Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

În prealabil postat de ovidiu b.

Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiinţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi trezi făcând exact contrariul ei.

Nu stiu la ce inductie te referi cand vorbesti despre suflet, eu o asociez cu lectiile de fizica, psihicul avind alta natura decat obiectele studiate de fizica, de fizica electricitatii si magnetismului...
Interessant ca ai adus in discutie o idee agreata de psihologia cognitiva in ultimii ani, e vorba despre un model al teoreticienilor englezi numit "modelul Co-ex", dupa care, spun aici fff concis, informatiile sunt structurate in memoria noastra afectiva pe cupluri bipolare, un afect negativ fiind conexat cu unul pozitiv, asa cam ca o gantera cu doua bile la capat, una alba una neagra...
In fine, e un model, o intreaga teorie sprijnita pe date empirice.
Cateva trimiteri din experientale practice (citez din autori, acum nu spun din practica mea): in sedinta de hipnoza, un client care practica relaxarea pe imagini pozitive, devine dintr-odata agitat si capata acces la un continut terifiant, conexat in adancul inconstientului cu imaginea pozitiva.
Un altul, in stare emotionala pozitiva, traind chiar beatitudinea pe fondul muzicii de relaxare imprumutata de la prietenii nostri orientali, se ridica in picioare si ii da in cap terapeutului cu o vaza de flori (terapeutul a supravietuit si a povestit scena).
Him... mistere, mistere....
Mai bine ne vedem de oile noastre, ca in psihologie trebe niste ani buni si grei de studiu si formare practica. Haideti sa ne vedem mai bine de-ale noastre...

În prealabil postat de ioan cezar

Nu stiu la ce inductie te referi cand vorbesti despre suflet, eu o asociez cu lectiile de fizica, psihicul avind alta natura decat obiectele studiate de fizica, de ......
Mai bine ne vedem de oile noastre, ca in psihologie trebe niste ani buni si grei de studiu si formare practica. Haideti sa ne vedem mai bine de-ale noastre...

Ideea este foarte simplă. Poţi pleca la drum cu gândul de a realiza o idee...dar la final te poţi trezi făcând chiar contrariul ei, datorită intelectului nostru structurat dilialectic.

Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiinţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi trezi făcând exact contrariul ei.

[cristiboss56]

În prealabil postat de ovidiu b.

Ideea este foarte simplă. Poţi pleca la drum cu gândul de a realiza o idee...dar la final te poţi trezi făcând chiar contrariul ei, datorită intelectului nostru structurat dilialectic.

Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiinţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi trezi făcând exact contrariul ei.

Interesant ! Bine ar fi sa dezvolti putin idea , si eventual sa dai un link , ceva spre lectura , dar sa fie cat de cat ortodox ,daca pot spune astfel !
Doamne ajuta !

[fallen]

http://www.librariasophia.ro/carti-C....-so-8140.html

O are cineva? A citit-o?
Poate ne este de ajutor....

[fallen]

Cu toate ca pare putin absurd si lipsit de sens, un "razboi" totusi poate exista. Dupa cum scrie si in Calea Imparatiei, intre om si Dumnezeu sunt trei obstacole : lumea, propriile patimi si diavolul. Iar lumea, din pacate, poate sa insemne inclusiv cei mai apropiati, familia. Tot el spune (A. BOca) ca mustrarile si chiar ocarile celor din jur, mai ales ale celor apropiati, nu ar fi chiar lipsite de rost, ci menite sa ne aduca aminte de greselile pe care le-am facut. Bine, atitudinea corecta in acest caz ar fi sa ne marturisim pacatele in fata lui Dumnezeu, sa ne cerem iertare si sa mergem mai departe pe drumul nostru spre mantuire, nu sa ne cramponam si sa pierdem vremea sfadindu-ne cu cei care ne mustra, ca ei singuri vor vedea pana la urma ca ne-am indreptat si ne vor cere iertare. Cel putin asa s-a intamplat in cazul regelui David.

