Participarea crestinilor la razboi

[Mihnea Dragomir]

După părerea mea, teoria aceasta potrivit căreia participarea în combat este intrinsec rea este de evidentă extracţie modernistă. Ca, dealtfel, şi teoria că pedeapsa cu moartea ar fi intrinsec rea.
Eu am preferat mereu să fiu cum Ecclesia în materie de credinţă şi de morală, ştiut fiind că Biserica nu poate greşi în aceste privinţe, fiindcă altfel ar însemna că nu este instrument lăsat de Cristos spre mântuire, ci spre rătăcire. Acest lucru implică faptul că eu consider că moral sau imoral este nu ceea ce mi se pare mie a fi astfel, ci moral sau imoral este ceea ce Biserica defineşte astfel. Am cunoştinţă că există anumite secte, periferice creştinismului, care interzic adepţilor lor să se înroleze în trupe combatante ori să poartă armă. Dar Biserica mea nu îmi cere asta, ci, dimpotrivă, mă învaţă că, în anumite circumstanţe, participarea directă la război este un drept şi, uneori, chiar o datorie. Pe de altă parte, atunci când războiul este injust, creştinul este primul dator să nu participe, chiar dacă se află sub arme, sub lege marţială şi ar fi de aşteptat să fie tratat ca dezertor, eventual trădător dacă ascultă de preceptele sale. De ce ? Fiindcă de oameni trebuie să nu ascultăm mai mult decât de Dumnezeu.

Spre exemplu, episcopul greco-catolic din SUA a definit războiul din Irak ca necorespunzând criteriilor războiului just, iar participarea la el ca păcat de moarte. Din moment ce eu, cetăţean american, am cunoştinţă de faptul că episcopul meu are o asemenea poziţie, eu nu pot să am alta. Din acel moment, eu trebuie să îmi salvez sufletul, lăsând arma în rastel. Voi da bir cu fugiţii, încercând, dacă se poate, să-mi salvez şi trupul. Iar dacă nu se poate să-mi salvez trupul, înseamnă că Domnul mi-a dat ceea ce L-am rugat la fiecare Litrughie să-mi dea: sfârşit creştinesc vieţii mele.

[glykys]

Subiectul a mai fost dezbatut pe forum:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...azboi+crestini.

Da, subiectul a fost dezbatut si cred ca s-au spus cateva lucruri folositoare, totusi voi adauga si eu o opinie: apararea securitatii tarii este absolut necesara pentru bunul mers al vietii. Este inevitabil sa participam la actiunile cerute de mai-marii nostri pentru apararea patriei. Ii pomenim la Sfanta Liturghie pe ostasii nostri, le cinstim memoria cu slujbe adecvate. Biserica noastra asa a hotarat.
Eu unul sunt inclinat emotional sa refuz ideea de razboi. detest atrocitatile,e cumplit un razboi si Domnul sa ne ocroteasca si sa ne fereasca de asa nenorocire. Dar daca va fi ordin pentru recrutare suntem, prin legea statului roman, obligati sa ne inrolam. Ne place sau nu, barbatii, cel putin, trebuie sa isi faca datoria. Chiar si femeile (de pilda cele de la arma Intendenta) sunt chemate sa lupte in caz de necesitate vitala.
Aici e cazul, cred, sa luam in considerare "Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnzeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu".
Ne supunem mai marilor statului si Bisericii. Optiunea nu e personala, individuala, ci colectiva si se ia de catre cei alesi sa conduca tara si Biserica.

Un exemplu de conduita crestina in razboi o intalnim la Cuviosul Paisie Aghioritul.
In cartea despre viata Cuviosului, aflam ca nu a ucis nici un soldat din tabara adversa dar a participat la lupte.
Se ruga in picioare inaintea liniilor grecesti cu fata spre inamic si bratele ridicate la cer, in timp ce gloantele suierau in jurul lui.
Le dadea soldatilor hrana sa, deoarece postea. Ii ajut ape multi cu tot ce putea, le oferea ingrijire fizica si sufleteasca, muncea in locul lor cand aceia erau epuizati etc.
Sunt pagini unice, pentru mine, in care ni se dezleaga enigma crestinului pe frontul de lupta.
Sa nadajduim ca Bunul Dumnezeu ne va izbavi de o asemenea cutremuratoare incercare. Iar de va fi, sa participam cu durere si cainta, cu tot gandul la mantuire. Dand ascultare de mai marii nostri, de comandanti si de Biserica.
Problema e daca apare un conflict intre armata si Biserica. Nu cred ca va parea, la noi Biserica si Statul coopereaza armonios, cred, dar daca ar aparea un conflict va fi greu de luat o hotarare. Armata pedepseste pe dezertor conform hotararilor Curtii Martiale. Si acolo, de obicei, nu se iau masuri prea blande. Imi place sa cred ca voi asculta de Biserica intr-un astfel de ipotetic conflict.
Uf, sa ne rugam pentru pace...

