![]() |
![]() |
|
#18
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Pe măsură ce s-au scurs anii și m-au încărunțit alegerile și consecințele lor, s-a întâmplat taman invers: azi nu mai înțeleg și nu mai cunosc aproape nimic din/despre "om". A început să mi se pară tot mai mult că omul este o taină - mare, necuprinsă taină. (Mă amuză uneori - alteori mă întristează foarte - când văd vreo carte care oferă "cunoașterea omului" - tratate, lecții despre alcătuirea și funcționarea omului, recomandări și, oh, sfaturi! Sfaturi de la experți! Sfaturi de la "cunoscătorii de oameni"!) Și, când mi se mai întâmplă să iau în serios lucrul cu vreun om, din postura de psiholog - cum ziseși, mă străduiesc să cultiv ori mai bine zis să sporesc taina asta, a mea și a clientului meu. Din păcate majoritatea oamenilor vor să cunoască explicit, să se cunoască, cică... Au auzit ei că dă bine așa, că sună înțelept etc. Cică așa-i la psiholog: "te cunoști pe tine însuți". (Și au mereu treburi "urgente" de rezolvat - simptome, conflicte etc. Și vor mereu o rezolvare "pragmatică", "eficientă".) Zvonuri. Treburi mărunte. Clișee care trec de la unul la altul în mașina colectivă de multiplicat prostia și moartea; mașină care e lumea. Pot spune că nu mă (mai) interesează, de-o vreme, să îi cunosc pe oameni. Mă interesează tot mai mult să îi necunosc. Iar pe mine încerc să mă uit, pentru a putea privi în altă parte... Când reușesc să privesc acolo mă zăresc și pe mine, ca printr-o oglindă; sunt uneori undeva, cât de cât... Nu-i prea măgulitor ce văd prin oglinda asta vie dar privitul acesta funcționează. Aduce, chiar, bucurie uneori. Rareori. Last edited by Ioan_Cezar; 16.07.2015 at 18:40:25. |
|