Formalism in Biserica

[Mihailc]

În prealabil postat de leonte

Am o groaza de intrebari si cred ca la aceasta sectiune s-ar incadra cel mai bine.

1. Care este diferenta dintre Credinta si credulitate? (eu unul, am atatea variante de raspuns incat sunt total nelamurit)

2. Din cauza tulburarii mandriei si a superficialitatii duhovnicesti m-am lasat de cantat muzica psaltica, desi pot intona aproape 3 octave si cunosc foarte bine teoria. Am facut bine sau am facut rau?

3. O cladire cu o arhitectura precisa, cu o pictura dupa reguli precise, in care se aduna o turma (de oameni) ce invoca/lauda pe Facatorul veacurilor, conform unor versuri si reguli precise> este aceea mireasa lui Hristos?
Oricare 2 sau 3 oameni ce pomenesc numele Iisuse Hristoase, pot fi considerati ca "sunt adunati in numele Meu"?

4. Ce este Ortodoxia? Un set de reguli sterpe in care "nu judeca pe aproapele" devine identic cu "nu mai discerne intre bine si rau"? Un set de reguli in care regula suprema este sa nu faci ce face popa, sa faci ce spune popa?

Daca raspunsul la intrebarea 4 este DA, va rog sa ma considerati lepadat de ortodoxie.

parerea mea:
Biserica, adica turma lui Hristos, este acel loc/gloata in care omul apasat de sentimentul vinovatiei si incapacitatii de a fi stapanul propriei sale vointe (din pricina patimilor care il guverneaza) gaseste odihna si nadejde de biruinta in lupta cu pacatul. Orice alt fel de maimutareala este o idolatrie deghizata, pastorita de lupi in piei de oaie, popi mincinosi.

Din pacate turma lui Hristos, nu a fost niciodata majoritara nici in tarile romane, nici in Europa, nici in alt colt din lume. Pentru cei din secolele 3-6 era mai simplu.
Biserica se afla departe, dar stiau unde este. Astazi avem cladiri ce imita pe mireasa lui Hristos si ni se intinde capcana de a ne lepada de tot prin sminteala.

Dar sa nu lasam deznadejdea sa ne biruie! Undeva, in judetul meu, poate exista si biserica lui Hristos. Voi merge din cetate in cetate, dupa puterea mea trupeasca si fianciara, pana voi gasi o turma si un pastor care sa imi spuna : "invata-te de la noi ca suntem blanzi si smeriti cu inima" si nu: "Vezi ca Preasfintitul nostru are Duhul Sfant mostenit prin traditie, dar tu sa nu te smintesti de viciile lui!"

Pui întrebări grele, Leonte, şi bine faci fiindcă fără să înfrunţi aceste blocaje rişti să te împotmoleşti chiar undeva la jumătatea drumului dintre credinţă şi credulitate. Având în vedere problematica vastă pe care o subîntinde nedumeririle tale, te-aş ruga să nu consideri niciun răspuns pe care-l primeşti aici ca pe un capăt al înţelegerii, ci ca un început al ei, urmând ca apoi să pricepi mai multe făptuind câte ceva şi asumând până la capăt condiţia încomodă de credincios creştin într-un veac în care entropia a avansat până în proximitatea Sfântului Jertfelnic.

Îţi propun doar nişte gânduri, nu neapărat răspunsuri, care sper să-ţi stimuleze căutarea proprie a adevăratelor repere pentru înaintarea ta prin deşertul acestei lumi.

