Citat:
În prealabil postat de delia31
Ce altceva mai e omul in afara de trup material (sarx), suflet imaterial (psihi) cu acea parte superioara numita duh (pneuma) capabila sa intre in comuniune cu Duhul Sfant ( fiecare cu trasaturile specifice) ?
|
Citat:
În prealabil postat de delia31
Omul a fost creat de la inceput sa fie nemuritor, nu? Doar asta inseamna (printre celelalte trasaturi) a fi dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, adica sa aiba in el viata vesnica in sens teologic ( in greaca Scripturii ,,zoe,,), adica izvorata din Dumnezeu.
Conditia initiala a omului il apropie mai degraba de firea ingereasca dar e de o complexitate ontologica specifica data de faptul ca omul a fost creat o unitate noo-psiho-somatica. Spre deosebire de ingeri care nu au si partea somatica. Inainte de cadere, aceste trasaturi noo-psiho-somatice ale omului difera esential de cele de dupa cadere.
|
La astea m-a gândit și eu, Delia. Mai demult am scris o postare pe un alt forum. O să o redau și aici, pentru a o citi și alții în cazul în care nu au citit-o. Ceea ce am vrut să spun propriu-zis este că nu doar Bilia sau opere ale Sfinților Părinți, dar și experiența spirituală a creștinismului răsăritean validează aceste idei. Experiențele spirituale avute și mărturisite de creștinii ortodocși, poate nu doar de ei, dar cu ei sunt în temă, nu pot fi cu adevărat explicate decât datorită constituției noo (în sensul de
nous) - psiho - somatică (sau pneumato-psiho-somatică), ținând cont și de faptul că mulți sfinți părinți văd
nous-ul sau
pneuma ca partea cea mai înaltă a sufletului, partea propriu-zis spirituală, prin care omul comunică cu Dumnezeu. Evident creștinismul în sine nu ar fi putut să existe fără economia mântuirii lui Iisus Hristos. Experiențele spirituale ale harului necreat, ale vederii dumnezeiești prin lumina necreată nu pot fi explicate decât prin elementul personal, al sinei spirituale personale al constituției umane. Prin urmare nu se poate ca omul să nu fie acea sinteză pneumato(/noo)-psiho-somatică, și prin urmare nu are cum ca teoria adventistă să fie adevărată. Falsitatea acestei teorii nu este astfel demonstrată exclusiv de Sfânta Scriptură, ci și de teologia și spiritualitatea Sfinților Părinți în Biserica Creștină. Ai putea să exprimi și o părere asupra celor gândite și scrise de mine, evident fără ca să am vreo pretenție de originalitate, dacă gândești că ar fi vreo critică de făcut pentru rafinarea acestei poziții.
Omul nu este doar o ființă fizică ci și una spirituală. Pe lângă ceea ce caracterizează în genere viața spirituală, sau aspectul spiritual al vieții omului, teologia și spiritualitatea creștină răsăriteană a pus în evidență un anumit aspect care rezidă în faptul că omul Îl poate cunoaște pe Dumnezeu în mod direct, printr-o vedere spirituală, sub puterea acțiunii iluminatoare și curățitoare a harului necreat al lui Dumnezeu. Acest aspect poate fi observat spre exemplu în scrierile lui Simeon Teologul și Grigorie Palama, evident nefiind singurii teologi și scriitori care au mărturisit despre acest tip de cunoaștere a lui Dumnezeu. Acest tip de cunoaștere a lui Dumnezeu, mai răspândit în mediile monahale ale Răsăritului creștin, pune în evidență pe om așa cum mulți nu îl cunosc pe omul însuși. Omul este în această ipostază un văzător al celor nevăzute, un înțelegător al celor neînțelese, un văzător spiritual cu vedere și ochi spirituali, deși experiența iluminării prin harul necreat al lui Hristos nu se reduce exclusiv la una strict duhovnicească, spirituală, experiența resimțindu-o omul în întregul său ca ființă. Totuși această vedere spirituală cultivată mai mult