Maica Domnului ajutorul nostru nemijlocit pe drumul Pocaintei !

[cristiboss56]

sursa: http://oca.org



...dintr-o dată a fost luminat de o lumină strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele. El a văzut în apropierea slavei nepieritoare a Maicii Domnului, pe Apostolii Petru și Ioan. Neputând suferi raza cea strălucitoare, Sfântul Serghie a căzut cu fața la pământ înaintea Maicii Domnului.

Odată, târziu în noapte, Sfântul Serghie (1314-1392) citea un acatist al Maicii Domnului. După ce și-a terminat pravila zilnică, el s-a așezat să se odihnească puțin, dar dintr-o dată a zis uncenicului său, Sfântul Mihail (6 mai): „Fiule, trezește-te și priveghează, pentru că trebuie să avem o vizită minunată.” Acestea rostindu-le, îndată s-a auzit un glas: „Preacurata se apropie!”
Sfântul Serghie s-a grăbit spre intrarea în chilie, și dintr-o dată a fost luminat de o lumină strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele. El a văzut în apropierea slavei nepieritoare a Maicii Domnului, pe Apostolii Petru și Ioan. Neputând suferi raza cea strălucitoare, Sfântul Serghie a căzut cu fața la pământ înaintea Maicii Domnului. Ea i-a zis lui: „Nu te spăimânta, alesul meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi şi pentru locaşul tău să nu te mai mâhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”. După ce a spus acestea Maica Domnului s-a făcut nevăzută.
Sfântul, a fost cuprins de frică și de cutremur mare, dar venindu-și în sine după o perioadă de timp, a aflat pe ucenicul său zăcând de frică, ca mort, și l-a ridicat. “Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a despărţit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?” a întrebat el. Iar sfântul se bucura cu sufletul şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: “Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”.
După puțin timp, Sfântul Serghie a chemat pe doi dintre ucenicii săi, Sfinții Isaac și Simon, și le-a spus cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii şi despre promisiunea făcută lui. Apoi, împreună au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea la viziunea divină.
Arătarea Maicii Domnului la chilia Sfântului Serghie, unde în prezent e camera Serapionov, a fost într-una din zilele de vineri din postul Nașterii Domnului, din anul 1385. Sărbătoarea vizitei Maicii Domnului și a promisiunii ei, la Mănăstirea Sfânta Treime a fost păstrată cu evlavie de către ucenicii Sfântului Serghie.
La data de 5 iulie 1422, Sfintele Moaște ale Sfântului Serghie au fost descoperite întregi și nestricate, iar la scurt timp, o icoană a arătării Maicii Domnului a fost așezată pe mormântul Sfântului. Icoana a fost cinstită cu mare respect.
În anul 1446 Marele Cneaz Vasile (1425-1462), a fost asediat la Mănăstirea Sfânta Treime de către armatele Cnezilor Dimitrie Shemyaka și Ioan din Mozhaisk. El s-a baricadat în Catedrala Sfintei Treimi, și când a auzit că este căutat, el a luat icoana Arătării Maicii Domnului și s-a întâlnit cu Cneazul Ioan la ușile bisericii din partea de sud, zicând: „Frate, am sărutat Dătătoarea de Viață Cruce și această Icoană a Dătătoarei de Viață Treimi, la acest mormânt al făcătorului de minuni Serghie, care nu intenționează, nici nu dorește răul oricărui dintre frații noștrii, și dintre noi. Acum, nu știu ce se va întâmpla cu mine aici.”
Călugărul Ambrozie, a reprodus Icoana Arătării Maicii Domnului Sfântulului Serghie, sculptată în lemn (pe la mijlocul secolului al XIV-lea).
Țarul Ivan cel Groaznic a luat Icoana Arătării Maicii Domnului în campania sa de la Cazan (1552). Cea mai vestită icoană, pictată în anul 1558, a fost cea a iconomului Lavrei Sfintei Treimi – Serghiev, Eustațiu Golovkin, având rama făcută din racla de lemn a Sfântului Serghie, care a fost dată la o parte în anul 1585, când moaștele Sfântului au fost mutate într-o raclă de argint (14 august).
Prin această Icoană, Maica Domnului a protejat în mod repetat armata rusă. Țarul Alecsei Mihailovici (1645-1676) a luat-o în campania poloneză în 1657. În anul 1703, Icoana a participat la toate campaniile militare împotriva regelui suedez Carol al XII-lea, iar în 1812 Mitropolitul Platon a trimis-o la Moscova ca donație militarilor. Icoana a fost purtată în războiul ruso-japonez din 1905, și în timpul primului război mondial, în 1914, aceasta a fost în casa comandantului de căpetenie.
O biserică a fost construită peste mormântul Sfântului Mihail, iar când a fost sfințită pe 10 decembrie 1734, a fost numită în cinstea Arătării Maicii Domnului și a Sfinților Apostoli Sfântulului Serghie de Radonej.
La data de 27 septembrie 1841, biserica a fost restaurată și resfințită de Mitropolitul Filaret al Moscovei, care a spus: „Prin harul Preasfântului și Preasfințitului Duh, restaurarea acestui templu este acum realizată, închinată înainte de noi în cinstea aducerii-aminte a Arătării Doamnei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a fost la poarta Sfântului Serghie, la care Sfântul Mihail a fost de asemenea martor ocular.”
Sărbătorirea acestui eveniment, este marcată pe bună dreptate de sfințirea unei Biserici. Toată această mănăstire este o aducere aminte a minunatei vizite. Prin urmare, intenția sa, în decursul veacurilor este să continue împlinirea făgăduinței vizitatorului ceresc: „Acest loc va dăinui!”
În amintirea vizitei Maicii Domnului la Mănăstirea Sfânta Treime – Serghiev, Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este cântat în zilele de vineri, și o slujbă specială în cinstea Arătării Maicii Domnului este săvârșită la mănăstire pe 24 august, în a doua zi a odovaniei Praznicului Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

