Cum treci de depresie cu ajutorul rugaciunii

[Ioan_Cezar]

Cuvântul acesta, depresie, fireşte că e înţeles în fel şi chip. Ca orice alt cuvânt.
O imagine foarte sumară şi nu tocmai exactă asupra termenului găsim aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Depresie
Consider că textul merită citit în întregime, fie şi pentru a întrezări o mică parte din semnificaţia termenului.

În ce mă priveşte, reiau mesajul de a face câteva distincţii.
Nu sunt acelaşi lucru, deşi oamenii pot trăi câte ceva din fiecare: depresia / tristeţea/ melancolia / epuizarea / descurajarea / deprimarea / deznădejdea / tulburarea de personalitate depresivă / simptomul depresiv în cadrul unei alte boli (sindrom) etc.

Depresia, ca stare dinamică (debut, culminaţie, remisiune sau complicaţii eventual letale) şi morbidă a unei persoane, este o condiţie simultan fizică, psihică, spirituală.
E afectat şi corpul (inclusiv creierul, care este un organ ca oricare altul) şi psihicul (toate funcţiile psihice sunt afectate, precum şi funcţionarea de ansamblu a sistemului psihic, inclusiv fenomenul de conştiinţă) şi, evident, este tulburată viaţa spirituală.

Depresia are rădăcini uneori puternice în bagajul genetic, arborele genealogic fiind relevant în acest sens. Cel mai adesea, însă, depresia se învaţă. Uneori e numită "sindrom de neajutorare dobândit". O înţelegem, aşadar, şi ca fenomen socio-cultural, ca modelare, chiar condiţionare.
Există şi stări depresive reactive (la o anumită situaţie de viaţă faţă de care persoana nu are încă un mod adaptativ de a răspunde), independente de vreo înclinaţie moştenită de la înaintaşi. Un exemplu: stările de doliu, urmarea unor pierderi semnificative pentru persoană. Stările depresive însoţesc de obicei tulburările stării de sănătate, orice suferinţă fizică fiind acompaniată şi de anumite manifestări din spectrul mai larg al depresiei. Nu însă, propriu-zis de boală.

Depresia poate fi mascată chiar de stări opuse ca manifestare: exaltare, jubilaţie, euforie. Stările dispoziţionale de tip maniacal sunt adeseori interfaţa depresiei.

Nu întotdeauna depresia e un fenomen în totalitate negativ. Poate prilejui experienţe de creştere. Însă o depresie propriuzisă reprezintă mereu o pierdere, într-un plan sau altul - cine a trecut prin depresie nu mai e niciodată acelaşi om. Din păcate, această afecţiune lezează ireparabil funcţiile psihice, fie şi "insesizabil", discret. Deteriorarea poate să nu fie spectaculoasă, însă e mereu semnificativă. Cele mai afectate sunt funcţiile cognitive (memoria, atenţia, chiar gândirea şi imaginaţia).

Riscul cel mai de temut al depresiei este suicidul. De această posibilă complicaţie ţin mereu seama psihologii şi psihiatrii.

Tratamentul depresiei este adeseori dificil, sinuos, îndelungat. Repet - dacă e vorba despre depresie, iar nu despre altceva asemănător.
Cercetările din psihiatrie arată că tratamentul depresiei necesită obligatoriu combinarea medicaţie-psihoterapie. Aceasta dă mereu rezultate mai bune decât una dintre alternative, luată separat.

Personal consider că depresia este şi trufie. Însă pe cât de uşor pot afirma (acum) aceasta, pe atât de greu îmi este să traversez depresia, atunci când o experimentez. În primul rând deoarece trufia şi mai apoi rodul ei - depresia: întunecă mintea, scade discernământul, tulbură voinţa etc.

Pacientul depresiv are nevoie de ajutor specializat. Nimeni nu iese singur din mlaştina depresiei. Cei care cred contrariul, sunt doar pacienţi necomplianţi care, mai devreme sau mai târziu, plătesc cu viaţa sau cu o parte importantă din ea pentru semeţie şi ignoranţă.

