Experiente luminoase in iubire/casatorie

[Solveig]

În prealabil postat de anna21

Foarte bine ai surprins.. asa am si eu impresia, ca ne-am construit idoli din diferite concepte preluate din ortodoxie. (sau "mi-am construit", ca sa nu se simta altii jigniti).
Sau alta analogie, aflata pe forum: sunt (suntem?) in situatia celui care vrea sa-si potoleasca setea cu un pahar de apa desenat. Deoarece cunoastem la nivel intelectual, dar nu traim suficient ceea ce cunoastem.

Incepi sa vezi ca lumea nu scrie pentru ca nu are ce? (sau inteleg eu gresit?)

Eu mai cred ca oamenii nu sunt deschisi in a vorbi despre ei deoarece devin foarte vulnerabili. Orice detaliu poate fi intors si folosit impotriva lor. Deoarece suntem de acord cu sacrificiul, daruirea, suferinta.. dar doar de la altul!

Eu as scrie, dar experientele mele "luminoase" s-au consumat pe la 18-25 ani, iar in lumina experientei de azi le numesc inselare si pacate.. (cu indulgenta, naivitate). Ma gandeam doar la el, compuneam poezii despre el, ii desenam portrete din memorie cand era departe.. asta asa, ca exemplu ca era intotdeauna in mintea mea, cu cele mai nesemnificative detalii. Era tot universul meu.

Ei bine, dupa ani de casatorie, daca ne intrebam (pe noi insine sau unul pe altul) daca ne iubim.. nu puteam raspunde "da".

(asta poate parea socant pt multi, dar daca incerci mult timp sa faci exercitiul sinceritatii fata de tine, vei afla lucruri cu totul surprinzatoare, cum ar fi ca nu prea suntem in stare sa iubim nici pe cei apropiati, macar. De multe ori ne este greu sa suportam lucruri marunte, chiar).

Ceea ce cred ca se intampla este ca pe masura ce trece timpul, intelegi ca nimic nu este suficient. Iubirea aceea eterna si sublima de la inceput devine insuficienta, ca o haina care-ti ramane mica atunci cand cresti. Pentru ca nici un lucru din aceasta viata nu ne este dat ca sa ne "implineasca".

Eu sunt foarte nedumerita de oamenii care pretind ca se iubesc "ca la inceput". Ii suspectez ca nu au trait, de fapt, nimic (sau sunt abia la inceput de drum).

(in plus, cred ca unii dintre cei care idealizeaza iubirea sunt destul de imaturi afectiv. Cum bine observa o forumista nou venita, pe alt thread, iubirea este a da, a oferi.. nu a primi. Inseamna sa renunti, sa rabzi.. cam in gama aceasta.
De exemplu, eu am strans in timp o lista cu argumente ca nu-mi iubesc copiii, desi mi se pare ca sunt cea mai devotata mama -si orice femeie normala Pune copiii pe primul loc- printre care: am preferat sa ma uit la un film decat sa petrec timpul cu copiii, am cumparat pizza in loc sa gatesc ceva sanatos, am tipat la ei, am jignit copilul cand a gresit, am pedepsit exagerat..etc.. dar cel mai important: nu ma rog zi si noapte pentru mantuirea lor. Ca daca i-as iubi cu adevarat, nu as pune nimic inaintea mantuirii lor, doar asta m-ar preocupa si in permanenta m-as ruga.. (nu filme, nu romane, nu plimbari, nu sport.. ca nimic nu conteaza).Dar nu fac asta.
In mod similar, a-l iubi pe sot inseamna a cauta mantuirea lui. Ca ce pot sa doresc mai mult pentru el? Dar nu pot spune ca aceasta ma preocupa in permanenta. Nu. Ci tot persoana mea ma intereseaza: ce sa mananc in post.. ce fusta (lunga) sa-mi cumpar pt mers la biserica (deci un egoism cu preocupari "crestine"), cum sa imi fac timp de forum etc...)

Ar trebui sa ma opresc aici pt. ca ai batrani oricum stiu astfel de lucruri, iar ai tineri vor ucide mesagerul.

