Momentele de pustiire

[Mtcrysty17]

În prealabil postat de ioan cezar

Pentru mine, astfel de momente sunt presarate de-a lungul intregii mele vieti.
Le cunosc din frageda copilarie.
Veneau la inceput brusc, se instalau si plecau usor, pe nesimtite. Parintii ma socoteau cand poet, cand doar temperament melancolic, cand de-a dreptul maniaco-depresiv, imi inventasera stramosi rusi, lupte intre greci si rusi etc.
M-au dus si la doctor, mi-au dat vitamine, m-au dat la sporturi ca sa ma inzdravenesc (nu m-am inzdravenit, am reusit doar sa ies campion de cateva ori si sa deprind ingamfarea si mandria), ba chiar o matusa a venit cu o baba vrajitoare ca sa ma descantece de duhuri rele si de iele si sa imi ia sange de sub limba... Biet copil, nu ma mai mir ca ajuns la varsta de acum nu mai sunt tocmai zdravan la minte.
Cu vremea am inceput sa le simt aparitia mai timpuriu, de la primele semne. Simtul detectarii lor s-a rafinat in mine.
Am purtat mii de lupte, am baut mult din cauza lor, am ales compensarea prin sex si alte pseudosolutii, umplindu-ma de pacate mari. Nu stiam cum sa le abordez.

Astazi fac asa: cum simt urcusul starii in mine caut un colt linistit sau ma plimb prin parc, in zone mai retrase si stau de vorba cu mine in acest mod: ce vreau de fapt? prin ce minciuni imi ascund voia? cum se numeste pofta intensa care ma goleste de energie undeva blocata in ascuns? pe cine mai voiesc sa omor )intr-un mod tainic, sufletesc), pe cine sa inving trufas? unde ma mai razvratesc? ce copilarie uriasa imi domina fiinta? ce neinfranare? Ce nenorocire mai pune sufletul meu la cale, undeva in ascuns?
Multe am descoperit despre mine in astfel de dialoguri. De-o vreme starile s-au rarit, abia daca mi se intampla de doua ori pe an... si asta ma ingrijoreaza. Pentru ca, asa cum inteleg, aceste stari grele sunt o excelenta scoala a uceniciei despre mine insumi, pacatosul. Si o buna ocazie in a inainta in relatia de onestitate cu mine insumi.
Asa am aflat de exemplu ca sunt: mereu pofticios, meeu dominator, nestapanit, egoist, patimas, exclusivist etc. Am aflat insa si cum sa dau replica la aceste tendinte. Plansul imi e prietenul cel mai bun. Uneori am plans cu hohote, scarbit de mine insumi, la un pas de a ma zdrobi efctiv. L-am rugat pe Domnul sa ma ia, sa se termine totul.
Apoi vine linistea, pace, mangaierea. Mintea imi este limpede. Imi e rusine de mine, inaintea constiintei mele si a lui Dumnezeu. Dar simt o compasiune intelegatoare fata de mine, cel rebel si multcapricios dinlauntru. Imi pare ca mangai pe crestet un copil, mic, de varste diferite, uneori bebelus, alteori scolar... Il mangai cu blandete, cu voie buna si vad cum lacrimile de pe obrajii lui dispar treptat si el se insenineaza. Si viata e frumoasa, o clipa. Toata lumea e buna. Dau slava lui Dumnezeu pentru toate. Laud Pronia. Si nu uit, desigur, sa Il rog sa ma ierte.
Apoi ma intorc la realitatea de zi cu zi, asa cum pot s-o duc, prin marea Mila a Domnului. Si duc o viata oarecare, banala.
Asa-i la mine. Poate e cuiva de folos marturisirea mea.
Domnul sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Am capatat un sprijin pentru depasirea mai rapida a acestor stari: Spovedania. Insa am descoperit ca o anumita doza de intalnire cu mine insumi, in aceste stari, este de neinlocuit. Pierd multe stiri despre pacatele mele, dspre pulsul meu launtric daca ma grabesc la Spovedanie, cu sensul de a lua un fel de doctorie, de a scapa de o presiune incomoda, un act de lasitate ca sa zic asa, lipsit de barbatie, milogeala ca sa scap de tensiune... In prezent mai intai caut lupta si abia apoi merg la duhovnic si ma spovedesc, punind acolo tot continutul luptei petrecute. Iar duhovnicul stie acum cu cine are de-a face...

Nu e un sfat, desigur; doar v-am marturisit cum e la mine.

in cea mai mare parte aceste lucruri mi se intampla si mie...... doar ca se agraveaza atunci cand ma rog mai intens cateva zile....... ispitele apar din senin, durerea ma ucide putin cate putin...... zeci de ganduri negative imi invadeaza mintea..... si plang..... ma descarc... la inceput ma rugam la Dumnezeu sa ma ia la El.... credeam ca nu mai rezist...... dupa doi ani de incercari, aceste ganduri nu ma mai afecteaza asa tare, pentru ca stiu de unde vin...... nu mai plang decat foarte rar.... aproape deloc...... acum Il rog pe Dumnezeu sa ma tina in viata cat mai mult, ca sa Ii arat cat de mult Il iubesc, sa vada ca vreau sa ma schimb... si m-am schimbat foarte mult..... am perioade cand totul merge atat de bine.... stau seara si ma gandesc ca aceste perioade de bucurie ma indeparteaza de El... nu mai simt acea pace dupa ce apare cate o criza de deznadejde..... prima criza serioasa a durat o luna acum cativa ani...... toate imi mergeau prost si eu dadeam vina pe Dumnezeu, ii reprosam ca nu e langa mine, vorbeam numai prostii..... intr-o dimineata m-am trezit si mi-am spus ca de fapt eu sunt cel care am pecat de langa El...... si desi totul era groaznic, am inceput sa ma rog putin cate putin....... in mod minunat toate s-au aranjat...... fericirea imi invada sufletul..... a fost momentul cand am vazut ca Dumnezeu e mereu cu noi..... atunci am realizat ce inseamna credinta.... desigur, a inceput un lung sir de lupte, care se vor termina numai la sfarsitul vietii...... pentru ca numai asa ne putem demonstra iubirea...... Doamne ajuta!!!