În România tratamentul eficient al depresiei e un lux. Starea de ignoranţă şi autosuficienţă caracteristică românilor se exprimă, printre altele, şi în obiceiul sinucigaş arhicunoscut: consumul abuziv şi statornic de alcool, ca aşazis leac pentru depresie. Nimic mai dăunător, de fapt. Se dezvoltă complicaţia cea mai mizerabilă şi mai răspândită a depresiei: alcoolismul.

Deseori suferă de depresie, chiar majoră (psihotică) oameni credincioşi. Mulţi creştini sunt pacienţi ai spitalelor sau clienţi în cabinetul psihoterapeutului. Depresia, ca şi moartea, nu face diferenţe şi nu cruţă pe nimeni, la o adică. Tocmai creştinii, însă, beneficiază de ajutor specializat - pentru că se smeresc şi cer ajutor.

Pericolul cel mai mare în diagnosticarea şi tratamentul depresiei este reducţionismul. Unii reduc complexitatea stării la un factor, alţii la altul. În realitate, depresia exprimă un sistem de factori corelaţi simultan - sociali, culturali, psihologici, biologici, spirituali.

Smerenia este leacul depresiei, cred eu. Iar aceasta începe să se exprime concret prin solicitarea ajutorului specializat - duhovnic, medic, psiholog etc.

Rugăciunea în sine, ruptă de viaţa de credinţă în ansamblul ei, nu este un "truc" pentru a trece de depresie. Viaţa îmbunătăţită duhovniceşte, în complexitatea ei, conţine şi leacul împotriva depresiei. Ferice de cei care îl cunosc din experienţă şi care îl pot împărtăşi, la nevoie, celor care solicită ajutor.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Personal consider că depresia este şi trufie.

Interesanta ipoteza aceasta. Imi dau seama ca este sustenabila.
Dar, personal, consider ca depresia este rodul necredintei. De aceea o si vedem, astazi, mai raspandita decat in orice epoca anterioara. Repet, eu, care am tratat si tratez sute de depresivi, nu am intalnit niciodata un depresiv care sa fie crestin practicant. Duhul acesta al depresiei este incompatibil cu entuziasmul caracteristic tuturor celor carora flama credintei le-a cuprins inima si aripa "nebuniei intru Cristos" le-a atins intraga viata, facandu-i sa fie nascuti din nou.

Nu trebuie considerat drept contra-argument faptul ce vedem depresivi care merg la biserica. Exista o tendinta de a-L cauta pe Dumnezeu sadita in inima omului si cel mai tare Il cauta cei care sufera. Un depresiv poate fi, si este adesea, un om care il cauta pe Dumnezeu. Dar nu L-a gasit, inca. Transformarea in Cristos nu a avut loc, chiar daca merg la biserica, bat matanii si fac semnul sfintei cruci, uneori mai ceva decat ceilalti.

Dar cum stim ca, intr-un om, transformarea in Cristos a avut loc ? Dupa roade ii vom cunoaste. Iar cele 12 roade ale Duhului Sfant sunt: iubirea, BUCURIA, PACEA, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea, credinta, castitatea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Interesanta ipoteza aceasta. Imi dau seama ca este sustenabila.
Dar, personal, consider ca depresia este rodul necredintei. De aceea o si vedem, astazi, mai raspandita decat in orice epoca anterioara. Repet, eu, care am tratat si tratez sute de depresivi, nu am intalnit niciodata un depresiv care sa fie crestin practicant. Duhul acesta al depresiei este incompatibil cu entuziasmul caracteristic tuturor celor carora flama credintei le-a cuprins inima si aripa "nebuniei intru Cristos" le-a atins intraga viata, facandu-i sa fie nascuti din nou.

Nu trebuie considerat drept contra-argument faptul ce vedem depresivi care merg la biserica. Exista o tendinta de a-L cauta pe Dumnezeu sadita in inima omului si cel mai tare Il cauta cei care sufera. Un depresiv poate fi, si este adesea, un om care il cauta pe Dumnezeu. Dar nu L-a gasit, inca. Transformarea in Cristos nu a avut loc, chiar daca merg la biserica, bat matanii si fac semnul sfintei cruci, uneori mai ceva decat ceilalti.