[cristiboss56]

ICOANA MAICII DOMNULUI „RUGUL APRINS"




Prima Icoană a „Rugului aprins" se presupune a fi fost pictată la mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina rugului străvechi, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu. Icoana îl cuprinde pe Profetul Moise, descălţat de sandale, înaintea rugului care nu se mistuia în flăcări, precum toate icoanele „Rugului aprins" („Neopalimaia Kupina") mai vechi. Data de sărbătorire din 4 septembrie, pentru Icoana „Rugului aprins", existentă în sinaxarele ruse, a fost stabilită în cinstea Sfântului Profet Moise, celebrat în această zi de toate Bisericile Ortodoxe, cel care s-a învrednicit să vadă rugul nears, simbol al mântuirii oamenilor prin Fiul lui Dumnezeu întrupat din Pururea Fecioara Maria.De la Sinai, tipul Icoanei s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, pe parcursul vremii devenind din ce în ce mai complex. În prezent, o icoană făcătoare de minuni „Neopalimaia Kupina" se află la Moscova, chiar în biserica Rugului aprins (nears).
Realizarea Icoanei „Rugul aprins" are la bază relatarea biblică a Vechiului Testament, despre minunea rugului în flăcări, care nu ardea:„Şi depărtându-se (Moise) odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia." (Ieşire 3, 1-2; vezi şi 3, 3-6) Din mijlocul rugului i-a vorbit Dumnezeu Însuşi, Moise acoperindu-şi faţa şi descălţându-se de sandale, în semn de respect, după cum i s-a poruncit. Moise a fost înştiinţat că îi va conduce pe evrei la izbăvirea din robia egipteană, iar Domul i-a spus numele Său: „Eu sunt Cel ce sunt". (Ieşire 3, 14)
Biserica a considerat dintotdeauna imaginea rugului nears ca prefigurare a Maicii Domnului - Theotokos, care Îl naşte pe Mântuitorul lumii, rămânând Fecioară şi după naştere. Această idee a pătruns şi în imnele bisericeşti, dar şi în iconografie. „Aşa cum rugul arde şi nu este ars, asemenea Fecioara Te-a născut pe Tine", cântă biserica noastră.
În ceea ce priveşte Icoana, aceasta cuprinde o stea cu opt colţuri, în centrul căreia se află Maica Domnului cu Pruncul. Patru dintre colţurile stelei sunt roşii, sugerând focul, iar patru sunt verzi, sugerând rugul păstrat neatins de foc. Pe fiecare colţ al stelei este zugrăvit ceva: pe cele roşii, simbolurile biblice ale celor patru evanghelişti: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu), boul (Sfântul Evanghelist Luca) şi vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan), după cum sunt indicate la Iezechiel 1, 10 şi în Apocalipsă 4, 7.
Ei sunt închipuiţi în jurul Maicii Domnului, pe colţurile roşii, întrucât sunt cei care au scris despre viaţa lui Hristos, Cel plămădit în pântecele „nears" de focul dumnezeiesc, al Fecioarei Maria.
În colţurile verzi ale stelei sunt reprezentaţi Sfinţi îngeri, a căror împărăteasă este Născătoarea de Dumnezeu.
Cu timpul, Icoana a devenit din ce în ce mai complexă. Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Proorocul Moise, Sfinţi arhangheli şi rugul (Ieşire 3, 2); în alt colţ Profetul Isaia şi serafimi cu cărbunele aprins din profeţia sa (Isaia 6, 7); în altul, Profetul Iezechiel şi poarta prin care numai Domnul poate intra, profeţie a acestuia (Iezechiel 44, 2) şi în ultimul colţ, patriarhul Iacob cu scara sa (Facere 28, 12). Maica Domnului ţine, în centru, scara lui Iacob de dimensiuni micşorate, care urcă de la pământ la cer, pe cei credincioşi. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip apare şi „mlădiţa lui Iesei" (Isaia 11, 1), mai exact arborele genealogic al Mântuitorului din care răsare „Vlăstarul" divin.
Se cunoaşte o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa casei sale, ţinând în mână o Icoană „Rugul aprins". A doua zi, s-a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte arseseră din temelii. Acest lucru explică faptul că Icoana este considerată ocrotitoare de incendii.
Există o slujbă specială în cinstea acestei Icoane, la începutul căreia se menţionează: „Această slujbă este cântată la Muntele Sinai, ori de câte ori este vreme de furtună". Precizarea e motivată de faptul că Icoana „Rugul aprins" ocroteşte şi de trăznete, nu numai de incendii.„

