Experiente luminoase in iubire/casatorie

[korinna]

În prealabil postat de Mihailc

Stai un pic că nu scapi așa ușor! Admit că nu există secrete, dar există modalități diferite de a ține în viață această realitate deopotrivă puternică și fragilă care este dragostea de lung parcurs. Știu că partea cea mai importantă e un dar de la Dumnezeu, dar totuși, ținând cont de partea omului și a libertății lui în această ”ecuație” , întreb: cum poți să-ți chivernisești interioritatea ca să-ți păstrezi mereu proaspătă iubirea? (aici precizez din nou că interoghez în optica lui ”cum este” și nu ”cum ar trebui să fie”).

Iubirea adevarata se preocupa sa "chiverniseasca interioritatea" celuilalt, nu a lui ... iubirea inseamna intotdeauna celalalt, daca nu pui pe primul plan persoana pe care crezi ca o iubesti, nu o iubesti, ti se pare.

[Mihailc]

În prealabil postat de korinna

Iubirea adevarata se preocupa sa "chiverniseasca interioritatea" celuilalt, nu a lui ... iubirea inseamna intotdeauna celalalt, daca nu pui pe primul plan persoana pe care crezi ca o iubesti, nu o iubesti, ti se pare.

Foarte frumos ai spus, însă trebuie să fac din nou precizarea că întrebările mele sunt de pe postura de moderator al discuției (poziție orecum ingrată că risc să pun întrebări cam tâmpite)

Dezvoltă te rog partea cu ”ți se pare”. Ce nume poartă acest surogat al iubirii și cum se manifestă el?

[korinna]

În prealabil postat de Mihailc

Foarte frumos ai spus, însă trebuie să fac din nou precizarea că întrebările mele sunt de pe postura de moderator al discuției (poziție orecum ingrată că risc să pun întrebări cam tâmpite)

Dezvoltă te rog partea cu ”ți se pare”. Ce nume poartă acest surogat al iubirii și cum se manifestă el?

Surogatul iubirii? ... propria iubire de sine. Adica, "vreau sa ma iubesti pentru ca merit, pentru ca mi se cuvine" (iubirea de sine). Sunt oamenii care se iubesc pe sine prin intermediul celorlalti. Genul:te iubesc pentru ca ma iubesti.

[Mihailc]

În prealabil postat de korinna

Surogatul iubirii? ... propria iubire de sine. Adica, "vreau sa ma iubesti pentru ca merit, pentru ca mi se cuvine" (iubirea de sine). Sunt oamenii care se iubesc pe sine prin intermediul celorlalti. Genul:te iubesc pentru ca ma iubesti.

Frumos. Dar încrederea în sine care (spuneai în altă parte) are efect de seducție garantat, nu e tot o formă de iubire de sine, voalată ce-i drept și mai puțin periculoasă, dar totuși un semn al ego-ului bine hrănit și zidit în el însuși?

[Mihailc]

Am tot amânat să exprim aprecierea față de observația lui Costel (iubirea nu lasă să se strecoare niciun echivoc între a fi și a nu fi), precum și mărturia lui Windorin (căsnicia ca experiență ascetică a slefuirii continue de sine)!

[korinna]

Acolo ma refeream la iubirea de sine ca forma a iubirii fata de celalalt. Din punctul meu de vedere suntem datori sa avem grija de noi pe cat ne sta in putinta, ca sa nu ajungem o povara puntru ceilalti (iata dragostea).

Invat pentru a ma descurca singura in viata si sa nu-mi chinui parintii prea mult, mananc sanatos ca sa ma bucur de cei din jurul meu cat mai mult si ca sa nu-i fac sa sufere prin vreo boala datorata neglijentei mele.

Increderea in sine care vine din multumirea de sine ca ai facut tot ce-ti sta in putinta sa-ti fructifici toate darurile Duhului Sfant. De restul ... se va ocupa mila Domnului.

[korinna]

Increderea in sine nu o vad ca pe o seductie, ci ca pe o invitatie. Daca am incredere in mine exprim urmatoarele cuvinte: iata-ma, asta sunt Eu, cu bune si cu rele, fara sa ma ascund. Cine te iubeste te iubeste asa cum esti TU. Dar trebuie sa ai incredere sa te arati.

[korinna]

Si mai este un aspect, eu cred ca exista 2 feluri de oameni: cei care au incredere in ei si cei care sunt ingamfati.

Diferenta dintre ei? Primii chiar au motive concrete pe care isi pot baza increderea in sine. Cei din a doua categorie se bazeaza pe inchipiri, dorinte, frustrari.

Increderea in sine niciodata nu poate fi langa ingamfare. Ingamfarea vine din prostie si aproape niciodata nu este sustinuta de realitate. Exemplu: prostul care se crede destept, fricosul care se da mare viteaz dupa lupta, urata care se vede mare frumusete, etc.