Marturisesc ca mi se pare ciudat ce spui...
Parintele nostru ne zicea ca de multe ori ne lasam tetorizati de "constiinta nemtoaica". Constiinta nemtoaica e ca o copie a constiintei adevarate, ca o caricatura a ei (diavolul e cel care "cloneaza"...in general). . Ea ne spune mereu ca tot ce facem nu e bine, chiar si in lucrurile cele mai marunte (ce conteaza ca ai cumparat o pizza, daca in general le dai mancare de calitate? uneori si mama/sotia are nevoie de putin timp pentru ea).
Constiinta adevarata e aceea care ne indeamna sa incercam din nou daca gresim ceva, sau data viitoare sa facem mai bine, nu sa ne framantam inutil...
Eu cred ca exista oameni care s-au iubit pana la sfarsit cu iubire adevarata si mare. Numai daca traiesc in Hristos se poate intampla asta, si trebuie multa atentie si luare aminte la sine si la celalalt. Cred ca nu trebuie lasat nimic nespus intre cei doi... Dar daca unul din cei doi strica ceva in relatia lor, vine Hristos si repara.
Cel putin asa vad eu lucrurile; e drept ca nu e mult timp de cand suntem impreuna, eu si sotul meu :) Dar pana acum tot timpul nostru impreuna e o minune pentru noi.

[Marius22]

Multe incercari pot fi depasite in viata de familie atunci cand sotii (sau macar unul dintre ei) reusesc sa pastreze constiinta tainei la care sunt partasi. Constiinta faptului ca nunta nu este o taina doar in momentul oficierii ei in biserica, ci pentru tot parcursul vietii.

Iubirea dintre sot si sotie nu o pot vedea decat ca pe o candela aprinsa. In lumina ei se cunosc sotii, fiecare pe sine insusi, si unul pe celalalt. O cunoastere ce nu epuizeaza caracterul de taina al relatiei, ci din contra il sporeste. Asupra acestei flacari, uneori atat de plapanda din cauza furtunilor vietii, sunt datori sa vegheze, amandoi, cum si cat pot. Undelemnul candelei este numai harul Sfantului Duh. Cand acesta se imputineaza si dispare cu totul, cadem prada intunericului.

De aceea, pot sa spun ca singurele experiente cu adevarat luminoase, le-am trait pana acum in casatorie, numai din perspectiva acestei constiinte a prezentei lui Dumnezeu in taina insotirii dintre mine si sotia mea. Nu pot spune ca sunt multe, ce e drept. Dar sunt de ajuns pentru a ma intari in momentele in care sunt cuprins de uitare, de intunecarea mintii, de somnul sufletului, atunci cand cad, sub o forma sau alta, din iubire. Sunt de ajuns pentru a-mi dezvalui intunericul in care uneori ajung sa traiesc din cauza iubirii de sine.

[Mosh-Neagu]

Nu ţi-am mai oferit, soţia mea
Nici trandafiri, nici ghiocei. S-ar fi uscat…
Dar ca să fac ceva de ziua ta
Am plâns în gând şi… m-am rugat.

Sprijin să-ţi fiu, nu pot mereu
Deşi te port cu mine-ntodeauna.
Mă rog să-ţi fie sprijin Dumnezeu
Când tremură din întâmplare – mâna.

Ti-aș lua dac-aș putea, durerea toată
Când tâmplele ţi-s grele ca de lut,
Dar neputinţa-mi spune deîndată
Să fac o rugăciune, şi-a trecut…

Revăd în minte cum odinioară
Strângeai la piept pe rând cate-un copil,
Cum în icoana, văd, Sfânta Fecioară
Îşi strânge Pruncul – Dumnezeu, umil…

Tu, suflet zbuciumat de mamă
In care a-ncăput un veac de trudă,
Cum ţi-as putea plăti vamă cu vamă
Viclenilor cu gura rea şi crudă ?

Ti-au nins atâţia ani pe frunte
Dar ai rămas tot tandra şi frumoasă ;
Privirea ta continuă să-ncânte,
Iar vorba ta - tămâie vaporoasă…

Mă-nclin cu fiecare an, din nou
Si-mi cer iertare că atât pot eu.
Mi-e inima un nesfârşit ecou
De mulţumire către Dumnezeu…