Dintr-o Maică de-a pururi Fecioară
aşa S-a zămislit, S-a întrupat,
Cel ce a păzit nevătămat!
trupul Rugului de pară.
Cuvânt de rostit S-a făcut
Numele Domnului de slavă
Dumnezeul cel nevăzut
ce-n inima focului s-a ghicit,
Faţa Frumuseţii cereşti
Chipul cel nemărginit
pe Sine S-a încăput
cu măsură S-a măsurat
şi aievea Cel nenumit
aici, printre noi S-a arătat..."

(fragment din „Imnul Acatist la rugul aprins al Maicii Domnului", Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor)

[cristiboss56]

SURSA :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2112.htm

Legea ontologica a omului, sub forma uneia dintre cele mai stranii si milenare mosteniri de imagine, o avem inchisa in acel "chip si asemanare dumnezeiasca" pe care mereu auzim ca trebuie sa le aducem Lumii.
Aceasta lege, cand voim mai ales la femeie sa o descoperim, oglindita ca drept rostul si chemarea ei - (si, fara indoiala, rostul acopera chipul, iar asemanarea este chemarea) legea aceasta ne aduce prin femeie o mai limpede vadire, o mai puternica dovada despre acea contradictie totala si fundamentala a vietii.

Dintr-un principiu antitetic si cu totul de temelie, femeii i se cere sa fie in acelasi timp atat iubita de-a pururi si fara de prihana, cat si mama cea rodnica si de cuviinta. Cum se vede, la randul sau, femeia trebuie sa fie o adevarata cruce, crucea pasivitatilor pozitive.
Si aici un corolar de la sine inteles al acestei fundamentale si functionale pasivitati: femeia va fi, totdeauna, mai curand robita de simturile si patimile ei decat hipnotizata de gandirea pura sau vointa de putere.Astfel, ca o indreptatita parafrazare a nu stiu carui ganditor apusean, se poate spune ca, daca barbatul este o biruinta a inteligentei printr-o vinovata nesocotinta a trupului, in schimb femeia este biruinta trupului printr-o vinovata nesocotinta a spiritului. Sa nu ne miram dar, daca o vedem mai carnala pe femeie, mai adanc inradacinata in vital decat barbatul.Si e firesc ca ea sa fie mai refractara atat fata de valorile superioare, cat si de dinamica spiritului creator. Fiindca femeia, in privinta acestor esentiale si cardinale cerinte, intampina in ea insasi piedici si inertii mai mari, tocmai de aceea, desavarsirea si implinirea ca om a femeii, cuprinzand in sine atat de tragice sovairi si zvarcoliri, sunt mai vrednice de luat in seama, ca unele ce impun schimbari si innoiri mai eroice, si prin aceasta sunt inca mai cutremuratoare, mai vadite si mai usor de descoperit, precum si mai cuceritoare sufleteste pentru noi toti.
Viata, intr-adevar fara de prihana, printre femei, e mult mai rara decat ne inchipuim, dar cand se infaptuieste, ea este o biruinta covarsitoare, mai vrednica de bucurie decat oricare alta si mai doveditoare decat orice dovada. Dovada Maicii Domnului e dumnezeiasca neprihanire care a atins absolutul Sfintei intrupari.