[Mihailc]

În prealabil postat de korinna

Acolo ma refeream la iubirea de sine ca forma a iubirii fata de celalalt. Din punctul meu de vedere suntem datori sa avem grija de noi pe cat ne sta in putinta, ca sa nu ajungem o povara puntru ceilalti (iata dragostea).

Invat pentru a ma descurca singura in viata si sa nu-mi chinui parintii prea mult, mananc sanatos ca sa ma bucur de cei din jurul meu cat mai mult si ca sa nu-i fac sa sufere prin vreo boala datorata neglijentei mele.

Increderea in sine care vine din multumirea de sine ca ai facut tot ce-ti sta in putinta sa-ti fructifici toate darurile Duhului Sfant. De restul ... se va ocupa mila Domnului.

Admit că troposul acesta poate avea un efect de magnet asupra celorlalți și să trezească în ei pulsația specială a ființei pe care o numim îndrăgostire, însă am avut impresia că acolo te referi la altceva (și deloc incorect). Poate că am ”citit” eu greșit.

Mai rețin un aspect interesant, deși nu fără semne de întrebare: grija de mine însumi pe un fundal altruist!

[Mihailc]

Nu știu dacă e timpul potrivit pentru o sinteză a celor scrise până aici, dar, recitind postările anterioare, m-am adâncit spontan în meditații tot mai cuprinzătoare pe marginea acestei taine indefinite și inexprimabile pe care o numim iubire.
Colega Anna21 observa foarte corect pe un alt topic cum, vorbind despre iubirea (adevărată) dintre femeie și bărbat, discuția a alunecat în abstracțiuni facile și teorii pioase, îndepărtându-se de orice fel de referire la experiența vie.
Cum putem explica oare această incapacitate a noastră de a rămâne în același sistem de referință, atunci când încercăm să vorbim despre realitate?

Am niște răspunsuri provizorii (ca orice răspunsuri oneste), deschise dezbaterilor, criticilor și chiar oprobiului, desigur dacă se găsesc argumente temeinice.

Cred că noi evităm să vorbim despre experiențele noastre nemijlocite din cauza distanței uriașe dintre credințele noastre mentale și ceea ce trăim cu adevărat.
Denis de Rougemont observa, pe drept cuvânt, că civilizația creștină are cele mai înalte învățături și cele mai sublime principii, dar, în același timp, cele mai joase și mizerabile moravuri. Noi ortodocșii numim această amplitudine schizofrenică ”neputință”, oftăm prelung și ne culcăm liniștiți, ca și cum neputința ar fi un fel de fatalitate imposibil de depășit.
Mecanismul acestei rupturi mizerabile între ce gândim (credem) și ce făptuim, a fost explicat magistral de către fenomenologia creștină franceză, pe urmele Sfinților Părinți.
În ultimele secole, sub influența ideologiilor filozofice care își au punctul de plecare în scolastica romano-catolică, creștinismul occidental (în prima fază) s-a contaminat, printre multe alte maladii grave, de un mod de a percepe credința sub formă de idoli mentali, care, ca orice idoli, n-au nicio putere asupra vieții concrete. Cu alte cuvinte e credința moartă, incapabilă să mai susțină făptuirea, în afară de stimularea, mijlocită masiv de voință, a comportamentelor autoprogramate și a psihologemelor de tot felul, toate acestea fiind trăiri epidermice, falsificate, îndepărtate de autenticitatea ființei profunde.
În mod straniu, nici ortodoxia nu a scăpat de efectele catastrofale ale acestei pandemii demonice care a lovit creștinismul la nivel global, în însuși fundamentului lui, credința. Iar o credință alienată nu mai irigă veci pururi cele două surori ale sale, nădejdea și dragostea, cu altceva decât cu apă chioară. Și dacă treimea virtuțiilor cardinale nu mai funcționează organic, totul e în zadar.

Pe forumul nostru se observă foarte ușor boala complexă de care vorbeam mai sus. Ceri mărturii din experiență și (cu unele excepții) primești principii exprimate fie pompos, cu morga cunoscătorului, fie simplist la modul celui care crede că știe ceva deși, în realitate, habar n-are despre ce vorbește.

Ar trebui să ne îngrijoreze foarte serios această situație ipocrită în care ne găsim, mai ales că avem pretenția apartenenței la ortodoxia bisericească, adică filonul autentic al Cinzecimii, organismul teandric care deține toate armele duhovnicești necesare pentru surparea chipurilor cioplite din mințiile noastre, pe care le confundăm cu credința în Dumnezeul cel Viu.
Dar despre acestea cu altă ocazie, că și așa m-am lungit cam mult.