Hotararea B.O.R in ceea ce priveste pasapoartele biometrice

[andreicozia]

Draga Anca, ai derapat din contextul gindurilor de plecat hai-hui a lui Emanuel, si nu inteleg unde ai vazut tu ca am pomenit de mincare si bautura ca fiind singurele moduri de a petrece, a ne bucura si a ne veseli sau si tu esti de parere ca ar trebui sa ne punem cenusa pe cap, sacul pe noi si sa ne jeluim de ceva imaginar

deci sai nteleg ca pentru tine proorociile despre antihrist si pustnicia sunt ceva imaginar ?

sau ce este imaginar dupa conceptia ta ?

aha ; adica exact de ce se temea par filoteu ... deci adica antihristii astia vor sa transforme pasaportul in buletin ... asta va genera o reactie extrem de violenta in tara asta ... insa ma tem ca nu vor putea sa faca una ca asta ...
iata , acu se vede inca odata ipocrizia si naivitatea idolatra a sinodului bor in ce priveste pasapoartele temporare ... una la mana ca acele pas temporare se iau numai dupa ce ai semnat ca esti de acord sa primesti si de alea cu cip , ceea ce nu are cum sa fac un ortodox adevarat , caci este erezie , si a doua la mana acu vine magaria ca vor astia sa transforme pas cu cip in buletine ... pai par filoteu a zis din februarie ca asta vor sa faca astia din guvern , sa ne pacaleasca cu pasapoartele cu cip ca nus obligatorii si dupa ce le-au legalizat , in mod mizer sa le transforme in buletine obligatorii ... s-a umplut lumea de minciuna si magarie si inselaciune ...

http://victor-roncea.blogspot.com/20...e-stramba.html

iata cine este satanistul din PDl care vrea sa impuna aceasta erezie la toti romanii ...

nui nimic : o sa avem cat de curand o marturisire la scara larga a romanilor ortodocsi in fata conducerii sataniste , daca ei asta vor ... nu au decat ... ei cred ca e de joaca , ca noi ne-am jucat cu cuvinte aruncate la nimereala pe net ... o sa vada ei care e treaba in realitate cu marturtisirea credintei ortodoxe ...

anatema tuturor satanistilor si antihristilor ...

În prealabil postat de emanuel2007

http://victor-roncea.blogspot.com/20...e-stramba.html

iata cine este satanistul din PDl care vrea sa impuna aceasta erezie la toti romanii ...

nui nimic : o sa avem cat de curand o marturisire la scara larga a romanilor ortodocsi in fata conducerii sataniste , daca ei asta vor ... nu au decat ... ei cred ca e de joaca , ca noi ne-am jucat cu cuvinte aruncate la nimereala pe net ... o sa vada ei care e treaba in realitate cu marturtisirea credintei ortodoxe ...

anatema tuturor satanistilor si antihristilor ...

Se vede treaba c-o pui de-o revolutie .

nicidecum revolutie frate ... ma refer la faptul ca daca aia o sa impuna buletinele o sa ramana multi fara buletine in tara asta ; insa in radurile celor mai putin inbisericiti asta va da nastere chiar la revolte sau proteste ... da ma rog e treaba lor ... io nu fac nici un protest , da o sa raman fara buletin , si daca va fi nevoie o sa merg si la puscarie pentru asta ... oricand ...

ma rog , sa vedem ce va fi ...

[andreicozia]

În prealabil postat de emanuel2007

ma rog , sa vedem ce va fi ...

Bravo, in sfirsit un salt calitativ....de la "sigur o sa se intimple" "gata eu intru in pivnita de acum" la .."Vom trai si vom vedea"... ce va mai fi....asa cum si trebuie sa gindeasca orice crestin

Asa da, o gindire sanatoasa!

În prealabil postat de emanuel2007

http://victor-roncea.blogspot.com/20...e-stramba.html

iata cine este satanistul din PDl care vrea sa impuna aceasta erezie la toti romanii ...

nui nimic : o sa avem cat de curand o marturisire la scara larga a romanilor ortodocsi in fata conducerii sataniste , daca ei asta vor ... nu au decat ... ei cred ca e de joaca , ca noi ne-am jucat cu cuvinte aruncate la nimereala pe net ... o sa vada ei care e treaba in realitate cu marturtisirea credintei ortodoxe ...

anatema tuturor satanistilor si antihristilor ...

