Aceleasi realitati pot fi privite din perspective diferite - indemn la deschidere in

[laurastifter]

"...încă nu ai răspuns la întrebarea dacă "catolicii" sunt sau nu eretici, sunt sau nu în afara Bisericii lui Hristos"
Am evitat în mod intenţionat răspunsul, într-adevăr, dar nicidecum din lipsă de consideraţie faţă de dvs, ci fiindcă am, la rândul meu, multe întrebări, nelămuriri... şi nu îndrăznesc să mă pronunţ într-un mod atât de radical cu privire la semenii mei. Mărturisesc că Hristos nu m-a ales ca asistentă la Judecata de apoi... Nu ştiu să vă răspund la o astfel de întrebare, într-un mod categoric, prin "da" sau "nu". Nu ştiu.
Pot spune că o idee teologică este ortodoxă sau eretică, ştiu să discern între ortodoxie şi erezie în sens dogmatic şi ştiu să aleg ceea ce au ales Părinţii, renunţând la ceea ce ei nu au asumat.
În schimb, nu am dreptul să afirm, în mod categoric, despre persoane dacă sunt sau nu eretice. Nu-mi pot asuma o astfel de responsabilitate nici măcar măcar pentru a mă pronunţa în cazul celor care susţin, în mod evident, erezii.
Pot spune că nebunia este iraţională; totuşi, dacă o persoană mi-ar spune o idee evident ilogică, nu m-aş grăbi să o consider drept nebună. Poate că persoana respectivă gândeşte logic şi are discernământ, dar în momentul respectiv... a vrut să spună altceva, a fost amăgită, are o altă problemă pe care eu n-o intuiesc; sau poate că, dimpotrivă, problema ţine de modul meu de înţelegere a mesajului celuilalt. La fel şi în cazul ereziilor şi al celor care le profesează: ştiu clar că o anumită idee este neconformă Revelaţiei, a fost contestată şi combătută la un anumit Sinod Ecumenic şi ştiu că, urmând dogmelor ortodoxe revelate, am datoria de a evita orice ar fi acea idee neconformă adevărului creştin; în schimb, nu pot afirma, cu mândrie şi fără discernământ duhovnicesc, faptul că toţi susţinătorii acelei idei sunt eretici şi în afara Bisericii lui Dumnezeu.
Prin urmare, dacă mă veţi întreba ceva în legătură cu dogmele catolice diferite de cele ortodoxe (fiindcă cele mai multe dintre dogmelor catolice sunt comune celor două Biserici despărţite în mod artificial şi dramatic în anul 1054), atunci vă voi răspunde, fără ezitare, că îmi asum perspectiva ortodoxă, cred în dogmele ortodoxe, în adevărurile revelate ale Bisericii ortodoxe a lui Hristos din care El m-a învrednicit să fac parte încă din copilărie şi, în consecinţă, nu cred în dogmele catolice diferite de cele ale Bisericii mele (cea mai importantă dintre acestea fiind dogma "Filioque").
În schimb, vorbind despre creştinii catolici ca persoane, ca iubiţi şi iubitori ai lui Hristos, nu, nu-i pot numi "eretici" şi, în primul rând, NU pot generaliza în acest mod! Pot spune chiar că am cunoscut catolici orthodocşi, aşa cum am mai scris şi mi-ar fi imposibil să-i privesc în ochi pe aceşti creştini şi fraţi de credinţă, după ce i-aş fi numit, fie şi doar în gând, "eretici" şi "în afara Bisericii lui Hristos".
Aminteaţi de o enciclică a Patriarhiei Ecumenice care datează din secolul al XIX-lea.
Alte documente ale aceleiaşi instituţii sunt relevă o atitudine total diferită, anume una ecumenică. Trăim "sub vremi", vorba cronicarului... Dumnezeu nu, dar noi da. De aceea, în analizarea documentelor, cunoaşterea contextului istoric este atât de importantă.
Dvs preferaţi să asumaţi punctul de vedere exprimat de către Patriarhia Constantinopolului în a doua jumătate a secollui al XIX-lea; inima mea rezonează, dimpotrivă, la actul de ridicare a anatemelor din 1054 (7 decembrie 1965). Prin urmare, ajungem la tema centrală a topic-ului: gândim şi simţim în modalităţi diferite. Şi cred că putem avea un dialog constructiv cu toate că gândim atât de diferit sau tocmai pentru că gândim atât de diferit. :)
"În ce s-ar concretiza aşa zisa perspectivă diferită? Poţi să dai exemple, sau este vorba doar despre o lozincă?"
