fericire lumeasca–fericire duhovniceasca

[xanixade]

În prealabil postat de Ana-Maria N

Cum influenteaza duhul lumesc viata duhovniceasca? In ce masura este bucuria lumeasca nefericire duhovniceasca? Cum impacam fericirea lumeasca cu cea duhovniceasca?

Pai, in primul rand ce este duhul lumesc si ce este viata duhovniceasca?

Duhul lumesc este cel care se face dupa lume: toate se fac in slava lumeasca si pentru om, el primand totdeauna fata de altii in ceea ce face, chiar si fata de Dumnezeu.
Duhul lumesc este din lume si pentru lume - niciodata nu aspira la mai mult decat ceea ce se afla in aceasta lume... materializeaza tot ce atinge, reducand astfel valorile sufletesti... la simple lucruri care nu au valoare.

Duhul duhovnicesc este acela care se face pentru Dumnezeu. Omul, cugetand la Dumnezeu, cautand sa isi indeplineasca viata dupa mila si voia lui Dumnezeu, se inalta, valorile sale capata greutate, totul devine pretios pentru o asemenea persoana, etern si lipsit de limite. Totul capata o alta semnificatie, profunda, care se zideste inauntrul omului, prin mila si ajutorul Celui pe care Il cauta...

La fel cu duhurile sunt si fericirile lor. Una e scurta, dureroasa, alta e de lunga durata si intensa.... fericirea lumeasca fiind lipsita de Dumnezeu aduce pacat in inima omului, ducand la lipsa unei fericiri duhovnicesti -> de obicei, viata lumeasca exclusiva inseamna o viata in care omul se lipseste de Dumnezeu, lipsindu-te de Dumnezeu nu poti sa traiesti o viata duhovniceasca - omul ce duce o viata "duhovniceasca" mai degraba se minte pe sine traind o viata in care el nu face decat sa se limiteze pe sine pana la Dumnezeu - as putea adauga ca vei vedea cum ceea ce spune e lumesc, inca incapsulat de duhul lumesc si incapabil sa poate fi delimitat de acesta intr-un sens duhovnicesc, in adevaratul sens al cuvantului ( poate asta e de fapt idolatria pe care si de care se tot aminteste in biblie).

Deci, e cam de inteles ca sunt lucruri antagonice, care oarecum ne construiesc viata.
Ideal ar fi ca omul sa traiasca o viata duhovniceasca. Dar de multe ori in alcatuirea sa- trup si suflet, dupa masura sufleteasca a omului, face ca sufletul omului sa se impovareze prea mult de induhovnicire si atunci are nevoie de odihna - lumeasca; de asemenea sunt si metodele de subzistenta - de trai, sunt omenesti - adica trupul se hraneste cu hrana lumeasca si omul trebuie sa se ingrijeasca si de cele necesare vietii sale pe pamant.


Asa ca, pentru ca sa se smereasca, omul trebuie sa isi impleteasca aceste doua feluri de vieti - in care se cuprind si cele doua feluri de fericiri, induhovnicind viata sa lumeasca.

[glykys]

Foarte frumos ati spus. Trebuie sa ne straduim sa transformam bucuriile lumesti in bucurii superioare, daca nu duhovnicesti si sa facem totul in viata aceasta spre slava lui Dumnezeu, fie ca mergem la scoala, la serviciu, fie ca mancam sau postim, fie ca dormim sau ne rugam. Noi ne cam grabim in tot ce facem, suntem intr-o goana continua, credem ca timpul se duce aiurea si apoi ne plangem ca nu avem timp de Dumnezeu, uitand ca toata viata noastra trebuie inchinata Domnului, nu doar ziua de duminica sau clipele de rugaciune. Ca doar asa marturisim la fiecare Liturghie, de mai multe ori: "Pe noi insine si unii pe altii SI TOATA VIATA NOASTRA lui Hristos Dumnezeu sa o dam."

Totodata, poate ar trebui sa ne gandim putin la cum se nasc bucuriile. Mie imi vine in minte acum un exemplu:

Vine mama par. Teofil la manastire, sa isi vada fiul. Parintele se bucura, desi se gandeste ca a venit acolo mai mult pentru el si mai putin pentru rugaciune. Si ii spune sa mai stea la manastire cateva zile, ca sa se odihneasca. Iar mama lui ii raspunde ca ar fi bucuroasa sa mai stea, dar ca pe primul loc e datoria, ca trebuie sa mearga acasa, sa aiba grija de sot si de gospodarie. Iata ce spune par. Teofil: "M-a coplesit gandul acesta al mamei, ca are o datorie si ca trebuie sa si-o implineasca, trebuie sa-si faca partea ei de gospodarie si n-a stat cum am zis eu, sa se odihneasca, ci s-a dus sa il ajute pe tata. Nu i-am spus niciodata ca INTAI E DATORIA, APOI E BUCURIA." (Par. Teofil, Credinta marturisitoare).

De aici invatam ca trebuie sa pastram dreapta masura si sa le indeplinim pe toate cum se cuvine, nu sa alergam numai dupa bucurii duhovnicesti si sa riscam sa le lasam nefacute pe cele lumesti, cu care suntem datori in fata Domnului, a familiei, a societatii...