Un veritabil rânjet de hiena... Doamne fereste!

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/...taziei/#_ftn24



ARHIEPISCOPUL AVERCHIE ŞI ÎNSEMNĂTATEA SA PENTRU BISERICA ORTODOXĂ - de Cuv. Seraphim Rose


Nu este glas mai patrunzator care sa rasune in pustia formelor fatise sau mascate de apostazie contemporana decat cel al Vladicai Averchie Tausev, ierarhul american, ucenic al Sfantului Teofan al Poltavei si prieten apropiat al marelui Ioan Maximovici, supranumit “proorocul ortodoxiei patimitoare”. De la fericita sa adormire se implinesc astazi 33 de ani.

Provenind dintr-o durere a inimii adanca cu privire la soarta Bisericii si a credinciosilor in acest veac intunecat de pe urma, analiza facuta de Inaltul Averchie ajunge pana la cele mai ascunse forme de instrainare a credinciosilor, pastorilor si ierarhilor de Duhul cel ceresc pentru a “dobandi” cumplita agoniseala a duhului lumesc, duhul lui antihrist. Textul de mai jos, cunoscut doar in parte pana acum, reprezinta o sinteza cuprinzatoare a invataturilor sale si este reprodus integral in cartea Antihristul dupa scrierile Sfintilor Parinti, editata de Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni.

Treptele caderii in apostazie sunt descrise cu o pricepere duhovniceasca de neegalat. Prima treapta este pierderea “savorii” crestinismului, a gustului ortodoxiei, a doua este adaptarea la vremurile moderne, la evolutiile istorice, alaturi de asteptarea unei perioade de fericire pamanteasca. Dar ultimul nivel, ultima treapta, este cea care ne priveste indeosebi pe noi, deoarece se refera la partea ortodoxiei care isi pastreaza, formal, canonicitatea, pierzand insa duhul viu al credinciosiei intru adevar fata de Hristos. Subcapitolele “Faradelege de sus” si “jocurile de rol” demasca necrutator fenomenele de transformare a arhieriei si pastoratiei in functii de conducere dictatoriala, pe cand “politica de grup” descrie fenomenul de impartire a ortodoxiei in tabere si clici ce isi disputa intaietatea asupra celorlalte. Obseram cu durere ca toate aceste trepte ale caderii din Duhul Sfant se regasesc si in sanul nostru, de la vladica la opinca…

Un cuvant foarte nimerit si pentru aceasta perioada liturgica speciala, a Saptamanii Mari, pentru a intelege cum revine in actualitatea Bisericii tradarea lui Iuda, precum si viclenia apostata si ucigasa a fariseilor si carturarilor.



TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI
Cercetând scrierile Arhiepiscopului Averchie des­pre apostazie, se pot desluşi trei niveluri despre care a vorbit, iar acestea încep de la nivelul cel mai învederat şi ajung până la cel mai greu de desluşit.

Cel dintâi nivel al apostaziei
La primul nivel se află pierderea „savorii” creşti­nismului de către creştinătate îndeobşte. Rădăcinile acesteia se găsesc în schisma dintre Răsărit şi Apus şi în formarea treptată, în Apusul medieval, a unui „nou creştinism”, în care raţiunea căzută a omului - mai degrabă decât Tradiţia revelată în mod dumnezeiesc - a devenit criteriul adevărului. In esenţă, această schimbare de perspectivă dinspre duhovnicesc spre natural [trupesc] a condus, prin Renaştere şi „iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre - un materialism care l-a orbit duhovniceşte pe omul mo­dern[1]. „Se poate desluşi - scria Arhiepiscopul Averchie - un soi de mână neagră care acţionează raţional, lucrând spre a-i lega pe oameni cât mai strâns cu putinţă de această viaţă vremelnică, pământească, silindu-i să dea uitării viaţa viitoare, viaţa cea veşnică, ce ne aşteaptă negreşit pe toţi”[2].

