De ce suntem singuri?

[silent assasin]

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne inmulti deci fiecare om trebuie ca in viata sa-si intemeieze o familie si am inteles ca este pacat sa treci prin viata fara de a-ti lasa mostenitor fara sa ai copii sotie si a duce semintia omului mai departe ...Si intrebarea e:Acei ,care sunt totusi credinciosi si buni la suflet,si nu reusesc a-si gasi consoarta de a-si intemeia o familie ,fie ca ei isi doresc asta,fac un pacat?

[glykys]

În prealabil postat de silent assasin

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne inmulti deci fiecare om trebuie ca in viata sa-si intemeieze o familie si am inteles ca este pacat sa treci prin viata fara de a-ti lasa mostenitor fara sa ai copii sotie si a duce semintia omului mai departe ...Si intrebarea e:Acei ,care sunt totusi credinciosi si buni la suflet,si nu reusesc a-si gasi consoarta de a-si intemeia o familie ,fie ca ei isi doresc asta,fac un pacat?

E pacat atunci cand fugi de cruce (la reclamele de la Trinitas, mai apare par. Papacioc cu aceasta "sintagma", spunand ca raul cel mai mare din zilele noastre este fuga de cruce). E si asta o cruce, sa ai sot / sotie, copii, si sa iti faci datoria crestineasca fata de ei. Trebuie avut nadejde in Dumnezeu, care le randuieste el pe toate! Deocamdata, esti tanar, sunt sigura ca iti va scoate in cale persoana potrivita pentru tine la timpul potrivit!

În prealabil postat de silent assasin

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne inmulti deci fiecare om trebuie ca in viata sa-si intemeieze o familie si am inteles ca este pacat sa treci prin viata fara de a-ti lasa mostenitor fara sa ai copii sotie si a duce semintia omului mai departe ...Si intrebarea e:Acei ,care sunt totusi credinciosi si buni la suflet,si nu reusesc a-si gasi consoarta de a-si intemeia o familie ,fie ca ei isi doresc asta,fac un pacat?

Daca un om e "credincios si bun la suflet" (sa trecem peste pleonasm, cum ar putea sa fie rau la suflet daca e credincios in Hristos?...) atunci e simplu: traieste deja intr-o mare familie! Daca vrea o familie mica (mama, tata, copilul sau copiii) tocmai credinta si bunatatea lui aduc inevitabil perechea, familia.
Uneori Dumnezeu plaseaza oamenii credinciosi in manastiri. Nu au familie in sens laic. Alteori oamenii buni si credinciosi duc o viata solitara, cel putin o vreme, din varii motive. Totul e sa nu fugim de oameni, sa nu ne insinguram cu buna stiinta.
Toate la vremea lor, cum sugera Ana Maria.
Are Domnul grija de toate, deci, Domnului sa cerem!

[MariS_]

În prealabil postat de silent assasin

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne inmulti deci fiecare om trebuie ca in viata sa-si intemeieze o familie si am inteles ca este pacat sa treci prin viata fara de a-ti lasa mostenitor fara sa ai copii sotie si a duce semintia omului mai departe ...Si intrebarea e:Acei ,care sunt totusi credinciosi si buni la suflet,si nu reusesc a-si gasi consoarta de a-si intemeia o familie ,fie ca ei isi doresc asta,fac un pacat?

Raspunsul meu e da. Da, e pacat sa nu lasi mostenitori. Numai ca exista si mostenitori duhovnicesti, nu numai trupesti. Si acestia sunt mai importanti decat cei trupesti. Avem datoria de a ne inmulti si trupeste dar si duhovniceste. Un parinte duhovnicesc lucreaza la mantuirea sa si prin fiii sai duhovnicesti. Si nu trebuie sa fii duhovnic pentru a avea fii duhovnicesti.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[George.m]

Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?
De ma voi sui in cer, Tu acolo esti.
De ma voi cobori in iad, de fata esti.
De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta (Ps.138, 7-10).

Sentimentul singuratatii devine cu atat mai presant cu cat ne indepartam mai mult de Dumnezeu. Cumva, ne adancim in singuratate pe masura ce ne afundam in tot felul de pacate, intorcandu-I spatele Celui ce ne iubeste.
Ciudat e faptul ca noi alegem sa fugim de Dumnezeu si tot noi ne plangem de singuratate.

În prealabil postat de George.m

Ciudat e faptul ca noi alegem sa fugim de Dumnezeu si tot noi ne plangem de singuratate.

