Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Pânã în zilele noastre putea cineva sã discute asupra naturii ºi întinderii
doctrinei papiste. Diversele sisteme galicane nefiind pe faþã condamnate, putea
cineva sã conteste, plecând de la datele cutãrui sau cutãrui sistem, exactitatea
imputãrilor adresate pretenþiilor papale. Astãzi nu mai este tot aºa. Galicanismul
cel mai subtil a fost împins în ultimele sale întãriri, astfel încât nu-i mai rãmâne
decât a se supune ca D. Maret, ultimul ºi prea inofensivul sãu apãrãtor, sau sã
rupã cu totul cu eroarea papalã, pentru a reveni la ortodoxia primelor opt secole,
conservatã de Orientul creºtin.
N-avem dar trebuinþã, pentru a constata divergenþa care existã între
învãþãmântul primelor secole ºi între al Bisericii romane actuale, de a cita un
mare numãr de mãrturii. Ultimul consiliu din Vatican42 ne e de ajuns. Papa l-a
convocat, l-a prezidat, l-a confirmat ºi l-a promulgat. Nici un episcop occidental
n-a protestat; imensa majoritate a episcopatului a primit decretele cu entuziasm;
cei ce pãreau, la început, cã voiesc sã se opunã erorii s-au supus. Putem dar
afirma, fãrã temere de contrazicere, cã Roma profeseazã astãzi în privinþa celor
nouã puncte ce am indicat, o doctrinã diametral opusã doctrinei Bisericii
primare a Occidentului ºi care se poate formula astfel:
42 Autorul se refera la Conciliul I Vatican.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
24
1. Episcopul Romei posedã, din drept divin, superioritate asupra tuturor
episcopilor; ºi nici un episcop nu este legitim dacã nu îl deleagã el ºi nu-i dã
instituirea;
2. Autoritatea sa este superioarã autoritãþii întregului rest al episcopatului, dupã
cum aceea a sfântului Petru era superioarã celei a celorlalþi apostoli;
3. El posedã, din drept divin, prerogative asupra tuturor celorlalþi episcopi;
4. Singur el este centrul ºi semnul unitãþii Bisericii;
5. El este cel care conservã infailibil adevãrurile revelate; el are dreptul de a le
da dezvoltãrile pe care le crede utile, ºi el exercitã acest drept fãrã a se putea
înºela;
6. El promulgã dogme noi, ºi prin faptul chiar al promulgãrii sale, urmeazã cã
aceste dogme noi fãceau parte din credinþa Bisericii ºi existau în tradiþie în
stare latentã; când el promulgã o dogmã, episcopii ºi credincioºii nu au
decât a se supune cuvântului sãu infailibil;
7. Sinoadele nu sunt adunate pentru a constata credinþa constantã ºi universalã
a Bisericii, ci pentru a da mai multã solemnitate manifestãrii autoritãþii
papale;
8. Singur el posedã autoritatea doctrinarã, ºi promulgã dogmele în virtutea
propriei sale autoritãþi;
9. Singura condiþie pentru a fi catolic este de a fi supus papei.
Apropiind aceste nouã propoziþii de acelea în care noi am rezumat
doctrina primelor secole, este clar cã este opoziþie completã, absolutã, între
vechea doctrinã catolicã ºi doctrina papalã actualã; cã papa, prin noua doctrinã
ce o învaþã, neagã mai multe articole de credinþã, pe acelea spre exemplu, care
se raporteazã întâi la unitatea apostolatului ºi episcopatului; al doilea la
autoritatea tradiþionalã a Bisericii; al treilea la sarcina episcopalã care consistã
întru aceea cã episcopii sunt toþi deopotrivã ecourile credinþei Bisericilor lor
respective, în aºa grad cã Biserica vorbeºte printr-înºii; al patrulea la natura
unitãþii care consistã în uniunea permanentã ºi universalã în credinþe.
Se poate zice cã, prin noile sale doctrine, papalitatea neagã regula
catolicã a credinþei; autoritatea Bisericii; caracterele esenþiale ale episcopatului;
dezordoneazã Biserica întreagã; leapãdã dumnezeiasca ei constituþie.
Atare este prima sa erezie.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
25

Va urma cu
A DOUA EREZIE A PAPALITÃÞII
sau
Doctrina sa în privinþa Treimii