Materialismul, după cum a înţeles Arhiepiscopul Averchie, strică credinţa creştinilor, fără ca ei să o ştie măcar. Chiar şi pretinsa lor rezistenţă „împotriva deşertăciunii lumeşti” sau vorbirea lor despre Rai pot fi pline de concepţii lumeşti, dacă şi-au pierdut dreapta înţelegere asupra „lumii” căreia creştinismul autentic îi este potrivnic[3]. De altfel, ceea ce din punct de vedere ortodox ar fi socotit imoral, într-un creştinism contami­nat de deşertăciune lumească devine îngăduit.

„Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creş­tinilor în duhul dragostei creştine mai poate vorbi cineva acum, când Adevărul este tăgăduit de aproape toţi, când înşelăciunea s-a înstăpânit aproape pretu­tindeni, când viaţa autentic duhovnicească printre oamenii care-şi spun creştini, a secătuit şi a fost înlocuita cu o viaţa trupească, o viaţă dobitocească, ce a fost totuşi aşezată pe un piedestal şi mascată de idea pretinsei milostiviri, care în mod prefăcut îndreptăţeşte orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală? Intr-adevăr, dintru aceasta pleacă toate aceste nenu­mărate «mingi», diversele feluri de «jocuri», «dansuri» şi distracţii faţă de care, în ciuda caracterului lor imoral, anti-creştin, până şi preoţii mai moderni au o atitudine tolerantă, uneori organizându-le chiar ei înşişi şi luând parte la ele.”[4].

Pierzând legătura cu esenţa credinţei sale - care este, într-un cuvânt, lepădarea de grijile lumii -, creşti­nătatea îi lipseşte pe credincioşi de legătura vie cu harul Duhului Sfânt. De aceea, creştinii trebuie să găsească înlocuitori ai acestui har, pricinuind, prin autosugestionare, „experienţe spirituale”. In acelaşi timp, ei caută în lumea aceasta un înlocuitor pentru cealaltă lume care nu le mai este la îndemână. Arhiepiscopul Averchie a scris despre aceşti neo-creştini:

„Ei vor fericire aici în lumea aceasta, împovărată cu mulţimea ei de păcate şi fărădelegi; şi aşteaptă această fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi, este «mişcarea ecumenică», unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o «biserică» nouă care va cuprinde nu doar romano-catolici şi protestanţi, ci şi iudei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându-şi propriile convingeri şi greşeli. Această iubire «creştinească» închipuită, în nu­mele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ, nu poate decât să calce Adevărul în picioare”[5].

Arhiepiscopul Averchie a numit „neohiliasm” cre­dinţa în fericirea viitoare pe pământ - hiliasmul fiind vechea credinţă eretică în stăpânirea de o mie de ani a lui Hristos ca împărat pământesc. El a prevăzut că „unitatea ecumenică” exterioară căutată de „neohiliaşti” nu va fi nimic altceva decât o unitate formală, sprijinită şi încuviinţată de Antihrist[6].

Pentru Arhiepiscopul Averchie, „mişcarea ecume­nică” modernă vădea altceva: o necredinţă în Adevărul absolut, larg răspândită. Dintru aceasta vine atât lipsa de voinţă în a opune rezistenţă faţă de orişice lucru ce necesită impotrivire, cât şi o acceptare din slabă-voinţă [nevolnicie] sau chiar o îndreptăţire a răului, toate în numele celor mai superficiale idei de „iubire creştină” şi de „pace”. Arhiepiscopul Averchie a exprimat acest lucru astfel:

„In vremurile noastre, când există îndoieli atât de puternice chiar şi în legătură cu existenţa Adevărului, când fiecare «adevăr» este socotit relativ şi se consideră potrivit ca fiecare persoană să aibă «propriul ei adevăr», lupta pentru Adevăr capătă un înţeles deosebit de însemnat. Iar cine nu sprijină această luptă, cine vede în ea doar o manifestare a «fariseismului» şi propune «umilirea» [aplecarea] înaintea Minciunii prin lepă­darea Adevărului, ar trebui să fie recunoscut în mod firesc drept trădător [lepădător] al Adevărului, oricine ar fi, oricum şi-ar spune sau s-ar socoti pe sine”[7].