Parintele Paisie Aghioritul (vol. 5, Patimi si virtuti) spune ca in aceasta situatie intram sub actiunea legilor duhovnicesti, care exact asa functioneaza: fugim apoi resimtim consecinta si (ne) plangem.
Sentimentul apasator de singuratate imi pare un semn, catre constiinta noastra neglijenta, al indepartarii noastre de Dumnezeu, asa cum dealtfel ai spus.
Un indicator cert al indepartarii de Dumnezeu este si anxietatea care insoteste mai mereu sentimentul de singuratate (nelinistea, frica resimtita ca fiind fara motiv, o apasare aproape permanenta care poate fi presarata si cu pusee de panica).
Apropierea de Dumnezeu prin tot ce ne ofera Biserica (de la slujbe si Sfintele Taine pana la indemnul permanent la rugaciune - pe care o practicam in comuniune in Biserica sau/si singuri in "camara" noastra) amelioreaza apoi vindeca si sentimentul de singuratate si anxietatea.
Evlavia, frica de Dumnezeu taie celelalte frici, prin harul Domnului.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh! Amin.

Cand esti in mijlocul multimii, ,,te poti socoti singur.''- spunea un personaj sadovenian (Vitoria Lipan). Am simtit acest sentiment in momentul in care m-am mutat din sat in oras. Eram obisnuita sa vorbesc mult, sa intreb de sanatate si sa fiu intrebata. Si deodata, m-am trezit ca sunt...neimportanta!!!

Orgoliul meu suferea din plin. As fi vorbit si cu pietrele. Daca incercam sa ma apropii de cineva, musai primeam o lectie, ca si cum Cineva imi interzicea sa-mi iubesc aproapele!

Citind Vietile Sfintilor, am vazut ca exista si o singuratate oranduita de Dumnezeu pentru a ne deprinde sa-L iubim in primul rand pe El, conform poruncilor evanghelice.

Daca Dumnezeu are un plan cu noi si ezitam sa-l infaptuim, ne cheama prin ispite pana ajungem sa facem voia Sa. Astfel, in aceste cazuri, Dumnezeu ingaduie ca inimile apropiatilor nostri sa se impietreasca pur si simplu. Multi si-au sfintit viata indurand cu multa rabdare necazurile si ispitele si chiar cautandu-le!

De asemenea se poate ca Dumnezeu ar fi vrut ca unul dintre copiii unei familii sa devina preot ori maica de manastire. Dar a fost avortat. In acest caz, Dumnezeu cere pocainta. Cere sa ne plangem pacatele si sa ne apropiem de El cu umilinta. Si ne lasa sa ne simtim asa cum se simte si pruncul fara nume ucis in numele comoditatii!

Cand simtim acut sentimentul singuratatii, e bine sa cercetam un duhovnic bun.

[calator prin ploaie]

Nici un om nu se poate simti singur intr-un anume fel, decat daca refuza sa vada evidentul , anume ca face parte dintr-o imensa familie....cea umana....

[anna_stahl]

...pentru ca sufletul ne este orbit, probabil de egoism... nu ca a constientiza faptul acesta face vreo diferenta notabila.

În prealabil postat de silent assasin

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea de a ne inmulti deci fiecare om trebuie ca in viata sa-si intemeieze o familie si am inteles ca este pacat sa treci prin viata fara de a-ti lasa mostenitor fara sa ai copii sotie si a duce semintia omului mai departe ...Si intrebarea e:Acei ,care sunt totusi credinciosi si buni la suflet,si nu reusesc a-si gasi consoarta de a-si intemeia o familie ,fie ca ei isi doresc asta,fac un pacat?

Eu cred ca fac un pacat doar ca nu accepta realitatea momentului prezent.Si se revolta si se plang.Cred ca ar trebui ca fiecare sa profite de perioadele de singuratate( o stare negativa care inseamna LIPSA cuiva), sa le transforme in perioade de solitudine( o stare pozitiva care inseamna PREZENTA cuiva - prezenta ta) sa incerce sa se cunoasca mai bine,sa-si depaseasca limitele,sa se dezvolte in domenii care le trezesc interes,sa evolueze spiritual,sa creeze ceva,sa traiasca frumos in conditiile pe care le au si cu coordonatele pe care le au.Sa caute bucurii in lucrurile simple.Spun mereu asta desi pare poate ceva banal,dar adevarul si raspunsurile, mereu se afla in lucrurile simple..Si nu in ultimul rand, sa stea de mana cu Dumnezeu!

Iar atunci cand Dumnezeu considera ca a sosit momentul, va aparea si jumatatea lor..Sau poate nu va aparea niciodata..asta nu depinde de noi, de aceea nu poate fi un pacat.( raspunsul exact la intrebarea ta).Dar poate fi un pacat,cred eu, atitudinea de revolta si frustrare, ca nu se intampla ce ne dorim..Uitand desigur, ca Dumnezeu stie mai bine ce e bine si ce nu e bine pentru noi..Eu cred ca fiecare are datoria sa-si astepte frumos jumatatea..chiar de ar fi s-o faca o viata intreaga!