Dar cum stim ca, intr-un om, transformarea in Cristos a avut loc ? Dupa roade ii vom cunoaste. Iar cele 12 roade ale Duhului Sfant sunt: iubirea, BUCURIA, PACEA, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea, credinta, castitatea.

Deh, Mihnea, fiecare cu lotul lui...:)
Mă aflu exact la polul opus faţă de experienţa ta: lucrez mai mereu cu oameni credincioşi, oameni care se ţin din copilărie de cele bisericeşti şi care au diverse tulburări psihice - de la atacuri de panică la consum abuziv de substanţe, de la depresie cu tentative de suicid până la tulburări psihotice cronice, de la tulburări banale din sfera stresului până la tulburări structurate de personalitate, de la divorţ la doliu etc. Majoritatea sunt creştini.

De aici două concluzii posibile:
a) ori diagnosticul de depresie este pus greşit sau nu e pus când ar trebui;
b) ori depresia, cum spuneam, nu cruţă pe nimeni (aşa cum nici gripa, nici vărsatul de vânt, nici paralizia pleoapei ochiului stâng, nici Alzheimerul, diabetul ori moartea), indiferent de credincioşie.

Sper că nu susţii, cum îmi pare că am sesizat printre rânduri, că pacienţii tăi nondepresivi sunt ... catolici, iar cei depresivi sunt neoprotestanţi, musulmani, budişti şi, evident, ortodocşi!......:)

Daca vrei sa fii depresiv, in fiecare minut poti sa fii. Te poti considera o victima pentru N motive mai mult sau mai putin importante. In plus, necuratul, care ne lupta prin patimile noastre, nu prin altceva, e foarte inventiv. In fiecare minut ne poate trimite ganduri nocive despre aproapele sau chiar despre Dumnezeu. Scopul final al lucrarii lui este acesta: sa ne vare in deznadejde.

Un crestin trebuie sa lupte sa nu ajunga in aceasta stare, sa aiba trezvie si sa citeasca pentru a deosebi gandurile care-i vin de la Dumnezeu de cele care vin de la vrajmasul. Daca nu face acest lucru, desigur poate sa apeleze la metode care nu-i cer nici post, nici rugaciune si, mai ales, nu-i cer smerenie!

Cine e capabil sa se smereasca in fata lui Dumnezeu si sa-si recunosaca pacatele pe care le face zilnic cu vorba, cu fapta si mai ales cu gandul nu mai trebuie sa se umileasca in fata psihiatrilor si a psihologilor.

[forever...]

Oare de unde aceste reacţii radicale la adresa psihologilor şi a psihiatrilor?

De unde ideea că în faţa lor te umileşti?

Desigur, Dumnezeu este doctorul sufletelor şi al trupurilor, iar Biserica şi preoţii ne ajută să fim sănătoşi. Asta nu înseamnă că nu vom mai avea nevoie de medici, sau unii dintre noi chiar de psihologi şi psihiatri.

Dar dacă părintele duhovnic îţi recomandă să urmezi şi sfaturile, respectiv tratamentele unor specialişti în domeniul acesta mult controversat, veţi zice că acest preot greşeşte? Sau n-o fi bun slujitor al lui Hristos... Doamne iartă-mă!

Părerea mea este că nu ştim noi căile prin care lucrează Domnul. Personal nu sunt pentru a merge la un medic etc. pentru orice fleac, dar nici să cădem în extrema cealaltă nu mi se pare sănătos.

A se mai citi fragmentul din Părintele Nicolae Steinhardt...

A SE UMILÍ mă ~ésc intranz. 1) A se pune în mod voit într-o situație de inferioritate față de cineva (pentru a-și atinge anumite scopuri); a deveni umil; a se înjosi. 2) A adopta în mod voit o atitudine de inferioritate față de cineva sau de ceva. /<sl. umiliti
Sursa: NODEX (2002)

Orice boala ne poate face sa devenim umili. Iar cand cerem ajutorul de la Dumnezeu sau de la un medic, automat o facem de pe pozitia celui care cere ajutor, nu de pe a celui care il da.