Sfintenia cununiei religioase
 

Am si eu o intrebare: Barbatul(sau femeia) nu este sigur/a daca omul ales este inr-adevar cel potrivit pentru comuniunea in doi,insa isi da seama la ceva timp dupa ce au facut cununia religioasa...ce este de facut in cazul acesta?...

sa-si plece genunchii si sa se roage.
Acum incepe sa inteleaga de ce li s-a cantat"sfintilor mucenici". Daca nu e caz de adulter, atunci sa faca rabdare.

Cine este de vina ca barbatul (femeia) a facut acest pas important fara sa fie convins(a) de decizia pe care a luat-o? In bratele cui sa aruncam vina? Cine a pacalit si cine s-a pacalit prin grabita hotarare? Biserica ingaduie divortul pentru motive serioase, cum ar fi incalcarea fidelitatii. Poate mai sunt si alte situatii (eu personal nu cunosc altele), dar oricum trebuie sa fie ceva extrem de serios. Comuniunea in doi se si invata, depinde acum de gravitatea problemelor aparute in timp si daca ele pot fi rezolvate cu stradania sotilor.

multumesc pentru raspuns,insa nu am inteles cu "sfintii mucenici",poti sa ma lamuresti?

in primul rand, multumesc pentru raspuns!
Parerea mea:nu cred ca este om in viata care sa nu greseasca chiar daca este vorba despre o decizie importanta...se intampla(a fost convins,insa constata ca s-a inselat)...nu este vorba de pacaleala...pur si simplu a crezut ca omul este alesul.insa isi da seama ca s-a inselat...nu se simte implinit alaturi de omul ales...sunt intr-adevar situatii mult mai grave pentru a fi ingaduit divortul...,insa ce este de facut totusi: Viata trebuie traita in doi si constati ca alaturi de alta persoana de simti implinit.nu de cea cu care ai facut o cununie religioasa....ce faci?

În primul rând trebuie să înțelegi că te poți înșela a doua oară. S-ar putea ca și de data asta să constați, după o vreme, că nu te simți împlinit.

Problema este tocmai căutarea împlinirii. Și greșeala este să crezi că împlinirea ți-o va aduce soțul/soția. Singurul care ne poate aduce împlinirea - în iubire, în viață - este Hristos. Căsătoria este și ea împlinită tot atunci când se face cu credință în El și când unirea între miri este totodată și o unire cu El, o urmare a Lui și o renunțare la sine.

Felul în care putem fi fericiți ni-l arată Domnul, iar dacă nu-L credem și căutăm să fim fericiți așa cum gândim/ simțim noi, vom merge din ratare în ratare, dintr-o iluzie în alta.

Cine a spus că viaţa trebuie trăită în doi?.... Unii o trăiesc în mai mulţi, de pildă în familie numeroasă ori în obşte monahală. Iar alţii o trăiesc singuri, în zăvorâre. (Deşi nu sunt singuri...)

Şi cum ai ajuns să constaţi că te simţi împlinit alături de altă persoană? Cum ai ajuns acolo, "alături"? Şi cum se numeşte asta???....

Hîm... Îmi pare că ştim să ne justificăm foarte frumos păcălelile, înşelîndu-ne cu nonşalanţă conştiinţa... Cred că nu legea duhului conduce astfel de socoteli, ci legea trupului.

Pe Cine ne imaginăm, oare, că păcălim de fapt?...

Iluzie pe care avem grijă să o îndulcim cu iluzii şi mai mari, în cercuri tot mai ameţitoare, până dăm cu capul de stâlpul deziluziei. Care se află deseori aici şi întotdeauna dincolo...

Eu aş spune aşa: cum ai ajuns să constaţi că ceea ce este important, esenţial, este să te "simţi" ?

Başca!...:)