V-ati intrebat mai cu grija vreodata de ce in piscul cel de sus al Neamului omenesc a fost asezata o fecioara, acea davidica Sfanta Maria?
Iat-o, si-a deschis launtric inima si palmele spre rugaciune in cea mai desavarsita primire, suita prin plecaciunea ei in pasivitatea celei mai inalte rapiri.

V-ati straduit vreodata sa urmariti cu un inteles ceva mai destoinic toata calea aceasta asa de lunga care s-a adunat in vrednicia unui trup atat de plapand?

Intelegeti cumva, cum spune cucernicul Ilie Miniat, chinul acesta omenesc "care a obosit cerurile timp de cincizeci de veacuri cu rugaciuni fierbinti" si raul acesta lucrator de "neintrerupte lacrimi" ale suspinatoarei noastre firi care a silit pantecul sterp al Anei de a odraslit o fecioara vrednica de intruparea lui Dumnezeu? Trebuie sa intelegem bine ca legenda aceasta este adevarata, s-a petrecut aievea printre noi, cu o putere reala nemaiinchipuita.

V-ati pus la incercare macar gandul sa aflati nemasurata truda si lupta omeneasca care e cuprinsa in ea? Cata cucerire de sine, cata rabdare, cata nadejde impotriva nadejdii si cata asternere de smerenie si bataie de frunte a trebuit sa se impreune ca sa dea nastere acestei flori a inaltimilor duhului care este Fecioara cea pusa la adapost in tacerea Sfintei Sfintelor a Templului din Ierusalim ?

Si inca o intrebare mai ascutita si mai tare: Cum oare, sa fie doar o nebuna saltare, o zadarnica pornire si un avant plin de galagie stearpa, ce de prisos s-au nascut numai dintr-o mincinoasa si usuratica incantare omeneasca, toate aceste uriase comori de lauda si litanie de irmos si condac, de icos si canon, de paraclis si acatist si inca mai departe tot muntele acela sfant de inaltimi liturgice, zborul acela de stih si melodie de tot felul al Sfintelor Slujbe pe care atatia melozi, si sfinti imnologi, si psalti, si corifei, si protopsalti, si dascali si toate acele glasuri de altar, de strana si amvon, care necurmat si de veacuri au rodit si s-au adaugat in Biserica mai mult decat oricine - afara de Marele Dumnezeu si Domnul nostru, intru mareata si sfanta proslavire a Sfintei Mirese si Fecioare, Doamna Cerului si a Pamantului, Sfanta Maria ?
(Extrase din: Arhim.Sandu Tudor - Mari duhvnici despre Maica Domnului, ed.Eikon 2003)
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2112.htm

[cristiboss56]

Cine nu vrea, nu se vindecă. Cine vrea, este vindecat de Harul lui Dumnezeu. În cele din urmă înţelegem cine este de vină, înţelegem ce se întâmplă înlăuntrul nostru şi ne lăsăm convinşi să se vindecăm. Să alergăm la Maica Domnului. Ea se pricepe la toate. Să alergăm la Maica Domnului, dar cu credinţă. Credinţa se manifestă prin voinţă. Dacă omul vrea să se facă sănătos: „Vrei să te faci sănătos?”, să răspundă: „Da, vreau să mă fac sănătos!”. Când vrea cu adevărat, manifestă credinţă adevărată. Când are credinţă adevărată, va manifesta şi voinţă adevărată. Ceilalţi oameni care trăiesc cu dumnezeii lor se chinuiesc, nu-şi găsesc odihna, nu-şi găsesc vindecarea.
Creştinii adevăraţi au această şansă, îl au pe Hristos, o au pe Maica Domnului. Cei care credem în Hristos, cei care suntem membri vii ai Bisericii şi credem în Maica Domnului, o considerăm Maică a noastră, să alergăm cu îndrăzneală la ea. Să alergăm şi să o rugăm. Să o rugăm din tot sufletul nostru, din toată inima noastă, cu toată credinţa şi puterea din noi. Să-i arătăm evlavie, să facem metanii, să-i sărutăm icoana, să ne ungem trupul cu untdelemn din candela ei ca să se tămăduiască trupul şi sufletul nostru, să ne vindecăm de bolile trupeşti şi sufleteşti.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufeltul meu , temnița mea, Editura Bizantină, p. 100-101)