PS . Cineva mi-a sugerat aceasta carte deosebita, nu mai stiu cine si unde, dar ii multumesc.

În prealabil postat de Mihailc

Trecerea, nemijlocită de voință, adică spontană, de vorbitul despre eu și el/ea la noi pare să fie un indiciu important al depășirii individualității egoiste în direcția unității matrimoniale, a trupului unic al cuplului în care partenerii conviețuiesc precum cele două naturi în Hristos: neschimbat, neamestecat, neîmpărțit , nedespărțit. Cine reușește să se apropie de unele ca acestea, a înaintat adânc în taina cununiei, ea însăși inepuizabilă ca tot de e dumnezeiesc.

Această cugetare a ta, frate Mihail, a născut în gândul meu ceva asemănător. Şi, întrucât eu sunt încă preocupat de aspectul „războiului”, chiar dacă nu e lipsit de momente luminoase, mi s-a părut potrivit să continui aici.

Gândindu-mă la îngrijorătoarea stare a căsniciilor din vremea noastră, în care foarte puţine rezistă timpului, sunt adesea ispitit să-mi spun că în alte vremuri, când raporturile ierarhice erau clare în familie, aceasta era mult mai stabilă.

Însă în căsătoria creştină modelul este relaţia dintre Hristos şi Biserică, iar acesta nu este unul de stăpânire şi subordonare, ci de dragoste jertfelnică. Iar a iubi, cum spunea părintele Galeriu (citând nu mai ştiu pe cine), este a trăi viaţa celuilalt; aşa cum Domnul şi-a asumat viaţa noastră, făcându-Se om, luând toate ale noastre, afară de păcat. Deci şi eu, ca soţ, trebuie să-mi asum viaţa soţiei mele, devenind ceea ce nu eram (adică ea), dar rămânând în acelaşi timp şi ce eram (adică eu).
Însă cum pot trăi viaţa ei în neputinţele, tendinţele, aspiraţiile pe care le socotesc rele? Trebuie, deci, să devin ea, dar fără cele rele ale ei... Sau asumându-mi-le şi pe acelea (totuşi, fără ale aproba), în sensul că accept să răspund şi eu, împreună cu ea, la Judecată, pentru păcatele ei, după cum şi ea răspunde pentru ce şi-a asumat din mine...
Dar cum scapi de întrebarea neliniştitoare dacă ceea ce faci e o jertfă sau un compromis? Dacă, altfel spus, te (împreună) îndrepţi spre înviere sau spre moarte?

[windorin]

În prealabil postat de N.Priceputu

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

Sunt convins ca prin incercarile dintre soti se poate ajunge la o iubire tot mai curata de aproapele si de Dumnezeu. Conteaza insa si ce isi doreste fiecare. Acela care doreste sa duca o viata curata in Hristos, va vedea cum fiecare astfel de incercare se face o noua treapta spre curatirea inimii de egoism si de mandrie.

Familia este locul ideal unde fiecare dintre noi ne putem vedea mandria si unde putem dobandi smerenia, cerand'o lui Dumnezeu mai ales in momentele de incercare. Treptat, ajung sa iubesc fiecare incercare, in pofida maniei si a durerii sufletesti care o insoteste. Numai in momentele de incercare am vazut cat de mandru sunt, cat de putin iubesc, cat de slab sunt si cat de mult am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Un parinte spunea: "Iubiti rana si pe cel care v'a facut'o." Acela ne ajuta mai mult decat oricare altul in curatirea de patimi, caci inceputul se face prin cunoasterea celor care ne robesc, iar continuarea se face prin pocainta, in dragoste si in smerenie.

Sa ai pace si sa te bucuri. Pe cel linistit nu il poate tulbura nimic.
"Dobandeste pacea si multi se vor mantui in jurul tau." (Sfantul Serafim de Sarov).