Cei care îşi pun toată nădejdea în lumea aceasta, inevitabil fie vor cădea în deznădejde, fie vor închide ochii la decăderea crescândă lucrătoare întru toate formele vieţii publice. Atitudinea lor relativistă şi şovăielnică ajută doar la dezlănţuirea forţelor Satanei în vremurile de pe urmă.

Aşa cum a arătat Arhiepiscopul Averchie:

„«Preo­ţii Satanei» sau, ceea ce e acelaşi lucru, slujitorii lui Antihrist cel care va veni, se servesc de această orbire a majorităţii oamenilor moderni şi îşi săvârşesc în mod îndârjit şi stăruitor lucrarea, cu putere vădit satanică. Cu deosebite sforţări şi prin toate mijloacele cu putinţă, cu ajutorul tuturor posibilităţilor aflate în stăpânirea lor, îi leagă de ei în chip silnic pe adepţii care conlu­crează cu ei conştient sau inconştient, cu voie sau fără voie, pentru crearea în lume a circumstanţelor şi condiţiilor prielnice pentru foarte apropiata venire a lui Antihrist ca ocârmuitor al lumii întregi şi stăpân al întregii omeniri”[8].

Intr-un alt loc, Arhiepiscopul Averchie a scris mai multe despre acelaşi lucru:

„Datoria fundamentală a slujitorilor venirii lui Antihrist e să distrugă lumea cea veche, cu toate conceptele şi «prejudecăţile» ei dintâi, pentru a construi în locul ei o lume nouă, potrivită spre a-l primi pe viitorul «nou stăpân» care va lua întru oameni locul lui Hristos şi le va da pe pământ tot ceea ce Hristos nu le-a dat… Trebuie să fii întru totul orb duhovniceşte, pe deplin străin de creştinismul ade­vărat, ca să nu înţelegi toate acestea!”[9]

Cel de al doilea nivel al apostaziei
La cel de-al doilea nivel al apostaziei înfăţişat de Arhiepiscopul Averchie, Bisericile ortodoxe - „ţinând pasul cu lumea” - leapădă în urma lor câteva din temele tradiţionale ale Bisericii şi atitudinile eclesiologice pe care le socotesc „învechite”, şi astfel şi ele se rup de tradiţia care păstrează „savoarea” adevăratului creştinism. Acesta este unul din felurile în care Ortodoxia devine o „pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este ca şi dispărut.

Arhiepiscopul Averchie a tâlcuit de ce Biserica Ortodoxă - aşa cum odinioară a spus Sfântul Atanasie cel Mare - „nu trebuie să slujească vremurilor”[10].

Biserica nu se adaptează niciodată lumii. Intru adevăr nu face acest lucru, căci Domnul le-a spus uce­nicilor Săi la Cina cea de Taină că ei „nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 17,6,14-16). Trebuie să păstrăm lăuntric aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism - Biserica cea adevărată a lui Hristos a fost întotdeauna, este şi va fi mereu străină lumii acesteia. Despărţită[11] de ea, e în stare să transmită nestricate predaniile dumnezeieşti ale Domnului, pentru că tocmai această despărţire [osebire de lume] a păstrat-o neschimbată, adică asemenea cu Insuşi Dumnezeu cel neschimbat[12].

Odată, pe la începutul anilor ‘60, un seminarist l-a auzit pe Arhiepiscopul Averchie plimbându-se îndelung, cu pas mărunt, pe coridorul mănăstirii. In cele din urma s-a dus la ierarh şi l-a întrebat ce se întâmplase.

„Frate - a răspuns cinstitul ierarh, aţintindu-şi privirea - cuvântul «Ortodoxie» a ajuns lipsit de înţeles din pricina că neortodoxia se travesteşte în spatele măştii [înfăţişarii] exterioare a Ortodoxiei. De aceea, e de trebuinta sa alcătuim o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost de trebuinţă să se întocmească cuvântul «ortodox». Şi aceasta nu e chiar atât de simplu”.

