Parintele Arsenie Boca

„Părintele Arsenie a fost un om drept şi fără compromisuri”

Ce V-a rămas „moştenire”, pentru vremurile de mai târziu, din această întâlnire? Ştiu eu, un cuvânt, un gest, o reacţie anume a Părintelui?...

Tocmai ceea ce am spus până acum: insistenţa asupra familiei lăsată de Dumnezeu pentru naştere de prunci şi nu pentru desfrânare (practicată atunci când se evită prin orice mijloace naşterea). Copiii înseamnă cea mai mare binecuvântare pentru o familie, căci ei întăresc dragostea şi armonia în familie, o fac indestructibilă. Cu fiecare naştere, sănătatea unei mame se înnoieşte şi se întăreşte, tocmai pentru că dând viaţă, se împărtăşeşte ea însăşi de tot mai multă viaţă. Părintele spune că o femeie ajunge la deplină sănătate numai de la trei-patru naşteri în sus.

Pe de altă parte, limitarea numărului de copii pe motive materiale este un semn de necredinţă în Pronia lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de fiecare fiinţă pe care El o trimite în lume. Totul este să credem şi să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu şi să nu facem calcule: cu ce-i vom hrăni şi îmbrăca sau cum îi vom creşte? (cf. Matei 6, 31). Păgânii, cu care aseamănă Mântuitorul în acest verset pe cei ce îşi fac griji exagerate despre viaţa lor şi a copiilor lor, ne sunt superiori nouă, creştinilor, în privinţa naşterii de copiii. Căci la necreştini nu se ştie, în general, de avorturi sau de mijloace cere să împiedice naşterea.

De asemenea, am înţeles pentru prima oară de la Părintele legătură strânsă, ca de la cauză la efect, dintre păcat şi suferinţă, aşa cum am spus deja. Şi că trebuie să suportăm, fără să ne plângem sau să dăm vina pe alţii, suferinţele care vin prin mila lui Dumnezeu din cauza păcatelor personale şi nu ale altora (deşi Părintele vorbea, chiar cu insistenţă, şi de „moştenirea” păcătoasă primită de la părinţii trupeşti sau chiar de la bunici). Am remarcat la Părintele Arsenie mila faţă de oameni, pe care-i mustra pentru mulţimea păcatelor cu durere în suflet. Ştiu că Părintele făcea sieşi cuvintele Mântuitorului şi zicea uneori: „Până când vă voi răbda?” (Matei 17, 17). De asemenea, iubirea faţă de poporul său, pe care-l vedea că se îndreaptă spre pieire, din cauza împuţinării copiilor.

Are şi „umbre” această figură luminoasă a Părintelui Arsenie? Şi mă gândesc acum, de pildă, la acea perioadă în care, revenit din puşcărie, Părintele Arsenie nu şi-a reluat slujirea preoţească. Deşi, se spune, între altele, că ar fi fost oprit, în fapt, de la slujire.
Cum vedeţi Înaltpreasfinţia Voastră acest episod din viaţa Părintelui Arsenie?

Părintele Arsenie a fost un om drept şi fără compromisuri. Un moţ inflexibil. (S-a născut în Ţara moţilor, despre care se ştie că sunt foarte drepţi şi hotărâţi). Desigur că nu există om fără de păcat. Şi Părintele Arsenie va fi avut păcatele şi neputinţele lui. Dar ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu nu este păcatul, ci pocăinţa pentru păcate. Tradiţia Bisericii cunoaşte păcătoşi notorii care, prin pocăinţă, au deveni mari sfinţi. Noi, cei mulţi, nu ştim nici păcatele Părintelui Arsenie, nici pocăinţa lui. Noi ştim doar atât, că Părintele Arsenie a ajutat în timpul vieţii şi ajută şi după moartea sa nenumăraţi credincioşi care se roagă lui ca unui sfânt. Cine-l acuză de un lucru sau de altul se pune în postura fariseilor din Evanghelia orbului din naştere, care se străduiau să-l convingă că Iisus este un păcătos. Fiind un om lipsit de vicleşug, orbul îi ruşinează pe farisei cu logica sa simplă: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că eram orb şi acum văd” (Ioan 9, 25). Aşa am putea spune şi noi. Una ştim: Părintele Arsenie se bucură de cinstea unui sfânt din partea unei mari mulţimi de credincioşi, care se folosesc de rugăciunile şi de învăţătura lui. Şi acest lucru este de ajuns!

Cei care caută „umbre” în viaţa Părintelui Arsenie ar trebui să vadă în acestea mai degrabă lumini. De pildă, unii (care vor fi aceia, numai Dumnezeu îi ştie) nu înţeleg de ce Părintele Arsenie nu s-a întors în mănăstire după 1964, când toţi deţinuţii politici au fost amnistiaţi, mai cu seamă că era apreciat de Patriarhul Justinian. Răspunsul este foarte simplu: Părintele Arsenie nu era un călugăr oarecare; el devenise un simbol al credinţei într-o vreme când puterea atee se străduia să şteargă orice urmă de credinţă sau, pentru că aceasta era imposibil, să-i înregimenteze pe toţi oamenii Bisericii în ascultare. Părintele nu putea accepta aceasta şi făcând un simplu calcul îşi dădea seama că mai mult poate ajuta poporul rămânând în lume, decât întorcându-se în mănăstire. Cu siguranţă că întorcându-se în mănăstire, lumea l-ar fi împresurat din toate părţile şi ar fi ajuns din nou în puşcărie sau chiar exilat, cum a fost cazul arhicunoscut al Părintelui Gheorghe Calciu. Se ştie că dosarul Părintelui Arsenie la Securitate are 1200 de pagini şi că urmărirea sa a fost încheiată doar cu o lună înainte de moartea sa, deşi, din cauza unei paralizii, n-a mai putut ieşi din casă în ultimii doi ani ai vieţii.