În prealabil postat de anna21

"Pe de altă parte, lupta, atât cu sine cât şi cu celălalt, începea să se intensifice, iar ştiinţă despre cum trebuie purtată, despre când trebuie să învingi şi când să te laşi învins, despre lucrurile la care trebuie să renunţi şi cele la care nu trebuie cu niciun chip să renunţi nu aveam."

Trebuie sa renuntam la voia proprie, la mandrie, la egoism si la toate ambitiile, chiar si atunci cand vedem mai bine un lucru.
Nu trebuie sa renuntam la dreapta credinta si nu trebuie sa infaptuim rele, indiferent de pierderi. Domnul va fi cu noi.

[Floare alba]

În prealabil postat de fallen

http://www.librariasophia.ro/carti-C....-so-8140.html

O are cineva? A citit-o?
Poate ne este de ajutor....

Da. Este un studiu amplu asupra casatoriei. Pentru mine nu este ceva nou (iertati-mi lipsa de modestie), insa mi-a facut o deosebita placere sa o citesc caci mi-a intarit inca o data convingerile. Este usor de citit si o recomand tuturor, casatoriti sau necasatoriti.
Va redau cateva pasaje care mie mi-au placut.

"Unirea a doi oameni, unire care, desigur, nu se intampla de la sine, este o reusita continua, rezultata dintr-o influenta reciproca a celor doi, care sunt hotarati sa adanceasca legatura lor, transformand problemele in oportunitati.

Hranirea si intarirea unui sot de catre celalalt nu este doar o datorie a convietuirii in casatorie. Este si o poarta deschisa pentru ca sotii sa se implice intr-un proces ziditor in care se implinesc progresiv calitatile daruite de Dumnezeu celor doua existente. Este un mod in care isi implinesc si nevoia lor fundamentala, omeneasca de a iubi si de a fi iubiti.
Unirea nu este ceva ce se poate realiza o data pentru totdeauna, ci trebuie sa fie hranita pe intregul parcurs al casatoriei.

Toate ideile cuprinse in aceasta carte au putina insemnatate pentru sotii care vor neglija rugaciunea unuia pentru celalalt. In realitate, multe dintre aceste idei si sfaturi, mai ales schimbarile pe care trebuie sa le faca sotii, nu se pot realiza fara rugaciune, caci doar Dumnezeu ii poate schimba pe oameni sau casnicia lor, daca oamenii I-o cer. Aceasta nu se face prin mestesuguri invatate din carti. Imbunatatirea casatoriei presupune cu siguranta schimbari din partea ambilor soti, si prefaceri adanci ale caracterului, ale personalitatii celor doi, lucru care este foarte greu, daca nu cu adevarat imposibil dupa masuri omenesti. Dar cu harul lui Dumnezeu se pot intampla, necesitand intotdeauna timp si mult efort.

Dragoste cea adevarata incepe atunci cand cineva se daruieste pe sine insusi celuilalt.
Dar ce inseamna sa te daruiesti pe tine insuti? Inseamna sa dai din timpul tau, din talentul tau, din lucrurile tale, din cunostintele tale, din puterea ta, din bucuria ta sau din tristetea ta. Felul acesta de daruire este foarte greu pentru omul care nu s-a maturizat si care a ramas la un stadiu de pruncie narcisista. Omul acesta simte ca a da din ceea ce are este o pierdere. Cand da ceva, o face asteptand ceva in schimb. Multe casatorii se constituie intr-un continuu schimb intre soti, schimb ce nu este intotdeauna echitabil.
Insa cel ce iubeste cu adevarat se da pe sine cu bucurie. Nu da ca sa primeasca ceva la schimb, ci doarece daruirea este expresia vietii lui si a bogatiei personalitatii lui, si, deoarece da pe de o parte de bunavoie, pe de alta parte din larghetea inimii lui, dragostea sa este creatoare, ziditoare."