[Raoul]

Laura,o intrebare (retorica): Tu nu il consideri sfant pe Stefan cel Mare??

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Raoul

Laura,o intrebare (retorica): Tu nu il consideri sfant pe Stefan cel Mare??

De regulă, replica iubiriştilor la acest tip de argument este aceea că militari şi comandanţi de tipul lui Ştefan cel Mare nu au fost sfinţi PENTRU CĂ au ucis în lupte, ci pentru cât de mult au regretat acest lucru. Cu alte cuvinte, faptul că Ştefan ar fi murit ca sfânt nu presupune pe acela că ar fi trăit ca sfânt.

Din punctul meu de vedere, argumentul nu are consistenţă. Mai întâi, ideea că cineva seamănă moartea în duşmani, după care aleargă la Daniil Sihastru să ceară iertare lui Dumnezeu, dacă ar fi adevărată, ar fi ceva foarte departe de sfinţenie. A păcătui cu gândul că vei fi iertat la spovadă este păcat în contra Spiritului Sfânt. Pe urmă, nu avem nicio dovadă că a fost aşa.

Apologetica iubiristă se străduieşte să găsească susţinere biblică a ecuaţiei creştinism = stupiditate, cu alte cuvinte că ar trebui să nu ripostăm când duşmanul ne calcă ţinutul, casa, ne pune foc, ne ia robi pe cei din familia noastră şi pe noi înşine. Citatele lor favorite sunt câteva, mai ales acela în care Isus întoarce şi celălalt obraz. Sunt uşor demontabile. Dar ideea de război drept are susţinere biblică ? Are. Să recitim, ca să discutăm pe bază de text: Luca 22:36, Matei 8:5-13, Proverbe 20:18, Eccles 3:3, Romani 13:4, Evrei 11:32. Asta, ca să nu mai vorbim de Pentateuh, de Psalmi sau de Cărţile Istorice, care o susţin din plin.

Dar Sfinţii Părinţi, ce spun ? Aici vedem un lucru interesant. Pare a fi o deosebire de vederi de-a lungul timpului, o "evoluţie" ca să zic aşa, între părinţii timpurii ai Bisericii, aceia din vremea celor zece persecuţii, precum Tertulian, care susţinea categoric că este interzis serviciul militar creştinilor şi părinţii de mai târziu, de după Edictul de la Milan, care, precum Sf Ambrozie sau Sf Augustin, susţin războiul drept. Avem şi noi ceva de învăţat din această aparentă contradicţie: când statul este păgân, atunci probabilitatea angajării lui într-un război nedrept este atât de mare, încât a face carieră militară înseamnă a-ţi risca periculos de mult sufletul. Dar, când statul este creştin, nu se poate spune acelaşi lucru. Oare statele de azi, oare chiar statul nostru este mai mult păgân sau mai mult creştin ? Vedem, deci, cât este de important ca legile Cetăţii să fie legile lui Dumnezeu, iar oamenii care conduc cetatea să fie oamenii lui Dumnezeu. E esenţial ca, tânăr fiind şi făcând pasul înainte spre a mi se da să încing spada, să mă întreb: ce intenţionează comandanţii mei să fac cu această spadă ? Să o folosesc în slujba lui Dumnezeu, ca să îmi apăr ţara, oraşul, familia şi pe mine însumi, sau să o folosesc în slujba Mamonei, ca să aibă ei mai mult petrol, mai mulţi dolari, mai mulţi sclavi ?

[sophia]

1. In general un om si mai ales un crestin nu are ce cauta in razboi.
Exista o porunca sfanta: sa nu ucizi
Fara amendamente, fara "dar" si etc.
Si aceasta porunca vine de la Dumnezeu insusi. Nu stiu ce spune biserica.
Iisus a fost pasnic, nu a luptat decat cu vorba si duhul, nu cu arma in mana.

