Patimile

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Iata ca a trebuit sa faci un pic de taraboi, ca sa descopar omul din tine...
Mult trebuie sa lucram cu noi si nici o zi nu se aseamana cu alta. E adevarat ca in sufletul nostru avem si destule balarii, dar cu cat credem ca vrem sa scapam de ele, cu atat apar altele cu radacini mult mai adanci, rezistente la ierbicide si fungicide...
N-o fac pe adanc-cugetatorul si imi cer iertare daca, pe alocuri, asta e impresia pe care-o las. De multe ori ma gandesc la: "Si nu ne duce pre noi in ispita!"... Balariile din sufletul nostru sunt intotdeauna tentatiile pe care Dumnezeu ni le pune acolo in deplinatatea constiintei noastre. Daca n-am cunoaste acest lucru, nu le-am percepe ca "balarii", ci "flori alese"... Ca atare, sunt si "balariile" bune la ceva, fiindca fara ele n-am putea intelege niciodata sufletul "intelenit" al celui de langa noi. Ba mai mult, imaginea fermierului din noi, care a inteles sa dezvolte o viata cultura de balarii, n-ar trebui sa ne paraseasca niciodata, chiar daca avem motive sa credem ca Dumnezeu ne-a iertat si ca ne iubeste asa rai cum suntem. Din pacate, ajunsi la un anumit nivel de intelepciune, dupa ce ne-am infruptat cu nesat cam din toate slabiciunile, ni se pare ca suntem deasupra altora care ACUM sunt cu mult mai putin pacatosi decat eram noi odinioara. Si fiecare slava desarta ne osandeste. Iadul este in trecutul nostru, nu prea indepartat. Acolo trebuie sa tinem mintea, in pacatul pe care l-am facut pe cand eram in inselare. Ce-am fi facut atunci daca, cineva mai induhovnicit ne-ar fi judecat? Nu cumva eram prea orbi ca sa pricepem ca ne vrea binele? Cum procedam acum, cand altul se afla in locul nostru? Cata rabdare avem? Cata dragoste? Cat de mult valorificam harul si mila lui Dumnezeu in viata noastra?
Iata deci ca "balariile" din nou sunt asezate acolo cu un scop: sa ne cunoastem imperfectiunea; sa stim ca ogorul nostru e pestrit nicidecum plin de roada curata. Si mai ales trebuie sa intelegem ca noi insine suntem "balaria" cea care trebuia taiata si aruncata in foc, dar Dumnezeu s-a milostivit si a asezat pe unele crengute, rod bine-hranitor. Dar... tot balarie am ramas!... Toti sfintii neamului ortodox s-au considerat balarii si putregaiuri si tocmai aceasta i-a sfintit. Daca nu ramanem la convingerea ca in gradina lui Dumnezeu, suntem balarii nefolositoare, ma tem ca securea trufiei ne va taia si ne vom praji in focul patimilor noastre.