Arhiepiscopul Averchie şi-a dat seama că, pentru vreun motiv oarecare, Bisericile ortodoxe şi cârmuitorii acestora nu au preţuit temeiul duhovnicesc al tradiţiei ortodoxe, ca fiind transmisă neîntrerupt de la părinte la fiu, de-a lungul veacurilor. Despre aceasta a scris:

„Acolo unde s-a rupt legătura duhovniceasca moştenită a harului care vine de la Sfinţii Apostoli şi succesorii [urmaşii] lor, Bărbaţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi, acolo unde s-au introdus diferite înnoiri în credinţă şi în morală, cu scopul de «a ţine pasul cu vremurile», de «a progresa», de a nu se demoda şi de a se adapta cerinţelor şi uzanţelor acestei lumi care zace în rău - acolo nicidecum nu se poate vorbi de Biserică adevărată”[13].

Aceste „înnoiri”[14] sunt uneori introduse pentru a face viaţa ortodoxă mai puţin încordată sau a o face să pară mai puţin „stranie” în ochii lumii. Arhiepiscopul Averchie scria că însăşi ideea acestui lucru este heterodoxă, de vreme ce „credinţa ortodoxă învaţă cum sa-ţi zideşti viaţa în acord cu cerinţele desăvârşirii creştine, pe când heterodoxia ia din creştinism numai acele lucruri care sunt, şi în măsura în care sunt, potrivite cu condiţiile vieţii culturale contemporane“. Să cobori standardul vieţii ascetice a Ortodoxiei, înseamnă să le refuzi Creştinilor un mijloc de auto-curăţire, să le refuzi însuşi prilejul pocăinţei de suflet mântuitoare atunci când le lipseşte acest standard - dacă nu în literă, în duh. Inseamnă să slăbeşti însuşi temeiul Ortodoxiei, care, asa cum a afirmat Arhiepiscopul Averchie, „este o credinţa ascetică, ce cheamă la trudă ascetică în numele dezrădăcinării patimilor păcătoase şi a înrădăcinării virtuţilor creştine”[15].

In alte cazuri, tradiţiile sunt analizate şi preschimbate, ca să hrănească mândria „teologilor” contemporani care, rupţi de transmiterea nemijlocită, vie a tradiţiei, se sârguiesc să găsească „noi direcţii ale teologiei ortodoxe”, ca îşi „însuşească istoria” în mod intelectual şi să „recondiţioneze” trăirea ortodoxă într-un soi de purism artificial. Arhiepiscopul Averchie scria:

„Ei discută gă­lăgios despre cât este de important să «reînnoiască Biserica Ortodoxă», despre un soi de «reforme în Ortodoxie», care chipurile a ajuns «inflexibilă în direcţiile sale» şi «muri­bundă»[16]… Acest soi nou de «ortodocşi» nu sunt, într-adevăr, cu nimic mai prejos decât «savanţii» moderni”[17]. Ei „teologhisesc” fără a avea „simţul” adevărat al ambianţei bisericii tradiţionale în care s-au ivit Sfinţii. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20) - Orto­doxia tradiţională, cu toate aşa-zisele ei „adăugiri cul­turale” şi „întinăciuni”, a crescut Sfinţi chiar şi în vremurile noastre; Ortodoxia „recondiţionată” sau „redescoperită”, cu toate pretenţiile ei că este mai curată şi mai bine informată, a creat în cel mai bun caz oameni inteligenţi. Slăbiciunea duhovnicească a acesteia este arvuna „teologilor” ei „mai cunoscători” decât purtătorii actuali, în viaţă, ai sfinţeniei ortodoxe.

