Parintii sunt impotriva

[ioan67]

Daca tot am intrat in discutie pe topic, legindu-ma deocamdata de unele trimiteri catre psihologie (alcoolism, codependenta, utilitatea unui psi), as vrea sa scriu cateva randuri despre modul in care vad casnicia si iubirea.

In primul rand sunt putin nedumerit ca discutia de pe topic s-a tot deplasat pe aspecte exterioare ale iubirii si ale casniciei, iar nu pe miezul lucrurilor.
Ce numesc, mai intai, "exterior"?
Ei bine, exterior si secundar este, pentru mine, jobul ori profesia celor care se iubesc. Mi se pare si comic si stupid ca un barbat si o femeie sa puna problema iubirii in termeni de job/salariu/meserie etc. Acestea sunt aspecte care au rostul lor in relatia maritala dar nu cred ca tin de miezul dragostei.

In al doilea rand, sunt inca mai nedumerit ca discutam despre iubire fara a aminti caracterul personal al acestui tip de relatie si fiintare umana. Cei care se iubesc sunt persoane! In afara acestui inteles preliminar (si final) al iubirii, nu prea inteleg ce putem vorbi... Ca doar nu se iubesc intre ele normele, regulile, preceptele morale, joburile, obiectele sau institutiile...

In al treilea rand, ma mira ca initiatoarei topicului i s-au dat o multime de sfaturi si de directii de urmat fara a o intreba in prealabil cum intelege ea insasi iubirea, casnicia, eventual si prin prisma identitatii de om crestin.
Poate ca Bublisor ar avea ceva material de meditatie, care sa o ajute in decizie si luarea unei hotarari, daca ar intelege mai nuantat/bogat/aprofundat cum e cu iubirea si cu casnicia, discutind cu oameni de aici care iubesc sau care au iubit candva...

Voi incerca sa scriu si eu cateva randuri despre iubire si casnicie, desi sunt constient cat este de delicat subiectul. Pentru mine e subiectul cel mai greu pe care cred ca il dau la examenul vietii, asa ca sper la oarece ingaduinta din partea cititorilor...

*

Bunul Dumnezeu mi-a daruit sa intalnesc, cand eram in armata, un cuplu casatorit de peste 70 de ani. Trecusera amandoi pragul varstei de 90 ani si, poate, tocmai de aceea mi se pareau un pic ireali, asa cum ii percepeam in intalnirea lor neverosimila, cumva atemporala...
Eu si domnul X eram vecini de pat, in acelasi salon al unui spital din Sibiu. Ne aflam la Contagioase, fiecare cu infectia si suferinta lui... Vorbeam putin si rar intre noi, ne sustineam cum puteam si ne eram reciproc recunoscatori pentru tacere si discretie.
Intr-o seara a venit in vizita sotia domnului X.
Din clipa cand doamna a intrat in salon, mi-am dat seama ca se petrece un fapt neobisnuit. Marturisesc ca am resimtit deindata o stare de liniste bucuroasa (sau de bucurie linistita) si oarecare uimire... Nu pricepeam ce se intampla dar impresia produsa de intalnirea celor doi oameni mi-a ramas viu intiparita in memorie. Liniste, bucurie, lumina...

Si-au zambit deindata, chipul lor s-a luminat, bucuria cuprinzind treptat intreaga lor faptura.
Asistam la un fenomen pe care nu il puteam integra, in "ceva"-ul lui aparte, desi scena era cat se poate de banala, de obisnuita: s-au imbratisat usor, in tacere, s-au sarutat (pe gura), s-au privit... Imi amintesc bine ca doamna s-a asezat cu atentie pe marginea patului si ca i-a luat, usor, mana sotului. Comunicau privindu-se, tacut, zambind. Era atata liniste in ei, intre ei, cu ei si. O pace care ma legana si pe mine...

Participam atunci la o intalnire a doi indragostiti. Nu banuiam ca acesti oameni fusesera casatoriti 70 de ani! Constatam doar ca era pace si lumina, cum nu mai experiasem, si ca acesti oameni pareau ... unul! Era ca si cum de la sot la sotie si de la sotie la sot trecea un ceva nevazut prin care fiecare se daruia celuilalt, cu tainica bucurie. Ceea ce trecea de la unul la altul, imi dadea impresia ca ii uneste, ii contopeste. Un singur om, nu stiu cum sa formulez, un singur om se afla acolo sub chipul celor doi. Parca nu erau, repet, un barbat si o femeie care aveau, impreuna, aproape 200 de ani, ci parca traiam in preajma unui om, a unei persoane fara de varsta aflata in pace nesfarsita si bucurie. Ce implinire! Ce stare a unui vis glorios vedeam intrupat chiar acolo, langa mine!

Dupa o vreme si-au soptit doua-trei vorbe, doamna a scos cateva lucruri dintr-o sacosa, s-au mai tinut cateva clipe de mana, apoi s-au imbratisat, s-au sarutat (tot pe gura!) si... asta a fost totul. Doamna a plecat, domnul a petrecut-o cu privirea pana cand usa s-a inchis usor.

A fost cea mai simpla si mai profunda intalnire a doi oameni care se iubesc, o intalnire a carei amintire am pastrat-o totdeauna, pana azi, ca pe un lucru deosebit de pretios. Imi este reper, inteleg ca si eu sunt chemat, impreuna cu sotia mea, catre aceeasi tinta, catre aceeasi stare, catre aceeasi minune a iubirii conjugale. Sa devenim ca ei, sa putem fi asemenea lor cand vom experia sfarsitul vietii... ar fi si pentru noi, cei de aici de acasa, cu adevarat o izbanda.

Dar cate oare s-au petrecut, cu ei si intre ei, pana la acel deznodamant luminos al implinirii? - ma intreb acum... Si imi spun ca asta doar ei si Dumnezeu cunosc.