Pe ansamblu, adica luind aminte la intentia ta, mie parindu-mi-se vadita, de a fi de folos prin aceasta postare, sunt intru totul de acord si iti multumesc pentru cuvantul spus aici. Era si momentul, e bun si tonul si buna imi pare si problematica ridicata. Multumesc, asadar :)
Voi insira si eu cateva opinii, pornind de la premisa ca imi sunt neclare unele nuante.
Mai intai, ce sa inteleg prin expresia "am descoperit omul din tine"? Corelata si cu taraboiul la care (bland) te referi (caci eu o consider ditamai criza de isterie si expresie a vanitatii si prostiei mele), eu pricep de aici ca numesti "om" tocmai izvorul iritarii deosebite pe care am exprimat-o prin critica exagerata la nivelul limbajului. Daca e asa, daca te referi la om cu sensul de slabiciuni (aici evidenta fiind mania), ok, accept acest punct de vedere (cu recunostinta pentru critica curatitoare). Pe de alta parte, ma simt stanjenit de cate ori intalnesc oameni care prefera sa considere umane doar slabiciunile sau neputintele. Oare altceva omenesc in "omul" din oameni, in general vorbind, nu avem de remarcat? (Aici eu mai am de reflectat...)
Asadar, pozitia mea este de a cunoaste "omul din om" acordind atentie, dupa cuviinta, intregii alcatuiri a persoanei, nu doar defectelor sau caderilor. O subliniere a defectelor si o strigare victorioasa ca am descoperit, in sfarsit, omul, imi pare un act mizantrop si nu denota, conform filosofiei mele de viata, dragoste. Ci judecare partinitoare si dezamagire vis-a-vis de conditia umanului. Si asta nu imi pare crestineste, in nici un caz ortodox. Dupa mine, crestinismul lucreaza pentru dezvoltarea celui facut dupa chip, pentru a-l ajuta sa ajunga la asemanare cu Dumnezeu. iar daca e facut dupa chipul lui Dumnezeu, atunci pare mai potrivit sa evidentiem chipul, iar nu umbra; florile, iar nu balariile ...
Cu totul altceva este, in schimb, cand persoana in cauza, ajutata prin harul Domnului sa isi vada metehnele, sa constientizeze pacatele proprii etc., cand asadar omul se afla in cainta si pocainta, isi atribuie singur statutul de pacatos, de nevrednic, de vierme s.a.m.d. Aceasta face parte integranta din lucrarea de pocainta personala, individuala. Si e prin harul Domnului.
Totusi, critica adusa, fie si in varianta, dupa mine, partinitoare, poate avea un rol foarte bun: taierea vanitatii, a mandriei. Efectul, roada criticii depinde mult de cel ce primeste critica, de ce anume cauta persoana criticata si de cat poate in momentul respectiv (cum dealtfel ai precizat, nestiind pe de alta parte ca eu am ripostat acolo la un sir de fapte culese in timp din relatia mea cu Scotland si ca mi-am exprimat de fapt nu dezamagirea fata de Scotland ci o alta dezamagire, mai generala, fata de narcisismul viclean al omenescului, uneori...).

In al doilea rand, atat cat stiu din viata sfintilor, atat cat am reusit sa citesc si sa pun la suflet, deocamdata cred ca ceea ce i-a sfintit a fost nu atat convingerea lor ca sunt balarii ci dimpotriva, ca sunt oameni, copii ai Domnului (dar si aceasta, dublata de pocainta si de lucrarea harului in ei). Ca urmare, convinsi ca Domnul ii iubeste ca pe faptura cea mai de pret din Creatia Sa, convinsi ca insusi Hristos S-a facut om si S-a rastignit pentru oameni, pentru mantuirea lor, si totodata fiind convinsi ca Domnul iarta multe, nespus de multe omului, copilul Sau cel mai iubit, nu au deznadajduit. Iubind pe Domnul de Care au devenit tot mai constienti, s-au lasat prin voie libera sfintiti, prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Participind desigur prin nevointe, uneori uluitoare, prin jertfa cu sange. (Cum spunea Scotland pe un alt topic, nici eu nu cred ca in Rai sunt introdusi cu forta oameni care dau in toate partile din picioare...)
Draga Moshule, eu raman, in ciuda durerii pe care mi-o provoaca descoperirea balariilor mele, a microbilor din mine etc., raman asadar convins ca sufletul omenesc are si flori si iarba verde si soare si... de toate! Nu vad doar balarii si nu consider ca omul e o balarie. Ci, mai degraba, un Cosmos.
Cred ca sfintii s-au considerat balarii (ok, sa admitem aceasta) coplesiti de cunoasterea lui Dumnezeu, constienti de uluitoarea Mila a Domnului, intelegind ca omul nu e nimic fara Dumnezeu. Nici macar balarie! NIMIC. Asadar, in contextul raportarii omului la Dragostea si Puterea si Intelepciunea si Dreptatea lui Dumnezeu, in acest context omul nu cred ca e nici macar balarie ci de-a dreptul NIMIC.
Si in ciuda marilor caderi ale oamenilor din toate timpurile, deocamdata eu iubesc (mai mult decat detest sau dispretuiesc) oamenii, pe mine insumi si, in general iubesc omenescul din om, ca faptura multiubita de Domnul. Altfel nu l-as iubi nici pe Dumnezeu si nici Hristos Cel Intrupat nu m-ar emotiona.
Asa stau lucrurile deocamdata in mintea si inima mea. Dumnezeu sa ma ierte si sa ma ierti si tu daca am spus ceva nelalocul lui. (Nadajduiesc ca nu am agitat vreo noua balarie...)
Domnul sa ne miluiasca! AMIN+