în răsăritul creștin ortodox pune în evidență, așa cum am spus, omul ca ființă înzestrată cu o vedere spirituală potrivită pentru a recepta lumina necreată, sau harul necreat care iluminează omul cu cunoașterea în lumină necreată a Dumnezeului Celui Viu. Problema care se pune este în mod evident nu doar faptul că adventismul nu cunoaște despre ce este vorba, dar pe lângă asta teoria adventistă nu poate explica din premisele sale despre ființa umană concluziile experiențiale la care exponenți ai spiritualității creștine răsăritene au ajuns. Premisele teoriei adventiste, și anume că omul ar fi doar un trup [foarte complex cu un creier foarte complex] animat de un duh de viață care ar fi o forță impersonală ce animă trupul omului, nu pot explica această specie de cunoaștere a lui Dumnezeu întâlnită preponderent în răsăritul creștin și anume cunoașterea prin vedere spirituală a luminii necreate a lui Dumnezeu, sau experiența iluminării mistice sub acțiunea harului necreat al lui Dumnezeu. Simplul trup omenesc, chiar și așa complex cum este mai ales în ce privește creierul său, animat de un duh de viață, ceea ce ar fi omul după teoria adventistă, nu este totuși suficient pentru a explica aceste experiențe spirituale mistice de cunoaștere a lui Dumnezeu, neputând să explice exclusiv de la ipotezele pe care se bazează această teorie a grupării adventiste. Această percepție spirituală, această vedere spirituală presupune deci pe om înzestrat cu „simțuri”, cu „organe de percepție” care percep o lumină care este dincolo de domeniul creatului și al perceptibilului doar prin simțurile omului pe care trupul le are, așa animat de acel duh de viață cum este. Prin urmare, dacă omul s-ar reduce la ceea ce teoria adventistă pretinde, el nu ar avea în realitate capacitatea de a experia asemenea stări, de a experia o asemenea cunoaștere a lui Dumnezeu prin lumina Sa necreată, pentru că trupul sau simplul trup animat, chiar cu complexul creier pe care îl are, nu poate fi exclusiv prin sine și de sine receptacol conștient spiritual al unei asemenea lumini necreate a lui Dumnezeu. Experiența de cunoaștere a marilor trăitori mistici răsăriteni creștini ortodocși presupune ca omul să aibă și să fie ceva mai mult decât ni-l prezintă searbăda și săraca teorie adventistă, pentru că altfel aceste experiențe conștiente, personale, de cunoaștere a lui Dumnezeu prin harul Său necreat nu ar fi posibile: trupul omului, exclusiv de sine ca trup, animat de un duh impersonal și inconștient de viață, nu se poate face receptacol percepător al luminii necreate a lui Dumnezeu, a aceste lumini spirituale cunoscută conștient, chiar dacă la un nivel superior mistic de conștiență umană. Această experiere este posibilă datorită faptului că structura ființei umane este de fapt alta decât cea pe care o descrie searbăda și săraca teorie adventistă [care doar pare a fi biblică, dar nu este] și datorită jertfei răscumpărătoare și învierii lui Hristos care curăță și reface chipul lui Dumnezeu din om și îi [re]dă, prin harul lui Dumnezeu, posibilitatea acestei experiențe extrem de profundă de cunoaștere tainică a Dumnezeului Celui Viu. După teoria adventistă omul se reduce la capacitățile de cunoaștere „normale” prin simțuri, prin intelect, prin afecte care totuși îl mențin pe om închistat într-o experiență lumească bazată uneori și pe moralitate dar totuși într-o experiență mundană. Nici chiar viziunile nu îl scot de fapt pe om din această structură limitată de cunoaștere. Teoria adventistă despre om nu poate explica experierea necreatului în mod personal și conștient în „mintea” și „inima” omului, arătând încă o dată că este o teorie greșită.