E drept ca au existat de-a lungul istoriei si mai exista, razboaie de aparare impotriva unor invadatori, de regula necrestini, sau de alta religie fata de bastinasi.
In acele cazuri oamenii au trebuit sa lupte sa-si apere credinta si neamul.
Nu sunt considerati pacatosi, ci dimpotriva.
Totusi au incalcat porunca sfanta. Aici nu stiu cum devine situatia. Nu sunt lamurita asupra sfintilor militari, sau care sunt pusi in icoana cu arma in mana. Sufletul meu nu accepta arma in credinta, pe o icoana. De ce exista totusi (?),
probabil asa cum exista si femei sfinte si in icoane, desi...sunt femei.

2. Ca sa raspund la o intrebare pusa aici:
Stefan cel Mare si altii ca el.
In acceptiunea religioasa, ei nu pot fi sfinti. Dar nu are legatura cu mersul in razboi, ci cu alte cerinte.
Numai Dumnezeu stie cine si pentru ce merita sa fie numit "sfant".
Numai pentru ca a luptat sa-si apere credinta si neamul nu devine automat sfant. Mai concura si alte lucruri: cum a fost ca om, cum a trait, ce relatie intima a avut cu Dumnezeu si credinta lui.

3. Lui Mihnea (o observatie)
Mai in alta parte vorbeai de liberul arbitru dat de credinta.
Ei uite exact aici este locul lui potrivit.
Tu spui ca faci ce-ti spune tie unul sau altul din biserica, nota bene: dintre oameni, care nu este totusi Dumnezeu.
Omul este supus greselii si pacatului, chiar in biserica de pe pamant si ierarhia ei.
Te rog sa faci o diferenta.
Daca Dumnezeu iti cere si stii asta sigur, din Scripturi, atunci fa un lucru, sau refuza sa-l faci, dupa situatie. Dumnezeu nu-ti cere sa faci ceva rau si iti explica si ce si cum sa faci.
Daca un om, indiferent ca este laic, episcop, sau preot iti cere sa faci ceva, tu ai atunci datoria liberului arbitru sa judeci: "Ce spune Dumnezeu in situatia asta, ce inseamna ceea ce mi se cere sa fac? E bine sau rau?"
Pentru ca repet, sunt situatii cand orice om poate gresi, sau poate fi impins de pasiuni, sau ganduri de la...ispititor.

Un exemplu: daca sa spunem la alta religie.
Nici un zeu, sau profet, sfant si etc. indiferent din ce tara si cum il cheama nu invata la razboi, si nici o credinta. Eu asa stiu. Poate gresesc.
Dar exista unii care ajung pe cai gresite, dupa convingeri gresite si ei duc milioane de oameni la nebunie, razboi si crime/sinucideri in numele unei credinte.
Daca fiecare din acele milioane de oameni ar sta o clipa si ar gandi si cauta in scripturile sale ce scrie cu adevarat, nu ar mai exista razboi de nici un fel pe pamant.

Asa ca sa avem grija la liberul arbitru, acolo unde este nevoie si se poate si sa avem grija dupa cine ne luam.

Parca se spune: Singurul Adevar este Dumnezeu (pentru oricare credinta si oricum s-ar chema). (Adica fiecare in credinta sa gandeste si crede asa, este definitia oricarei religii).

Si Mihnea - tot respectul pentru preoti si episcopi si alti ierarhi. Nu spun ca sunt rai in sine, ci doar ca sunt supusi ca oameni greselii si pacatului.

[Lucian008]

În prealabil postat de sophia

1. In general un om si mai ales un crestin nu are ce cauta in razboi.
Exista o porunca sfanta: sa nu ucizi
Fara amendamente, fara "dar" si etc.
Si aceasta porunca vine de la Dumnezeu insusi. Nu stiu ce spune biserica.

In VT Dumnezeu le-a poruncit alesilor Sai sa mearga la razboi? Le-a poruncit sa ucida? Si exista si atunci porunca sfanta: Sa nu ucizi. Dar unii interpreteaza ei cum vor si cum vor in functie de circumstante. Adica nu ii intereseaza care este voia Lui Dumnezeu, ci cauta versete biblice pe care sa le foloseasca sa argumenteze ca ei au drepatate. Corect este sa cautam voia Lui Dumnezeu in Sf Scriptura si nu sa cautam in Sf Scriptura texte pe baza carora sa ne sustinem parerea.
Sa lupte in razboiul pentru apararea patriei este o obligatie ptr orice crestin apt.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de sophia

3. Lui Mihnea (o observatie)
(...)
Tu spui ca faci ce-ti spune tie unul sau altul din biserica, nota bene: dintre oameni, care nu este totusi Dumnezeu.
Omul este supus greselii si pacatului, chiar in biserica de pe pamant si ierarhia ei.
Te rog sa faci o diferenta.