Am mai dat exemple, dar din respect pentru dvs, le voi repeta (aş putea găsi şi altele, dar la ora aceasta... nu prea stau bine cu imaginaţia): diferneţele de trăire dintre Sfinţii Apostoli, observabile şi în stilurile diferite în care şi-au redactat scrierile, inspiraţi toţi de Acelaşi Duh al lui Hristos.
Nu mă refer la perspectiva diferită a feluritelor erezii apărute de-a lungul istoriei, erezii care, deşi sunt reafirmate, de la o epocă la alta, sub alte şi alte măşti, nu au putut şi nu vor putea învinge niciodată Biserica lui Dumnezeu. Nu mă refer la "diferenţa" dintre minciună şi adevăr, dintre întuneric şi lumină, dintre bine şi rău, aşa cum i-am scris şi domnului AlinB într-un alt mesaj (pagina16). Între acestea există nu diferenţe, ci o totală opoziţie şi, fiindcă nu suntem dualişti, voi exprima cu mai multă grijă, corect dogmatic, faptul că răul nu există, fiind doar absenţa binelui şi manifestându-se prin pervertirea acestuia. Ereziile sunt pervertiri ale adevărului revelat. Eu m-am referit, dimpotrivă, la diverse modalităţi de raportare la adevărul unic, în funcţie de unicitatea personală a fiecăruia dintre noi.
Şi pentru că nici un om, nici un suflet creat după chipul lui Dumnezeu nu-i în totalitate lipsit de adevăr, putem lua în considerare şi perspectivele eterodocşilor, ba chiar şi ale păgânilor şi ateilor, dar strict în sensul în care recomandă Sfântul Vasile cel Mare în Omilia XXII către tineri (PSB17).
"Stai liniştită că de mult ne-am dat noi seama cam ce hram porţi şi că, deşi te pretinzi obiectivă etc, eşti de o părtinire şi de un subiectivism cu mult dincolo de bunul simţ pravoslavnic." - Care "noi"?
Refuz să răspund unor astfel de afirmaţii. Las concluziile la latitudinea celorlalţi parteneri de dialog. Precizez doar faptul că am dreptul de a fi tratată exact aşa cum mă comport cu ceilalţi; nu din punct de vedere evanghelic (fiindcă din această perspectivă, unicul mod în care ni se cere să ne comportăm unii faţă de alţii este iubirea jertfelnică), ci, dacă vreţi, la nivelul legii talionului. Dacă mă adresez cu respect celorlalţi, am dreptul de a fi, la rândul meu, respectată.
"îmi cer iertare că trebuie să fac o astfel de remarcă..."
V-am iertat.
"Hristos poate ne-o primi..."
Asta este esenţial! În rest, "ce e val ca valul trece", inclusiv dogmele primatului şi infailibilităţii papale, care observ că vă neliniştesc atât de mult.
"cine este aşa zisul vicar al lui Hristos, Petru sau papa, şi dintre papi care dintre ei?"
BC crede că orice Papă, în calitate de urmaş al lui Petru. Aşa cum noi mărturisim că, în baza succesiunii apostolice, credinţa şi harul dat ucenicilor lui Hristos se transmit tuturor episcopilor prin Taina Hirotoniei, astfel încât orice episcop e un urmaş/ succesor al Sfinţlor Apostoli, la fel BC susţine că orice episcop al Romei este urmaş al lui Petru, primul Papă. Rămâne, însă, întrebarea: Sfântul Apostol Petru a primit, într-adevăr, o vocaţie şi o harismă specială din partea lui Hristos? Acea expresie "pe această piatră voi zidi Biserica Mea" se referă la persoana lui Petru, sau la credinţa acestuia, deci la Persoana lui Hristos, Cel pe Care Petru L-a mărturisit? A avut Petru, din partea Mântuitorului, dreptul de a-şi exercita o autoritate universală, a fost desemnat de către Dumnezeu drept infailibil în materie de credinţă şi morală, în sensul actual al acestei dogme catolice?
Dacă Hristos S-a referit nu la persoana lui Petru, ci la credinţa acestuia (concluzie la care ne conduce însăşi explicarea lingvistică a textului biblic original), atunci textul din Matei16 este în perfectă concordanţă cu alte versete nou-testamentare, în care se arată, fără putinţă de tăgadă, faptul că unica Temelie a credinţei şi a Bisericii este Însuşi Iisus Hristos, "Fiul lui Dumnezeu Cel viu".
Spre deosebire de confraţii catolici, Biserica noastră îi recunoaşte episcopului Romei doar un primat onorific, o "preşedinţie în iubire" (aşa cum frumos se exprima Paul Evdokimov), nu unul jurisdicţional.
Hristos în mijlocul nostru!