Sfintenia cununiei religioase

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aici mi se pare că centrarea a rămas tot în tine, cel care vrea să învețe psalmul, dar nu are mijloacele. Iar relația este una de dependență. Spunea un părinte că nu trebuie să punem crucea noastră pe umerii celuilalt. Dar, adaug eu, celălalt și-o poate asuma de bunăvoie. Cred că numai așa poate merge bine o căsnicie, dacă fiecare își asumă crucea celuilalt, nu dacă este silit s-o ducă pentru că n-are încotro.

Eu cred ca in practica, de multe ori oamenii chiar isi asuma crucea celuilalt, insa in limitele lor proprii. Conflictele de multe ori apar cand oamenii nu inteleg limitele/neputiintele celuilalt si asteapta ca celalalt sa asume mai mult decat poate duce. In exemplul propus de Cezar, brodez si eu o poveste, poate ca sotia si-a asumat crucea sotului cat a putut ea de mult, adica in limitele ei - de exemplu in limitele faptului ca nici ea nu este dusa pe la biserica si ale faptului ca daca el este invalid (mainile arse, orb, etc), inseamna ca nu poate munci, deci ea munceste pe branci ca sa tina pe amandoi si numai munca zilnica de la servici ar putea fi un pic peste limitele ei (sa o depaseasca). In asemenea circumstante, cititul unui psalm poate parea un moft (sau picatura care umple paharul putiintei; paharul limitelor peronale) pentru cel ce se simte depasit de crucea pe care si-a asumat-o, din/cu dragoste, dar, din pacate, il depaseste. Oare ce ar insemna in acest caz pentru sot asumarea crucei sotiei?

Cred că obișnuim să căutăm și să oferim soluții pentru toate, încercând să dobândim pricepere. Însă poate uităm prea adesea că harul se revarsă și peste cei nepricepuți dacă sunt smeriți. La întrebările de mai sus eu nu găsesc răspunsuri/soluții. Știu doar că trebuie să ne smerim, golindu-ne de sine, să ne rugăm și să nădăjduim în mila Domnului.
Căsătoria o înțeleg ca taină și în sensul că este un permanent mister, niciodată pe deplin dezlegat, care-ți dă de lucru până la sfârșit. Cel mai important îmi pare ca amândoi cei care o alcătuiesc să fie hotărâți cu adevărat să o ducă până la capăt orice s-ar întâmpla; și să n-o lase să moară.

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Cred că obișnuim să căutăm și să oferim soluții pentru toate, încercând să dobândim pricepere. Însă poate uităm prea adesea că harul se revarsă și peste cei nepricepuți dacă sunt smeriți. La întrebările de mai sus eu nu găsesc răspunsuri/soluții. Știu doar că trebuie să ne smerim, golindu-ne de sine, să ne rugăm și să nădăjduim în mila Domnului.
Căsătoria o înțeleg ca taină și în sensul că este un permanent mister, niciodată pe deplin dezlegat, care-ți dă de lucru până la sfârșit. Cel mai important îmi pare ca amândoi cei care o alcătuiesc să fie hotărâți cu adevărat să o ducă până la capăt orice s-ar întâmpla; și să n-o lase să moară.

Frumos spus!
in intelesul crestin.

in intelesul deformat crestin, de atatea ori oamenii se pacalesc pe ei si fie isi asuma mai mult decat pot duce, pentru ca se simt obligati de vocea unei constiinte deformate, care ii biciuie, fie in partea cealalta, cu cinismul unei hotarari lipsite de dragoste reala isi duc casnicia indiferent ce s-ar intimpla (in sensul de cate victime nevinovate lasa in urma), fie cu inconstienta lasa greutatea pe umerii celuilalt pe care vrut nevrut il "hotarasc" sa o duca. Daca nu exista simultan si constientizarea tainei in Hristos (cu dragostea reala, reciproca si in Hristos) si constientizare de sine cat mai detaliata si subtila, din partea amandurora, moare oricum