vor pătrunde puţine raze. De-asta spun că acelaşi lucru se petrece şi cu lumina nezidită: dacă sunt negre geamurile noastre, dacă nu ne este curată inima, aceasta nu-i îngăduie luminii să intre. Aţi înţeles? De-asta spun că acelaşi lucru se petrece şi cu lumina nezidită: sunt negre geamurile noastre, nu ne este curată inima, nu-i îngăduie negreala să intre."

[cristiboss56]

O, Doamne, taina cea mai adânc hrănită a sufletului meu, cât de ușoară e această lume, când eu o pun în balanță cu Tine! Pe un taler al balanței este un lac de aur topit, iar pe celălalt un nor de fum. Toate grijile mele, dimpreună cu trupul meu și convulsiile sale prostești de dulceață și amărăciune – ce sunt acestea altceva decât fum, dinapoia cărora sufletul meu înoată într-un lac de aur? Cum le pot eu mărturisi oamenilor taina pe care o văd prin cercurile de foc ale arhanghelilor Tăi? Cum le pot eu vorbi particulelor despre totalitate? Este într-adevăr dureros pentru cel mut de uimire să le grăiască celor asurziți de zgomot.
Mai întâi vine nașterea, și apoi creația. Întocmai precum un gând minunat se naște tainic și cu pace în om, iar gândul astfel născut creează mai apoi, tot astfel a procedat și Omul Absolut, ca Cel Unul Născut să apară în Tine și mai apoi a creat tot ceea ce Dumnezeu poate crea. În curăția Ta absolută, prin lucrarea Atotsfântului Duh, Fiul S-a născut. Aceasta este nașterea lui Dumnezeu de Sus. Așa cum este sus, tot astfel e și jos – obișnuiau să spună cei din vechime. Ceea ce s-a întâmplat în cer, s-a întâmplat și pe pământ. Ceea ce s-a întâmplat în veșnicie, s-a întâmplat și în vremelnicie.
Îmi ești drag, Iubirea mea, fiindcă Tu ești o taină pentru mine. Orice iubire arde fără să se stingă atâta timp cât durează taina. Taina revelată este dragoste arsă. Eu mă făgăduiesc Ție cu o veșnică iubire, chiar dacă Tu mi Te făgăduiești prin taină veșnică. Tu Te-ai înveștmântat în șapte ceruri; Tu Te-ai ascuns prea adânc de orice fel de ochi. Dacă toți sorii ar fi să se unească într-un singur focar, toți aceștia n-ar putea pătrunde prin toate vălurile Tale. Tu nu Te-ai tăinuit de bună voie, o, Preamărite Doamne, ci din pricina nedesăvârșirii noastre. O creatură divizată și disecată nu Te vede. Tu ești netăinuit doar celui ce s-a făcut una cu Tine. Tu ești netăinuit doar celui pentru care zidul dintre „eu” și „Tu” a dispărut. O, Doamne, cea mai adânc hrănită taină a sufletului meu, cât de ușoară e această lume când o pun în aceeași balanță cu Tine! Pe un taler al balanței se află un lac de aur topit și pe celălalt un nor de fum.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Atunci când contemplăm înţelepciunea dumnezeiască în frumuseţea lumii create, suntem în acelaşi timp atraşi încă şi mai puternic de frumuseţea nepieritoare a Fiinţei Dumnezeieşti descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creştină se săvârşeşte prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.
Deşi în realizarea ei ultimă, rugăciunea în Numele lui Iisus uneşte pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se şterge, nu se pierde în Fiinţa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creştini, Fiinţa, Adevărul, Viaţa nu sunt un „ce”, ci un „Cine”. Unde nu există o formă personală de existenţă, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viaţă, nu există nici bine, nici rău, nici lumină, nici întuneric. „Şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era într-Însul” (Ioan 1, 3-4).
Arhimandritul Sofronie