1. Diferenţele dintre credinţă şi credulitate sunt multe şi încurcate. Din acest nod gordian aş descâlci o opoziţie importantă: credulitatea este o formă de ataşament mental mecanic faţă de informaţii despre realităţi invizibile sau imperceptibile cu instrumentele empirice standard pe care le avem cu toţii la îndemână. Am spus "mecanic", întrucât credulitatea nu este împărtăşită precum credinţa, ci impusă oarecum ca un fel de dictat divin în faţa căruia te supui sub ameninţarea puşcăriei eshatologice. Credulitatea convieţuieşte organic cu prostia, de la care îşi procură materia primă pentru cimentarea propriei substanţe în tenebrele instinctelor primare, deopotrivă refulate şi sacralizate într-o mişcare contrară de tipul "sfoara fermecată" ce riscă să rupă ireversibil fiinţa în două. Avantajul psihologic al credulităţii este însă confortul: dacă totul este gata preparat şi primit ca atare, drumul pare sigur şi lipsit de primejdii. Talantul este bine ascuns în deşertul propriei vieţi şi putem toropi liniştiţi într-o evlavie robotizată.
Credinţa, în schimb, presupune riscul şi confruntarea cu ispita eşecului. Dacă îmi permiţi o analogie cam neaoşă, imaginează-ţi că mergi la un cazino şi mizezi totul pe Dumnezeu, şi nu doar tot ce ai, ci în primul rând tot ce eşti inclusiv rostul existenţei tale, sensul ei ultim. Această „nebunie” sfântă este credinţa. Cel mai palpitant, în tot acest joc a cărui miză este totul sau nimic, este faptul că nu afli degrabă dacă ai câştigat sau nu. Şi în timp ce ruleta se învârte continuu, prelungind până la agonie suspansul certitudinii deznodământului, mintea ta este un câmp de luptă pentru gânduri şi simţiri opuse, antagonice, ireductibile. Poţi chiar să pierzi impulsul iniţial, să te imaginezi falit, cu toate speranţele eşuate printre stâncile îndoielilor, sau să continui să perseverezi în nădejde. Iar dacă nu cedezi şi treci cu bine proba disperării şi a nesiguranţei, ai şanse mari să-ţi dai seama că nu ai nimic substaţial ce să pierzi, în afara unei zbateri cosmice dizolvate în nonsensul vremelniciei ei, că tot ceea ce eşti capătă valoare doar dacă plusezi exclusiv pe Dumnezeu. Desigur, poţi să şi trişezi, să fii precaut, mizând doar cu o parte din patrimoniul fiinţei tale. Să preacurveşti în secret şi cu alte perspective, urmărind cu orice preţ să râmâi cu ceva, întrucât nu eşti convins că ar merita să te investeşti chiar cu totul în Dumnezeu. În felul acesta, îţi obligi credinţa la concubinaje nefericite cu obsesia certitudinii, a asigurărilor raţionale, statistice ş.a.m.d. Dar o credinţă care-şi pierde fecioria în felul acesta, va ajunge în final o simplă damă de companie a ego-ului, istovindu-şi puterea într-o căutare zadarnică.

2. Posibil să fi făcut un lucru bun părăsind învăţarea psalticii doar dacă în felul acesta ai conştientizat mai adânc cât de mult iubeşti această slujire frumoasă şi sfântă, a psaltului bisericesc.

3. Clădirea este doar cămara de nuntă unde Mirele Hristos prăznuieşte întâlnirea cu Mireasa Sa, Biserica. Să nu confundăm evenimentul cu locul unde se petrece el, chiar dacă şi locul se sfinţeşte de la harul şi puterea evenimentului .
A te aduna sau spune ceva în numele lui Hristos înseamnă participare reală la autoritatea Lui, dar despre această autoritate nu avem informaţii că o împărtăşeşte cu altcineva decât cu Biserica în care viază Duhul Sfânt. Dacă cineva încearcă să fac uz de această autoritate în mod abuziv, ajunge de batjocura dracilor, cum s-a petrecut cu cei şapte fii a lui Scheva din Scripturi (Faptele Apostolilor 19: 13-17)

4. Ortodoxia este un set de reguli doar pentru creduli, adică pentru tonomatele pietiste. Pentru toţi ceilalţi este un mod de viaţă orientat spre Înviere.
Celebrul proverb citat de tine, folosit tot mai des de batjocoritorii credinţei, îşi are originea într-un verset din Evanghelia după Matei 23:3 într-un context în care se referea la farisei: „Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.” . Pericolul fariseismului, adică a decalajului uriaş între mărturisire/învăţătură şi împlinirea ei în faptă/practică, ameninţă şi afectează în permanenţă atât credibilitatea ortodoxiei cât şi lucrarea în oameni a adevărului ei. De aceste grave consecinţe ne facem vinovaţi, în măsuri variabile, cu toţii, nu doar clerul. Probabil că doar încercând să facem ce zice popa o să ne dăm seama că noi nu suntem departe de ceea ce (ni se pare că) face el. Dacă studiem puţin modul cum funcţionează sinaxa liturgică, observăm că nu doar preotul sfinţeşte poporul, ci şi poporul îşi transferă sfinţenia în preot într-o interacţiune continuă în cursul căreia nu putem măsura cu precizie cine pe cine influenţează mai mult. Prin urmare putem spune şi că popa face ce face, fiindcă nici poporul nu se înghesuie întotdeauna să facă ce zice el.