[cristiboss56]

Maica Domnului, pentru mine, este Stăpâna mea, nădejdea mea (avem nădejde mai multă când ştim că se roagă şi Maica Domnului pentru noi), acoperământul meu (adică ocrotitoare, asta înseamnă), mângâierea mea şi bucuria mea.
Părintele Stăniloae l-a întrebat cândva pe un student: „Ce simţi dumneata când te rogi Maicii Domnului?” Nu ştiu ce a răspuns studentul, dar ştiu ce ar fi trebuit să răspundă.
Cei care ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine şi spunem rugăciunile de mulţumire, când ajungem la rugăciunea a cincea adresată Maicii Domnului zicem aşa: „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea”... şi îi spunem mai departe Maicii Domnului ce avem de spus.
Deci, ce spunem Maicii Domnului? Ce zicem către Maica Domnului? „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea..”. Deci ar trebui să putem spune fiecare dintre noi că: Maica Domnului, pentru mine, este Stăpâna mea, nădejdea mea (avem nădejde mai multă când ştim că se roagă şi Maica Domnului pentru noi), acoperământul meu (adică ocrotitoare, asta înseamnă), mângâierea mea şi bucuria mea. Asta este avantajul nostru, al dreptmăritorilor creştini, spre deosebire de cei care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, chiar dacă nu sunt nici necinstitori ai Maicii Domnului. Trebuie să facem deosebire între omul care este necinstitor, care e defăimător, şi omul care nu e cinstitor. Sunt atâţia indiferenţi faţă de Maica Domnului.
Noi avem nişte avantaje faţă de ei, şi anume: nu ne putem închipui să fim credincioşi faţă de Domnul Hristos şi nepăsători faţă de Maica Domnului. Nu se poate aşa ceva! Cel puţin în Biserica noastră, care este Biserică cinstitoare a Maicii Domnului.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura Andreiana, 2009, p. 214)

[cristiboss56]

Când s-a surpat pământul și am căzut peste temelie, a apărut lângă mine o Femeie minunat de frumoasă și strălucind de lumină, care a dat pământul la o parte de pe mine și a aruncat toate pietrele care mă acopereau.

Maica Domnului Megalospiliotissa
În anul 1753 părinții de la Peștera Mare se apucaseră să reconstruiască unul din metocurile mănăstirii, care stătea să se surpe., cel numit Vinica. Zidarii săpaseră deja un șanț în jurul temeliei. Într-zi, pe la amiază, prânzind ei, un ucenic de 12 ani, pe numele său Andrei, fiul lui Stavros Kolokinta, de loc din satul Dumena, a rămas din întâmplare ultimul lângă șanț.
La un moment dat pământul din jur s-a surpat și băiatul a fost îngropat și strivit sub un morman de pietre și de pământ. Meșterii, printre care și tatăl copilului, dându-și seama de nenorocire, au început să sape, plângând și jelindu-se. Au săpat până au dat de copilul căzut chiar pe temelii și care nu vorbea și nu mai respira.Crezându-l mort, l-au scos și au început a-l pregăti pentru înmormântare. În timp ce-l grijeau, băiatul a început să-și revină. Reîntros la viață, s-a ridicat în capul oaselor și le-a povestit cine-l salvase și cum de mai trăia:
- Când s-a surpat pământul și am căzut peste temelie, a apărut lângă mine o Femeie minunat de frumoasă și strălucind de lumină, care a dat pământul la o parte de pe mine și a aruncat toate pietrele care mă acopereau.
Copilul nu suferise nici cea mai mică vătămare, nici la cap, nici la restul trupului, și toate oasele îi erau întregi. Leșinase numai, dar s-a trezit după ce a fost scos la lumina soarelui. Toți cei de față nu-și mai veneau în fire, dar văzuseră minunea cu ochii lor și L-au slăvit pe Dumnezeu și au mărit-o pe Maica Sa Preasfințită.
(Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Editura Sophia 2008, pp. 340 -341)

[cristiboss56]

Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum căci cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema

„Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat Cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat Sfântului și au șezut toți. Atunci un bărbat din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe si cu cinste a grăit către sfântul: Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea de o ființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine. Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum căci cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea de o ființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a proorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor".
(Selecție de texte de la Sfinții Părinți și autori contemporani )