Fără îndoială că cea mai mare suferinţă şi, în acelaşi timp, umilinţă a Părintelui a fost aceea de a nu mai fi putut sluji Sfânta Liturghie ca preot, până la moartea sa. Din mai multe mărturii se ştie că Sfinţia Sa a primit această cruce şi a purtat-o cu demnitate. A acceptat totul pentru ca lucrarea sa discretă de îndrumare a credincioşilor să nu sufere. Mă uimeşte respectul Părintelui Arsenie faţă de ierarhia bisericească, pe care n-a criticat-o niciodată. Şi aceasta pentru că înţelegea mai bine ca mulţi alţii că, sub stăpânirea atee, ierarhia nu putea salva esenţialul (în primul rând practica credinţei în biserici deschise cultului), fără să facă şi compromisuri. Iarăşi o atitudine duhovnicească prin excelenţă: să nu accepţi tu însuţi compromisul şi totuşi să nu-i judeci pe cei care l-au acceptat!

„Ziua canonizării Părintelui Arsenie poate fi o zi a schimbării la faţă a României”

Cine este, pentru Înaltpreasfinţia Voastră, Părintele Arsenie Boca?

Un mare sfânt dăruit de Dumnezeu neamului nostru în vremuri de cumpănă, care pun în pericol existenţa noastră însăşi ca popor, din cauza lipsei de credinţă şi înmulţirii păcatelor deosebit de grave, ca avorturile, ferirea de a avea copii, părăsirea ţării... Nu mă îndoiesc de faptul că recunoaşterea oficială a sfinţeniei Părintelui Arsenie va întări credinţa în popor, mai cu seamă în ce priveşte rostul şi valoarea familiei. De aceea aştept şi eu cu nerăbdare, împreună cu nenumăraţii credincioşi care-l cinstesc, ziua canonizării Părintelui Arsenie, care poate fi o zi a schimbării la faţă a României.

Îi putem cere ajutorul, ne putem ruga Părintelui Arsenie?

Bineînţeles! Lucrul acesta îl fac deja mii de credincioşi care merg în pelerinaj la mormântul Părintelui de la Prislop. Cu siguranţă că aceşti credincioşi se roagă şi acasă Părintelui ca să mijlocească pentru ei înaintea lui Dumnezeu.

Se face resimţit Părintele Arsenie şi în diaspora pe care o arhipăstoriţi?

Tot ce se petrece în Ţară pe linie duhovnicească are ecouri şi în Diaspora. Părintele Arsenie a intrat în conştiinţa multor credincioşi de aici ca sfânt. Aceştia citesc cărţile Părintelui sau mărturiile despre el, se roagă lui sau merg în pelerinaj la Prislop. Unii mi-au relatat adevărate minuni care s-au petrecut cu ei la mormântul Părintelui. Am auzit şi de la Părinţii şi maicile de la Prislop cazuri de minuni petrecute aici. Păcat că toate acestea nu se consemnează cu martori şi cât mai detaliat, pentru ca să fie probe la dosarul de canonizare. Prin parohiile noastre circulă de asemenea un film ziditor despre Părintele Arsenie. L-am văzut şi eu de mai multe ori împreună cu credincioşii din diferite parohii şi am remarcat pe feţele multora lacrimi de bucurie sau poate de pocăinţă.

Un îndemn pentru cei care îl cinstesc, la modul cel mai „cinstit” şi evlavios pe Părintele Arsenie?

Să-l cinstească şi mai mult şi să vorbească despre el, făcându-l cunoscut la cât mai mulţi. Să se roage lui din toată inima şi, mai ales, să urmeze îndemnurile Părintelui de a păzi poruncile lui Dumnezeu. Toţi trebuie să ascultăm de Dumnezeu, dacă vrem să ne meargă bine în viaţă şi să ne mântuim.

Părintele spunea adeseori: Mă, voi vreţi ca Dumnezeu să asculte de voi şi nu voi de El. Într-adevăr, noi cerem mereu lui Dumnezeu sănătate, izbăvire de vrăjmaşi, reuşită în viaţă…, fără să ne gândim că tocmai prin cele ce suferim ne curăţim de păcate şi ne apropiem de Dumnezeu. Suferinţa este o mare taină şi o mare binecuvântare, dacă o acceptăm cu credinţă şi o purtăm cu răbdare. De aceea, după fiecare rugăciune de cerere, ar trebui să spunem ca şi Mântuitorul în grădina Ghetsimani: Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească (Luca 22, 42).

sursa: http://www.arsenieboca.ro/un-mare-sf...eamului-nostru