Rugaciunea lui Iisus

Când cei trei ucenici L-au văzut pe Domnul schimbat la faţă pe Tabor, Petru, aflat în uimire şi fericire (extaz?), spune: „Doamne, bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi una lui Ilie“ (Mateii 17, 4). Vroia, cu alte cuvinte, să păstreze pentru totdeauna acel moment, acea stare fericită de a fi în lumina Domnului. Ce altceva mai putea dori? Însă Domnul mergea către jertfa Sa, pe care Petru n-o înţelgea atunci (motiv pentru care încearcă să-L oprească).

Cred că acelaşi lucru se poate întâmpla cu oricine se apropie de lumina dumnezeiască prin practicarea rugăciunii. Există riscul ca, îmbătat de frumuseţea, pacea, desăvârşirea acestei lumini, să nu mai vrei niciodată să o părăseşti, să rămâi pe veci cu ea. Nu vei putea să o păstrezi pe veci, dar te vei strădui mereu şi mereu, toată viaţa, ca să o guşti din nou, măcar pentru câteva clipe ce-ţi vor părea veşnice.
Totuşi, cred că trebuie să şi coborâm de pe Tabor către oameni, cum a făcut şi Domnul. Dacă mila Sa se pogoară peste tine şi El binevoieşte a-ţi lumina inima, venind să locuiască întru tine, trebuie să-L laşi să fie şi lucrător în tine, să se facă voia Lui în tine, să poţi ajunge, cândva, să spui: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.