Principiul infailibilităţii Bisericii îmi spune că greşelnicia oamenilor Bisericii nu se reflectă asupra negreşelniciei Bisericii în materie de credinţă şi morală. Sună complicat ? În acest caz, vorba populară "nu fă ce face popa, fă ce spune popa" poate că sună mai simplu. În esenţă, este acelaşi lucru.
Cât de greşelnic era Sf. Petru ! El singur spune despre el: "sunt om păcătos". Dar Sf. Paul, coautor la masacrul primilor creştini ! Şi totuşi, noi credem şi mărturisim că, atunci când apostolii se adresează bisericilor din Filipi, din Galata, etc prin scrisorile lor, ei sunt negreşelnici în materie de credinţă şi morală. Ce anume vă face să credeţi că acest mare dar al Spiritului Sfânt asupra Bisericii, care i-a luminat pe apostoli, care i-a luminat pe sfinţii părinţi sinodali secol după secol, şi-a încetat exerciţiul exact în epoca noastră ?

Daca Dumnezeu iti cere si stii asta sigur, din Scripturi, atunci fa un lucru, sau refuza sa-l faci, dupa situatie. Dumnezeu nu-ti cere sa faci ceva rau si iti explica si ce si cum sa faci.
Daca un om, indiferent ca este laic, episcop, sau preot iti cere sa faci ceva, tu ai atunci datoria liberului arbitru sa judeci: "Ce spune Dumnezeu in situatia asta, ce inseamna ceea ce mi se cere sa fac? E bine sau rau?"

Nu pot, Sophia, fiindcă nu sunt protestant. Eu nu iau Biblia şi înţeleg din ea după capul meu. Nici Sfânta Tradiţie nu o iau şi o interpretez după cum cred, nici cu liturgica nu fac aşa. În timp ce întregul popor credincios este depozitar al comorii credinţei, interpretarea ei este minister sacerdotal. Dumneata şi cu mine am primit un tezaur ca pe o ladă de mare preţ. Dar cheia nu este la noi.

Slujirea de a învăţa în Biserică o au preoţii. În mod deplin, numai Papa şi episcopii Colegiului Apostolic. Ei sunt magiştri, adică învăţători. Presbiterii şi chiar diaconii participă şi ei la slujirea aceasta, ca delegaţi ai celor de mai sus. Hai să ne mai vedem şi lungul nasului !

Daca fiecare din acele milioane de oameni ar sta o clipa si ar gandi si cauta in scripturile sale ce scrie cu adevarat, nu ar mai exista razboi de nici un fel pe pamant.

Am mari dubii că ar fi aşa, Sophia. Interpretarea scripturilor fiecărei religii, şi chiar interpretarea Sfintelor Scripturi după capul fiecăruia poate duce şi chiar a dus la dezastre. Oamenii cred mai întâi în ceva, apoi interpretează Cartea într-un mod conform cu ceea ce cred ei dinainte şi spun: "uite, asta zice Dumnezeu să facem". A crede contrariul înseamnă a crede în iluzia lui Luther. Realitatea istorică la puţin timp după aiureala protestantă arată că oamenii ajung la credinţe diferite, ţinând aceeaşi Biblie în mână. Până acolo ajung, încât nu mai e clar nici care e ziua Domnului, nici dacă este sau nu este viaţă după moarte. De aceea, eu am nevoie de Magisteriu, adică de oamenii care au primit de la Învăţător abilitatea să înveţe. Dacă nu mai ştiu care e ziua din săptămână în care trebuie să merg la biserică, ori dacă nu mai ştiu de e bine sau nu să mă rog pentru înaintaşii mei, eu rezolv simplu: îi dau telefon preotului meu de la parohie. Când el îmi va spune că este un păcat să îmi apăr ţara şi familia de invadatori, că nu trebuie să răspund chemării autorităţii rânduite de a-mi face datoria în această privinţă şi în această împrejurare, atunci exact aşa am să spun şi eu că trebuie făcut. Dar, la ultimul telefon, el nu mi-a spus nimic despre asta. Din fericire, nu a fost nevoie să-i pun asemenea întrebare şi să ajute Domnul ţara noastră, oraşul şi casa noastră, să nu trebuiască să i-o pun nici de acum înainte. Pentru vremuri de pace, Domnului să ne rugăm !