„Ţinând pasul cu vremurile”, bisericile pot să şi piar­dă „savoarea” Ortodoxiei, fiind prinse de duhul „mişcă­rii ecumenice” la modă care, după cum am văzut, este o expresie a procesului de apostazie mondială. Astfel, Arhi­episcopul Averchie a afirmat în mai multe locuri:

„Duhul pustiitor al apostaziei a pătruns deja chiar şi în Biserica noastră Ortodoxă, printre ierarhi de seamă care vestesc făţiş apropierea unui fel de «nouă eră» şi propun cu neruşinare să se termine cu tot trecutul, întrucât ei se strâng ca să întemeieze un soi de biserică în întregime «nouă», în legătură «ecumenică» strânsă şi în comun acord cu toţi apostaţii de la credinţa şi Biserica cea adevărată[18]. O perioadă îndelungată am auzit că ei [preoţii ortodocşi] aparţin acestei mişcări pentru ca să «dea mărturie neamurilor de alte con­fesiuni despre adevărul Sfintei Ortodoxii», însă ne este greu să credem că această afirmaţie înseamnă ceva mai mult decât «o aruncare de praf în ochii noştri». Desele lor declaraţii teologice din presa internaţională nu ne pot conduce decât la concluzia că sunt trădători ai sfântului Adevăr.”[19].



Cel de al treilea nivel al apostaziei
In sfârşit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie ade­vărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte. Câteva din simptomele sale, ca­re pot fi găsite şi în „pseudo-Ortodoxia” apostaziei de nivelul al doilea, vor fi înfăţişate mai jos.






Politica de grup
Arhiepiscopul Averchie a văzut că, odată ce „sa­voarea” Ortodoxiei s-a pierdut, iar Biserica ajunge să fie privită în primul rând ca o organizaţie lumească, calitatea de mădular al Trupului tainic al lui Hristos este confundată cu calitatea de membru într-o grupare administrativ bisericească sau în alta. Atunci, vieţile oamenilor pot fi năruite sub pretextul „curăţirii Bisericii”, dacă aceşti oameni nu par prielnici organizaţiei. Preoti, mireni şi monahi sunt aţâţaţi şi făcuţi să nu se încreada unii în alţii, tocmai ca să apere avantajele lumeşti al respectivelor lor grupări. O grupare bisericească poate să se desprindă dintr-o alta şi să caute să îşi legitimeze poziţia cu nenumărate formule legale şi canonice. Diferite grupări pot să se unească, formând „supragrupări” ca să ajungă să se simtă mai legitime; pot sa vorbească de unitatea lor exterioară, ca şi când aceasta ar reprezenta unitatea duhovnicească adevărata a Bisericii, însă adeveresc că această unitate este de fapt pe de-a-ntregul politică, dacă ele resping sau întrebuinţează polemica împotriva acelor grupări ortodoxe care nu s-au alăturat organizaţiilor lor. Cei cu o „mentalitate partinică” pot pierde însăşi ideea de sfinţenie, ridicând în slavă personalităţile bisericeşti fie pentru ci sunt „recunoscute” de propria lor grupare, fie pentru ca sunt purtătorii ei de cuvânt cei mai de vază. „Canonicitatea”, o armă însemnată în polemica dintre grupări, ajunge să fie mânuită destul de discreţionar şi confundată în mod greşit cu „recunoaşterea” unui grup de către alte grupări. In felul acesta, pare să devină mai „canonic” cel care întrebuinţează propaganda cea mai eficace.

Arhiepiscopul Averchie era scârbit de acest domeniu, al ceea ce el numea „politica de grup”, văzând că nu are nimic de a face cu adevăratul creştinism. Cu toate că politica de grup a atins într-adevăr o culme în vremurile acestea de pe urmă, când „dragostea multora se va răci” (Matei 24,12), „mentalitatea de grup” nu este doar apanajul epocii moderne - ea este o tendinţă generală a părţii căzute, trupeşti a omenirii. Chiar şi Sfantul Pavel a avut de-a face cu ea când îi scria bisericii din Corint: „Că fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa, iar eu al lui Hristos! Au doară S-a împărţit Hristos? Au Pavel s-a rastignit pentru voi? Sau întru numele lui Pavel v-aţi botezat? […] Căci când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, si altul: Eu, al lui Apollo, au nu oameni trupeşti sunteţi?” (1 Corinteni 1,12-13; 3,4).